Satul Póstelek este situat în sud-estul Ungariei, cam la jumătatea distanței dintre orașele Gyula și Békéscsaba. A fost fondat în 1874, ca sat independent, cu primărie, magistrat municipal și notar, numit Gerla- Póstelek, în partea de est a moșiei Gerla, deținută de căpitanul de husari și șambelan, contele Károly Wenckheim (1811-1891). Inundațiile din 1888 au distrus satul, un an mai târziu teritoriul său fiind anexat satului Doboz. Când nepoata sa s-a căsătorit (1895) cu contele Antal Széchenyi de Sárvár-Felsővidék, a primit ca zestre cca. 1.200 de hectare din moșie, pe care în perioada 1905-1909 a construit un castel, azi numit Castelul Széchenyi-Wenckheim (Szécheny-Wenckheim kastély).
În jurul lui a plantat stejari, fagi, frasini, conifere, formând un parc, întins pe 14 hectare, în care s-au creat alei și 2 fântâni. În dreptul fațadei de est a castelului, pe 1,5 hectare, s-a amenajat o grădină ornamentală, cu 600 specii de trandafiri, având central un bazin circular cu apă, ornat central cu o vază sculptată. Putea fi accesată de pe terasa castelului, printr-un șir de trepte, doar de familie, oaspeți și grădinari.
Clădirea a fost construită în formă de „U”, partea centrală cu un etaj, aripile laterale având doar parter.
În subsol se aflau o bucătărie mare, cămări, depozite pentru lemn și cărbuni, spălătorii, camerele personalului, în total 30 de încăperi.
Parterul, accesat printr-un hol mare, cuprindea 28 de încăperi, din care un salon mare, care ocupa mijlocul clădirii, în nordul lui sala de mese, la sud de el camerele de zi ale contelui și contesei, dormitorul lor, cu vedere spre grădină, restul fiind ocupat de camere de zi, unele în cadrul apartamentelor, altele individuale, la care se ajungea prin mici coridoare.
La etaj, printr-un hol iluminat, se ajungea în cele 12 camere pentru oaspeți. Fiecare nivel era prevăzut cu toalete, băi, alimentate cu apă caldă, printr-un sistem de țevi, ce pornea de la un cazan din subsol. Camerele erau pardosite cu lemn, vopsit în diverse culori, tapetate, încălzite cu sobe de teracotă, frumos decorate și iluminate cu energie electrică, generată de utilajele din sala mașinilor, situată în apropierea castelului.
În partea de vest a castelului s-a amenajat un iaz cu nuferi, alimentat cu apă printr-o fântână arteziană, pe care se făceau plimbări cu bărcile.
După moartea contelui (1924), în castel a rămas doar contesa, fetele mărintându-se și fiul său, contele Károly Széchenyi (1906-1971), întreținând doar moșiile. În 1944 familia a emigrat în S.U.A. Castelul fiind abandonat, localnicii l-au vandalizat și jefuit.
Deși degradat, în 1947 se preconiza să fie ocupat de Institutul de Educație Specială pentru Fete din Gyula, ceea ce nu a fost posibil, castelul fiind preluat de stat, o perioadă nefolosit, apoi transformat în depozit al Cooperativei Agricole (1960). Din 1970, intrând în proprietatea Consiliului Județean, treptat s-a ruinat și în 1983 dărâmăturile au fost demolate, rămânând doar câteva ziduri, vizibile și azi, în parcul rămas intact, folosit pentru agrement.
De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.
Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.
Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.
Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.
În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.
Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.
În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.
Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.
În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.
Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.
În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.
Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.
Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.
După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.
Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.
Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.
În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.
Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.
În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.
În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.
Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional, am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.
La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.
După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.
Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)
Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum), fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.
Nu departe de el, trecând canalului Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022.
Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.
După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.
În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899. După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.
Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia.
Békéscsaba
Arad
În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.
Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.
După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.
În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.
Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).
Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.
În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.
În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care au supraviețuit puțini copaci.
Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.
În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.
Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)
La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.
E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.
Nagarkot, din 2015 parte a municipalității Nagarkot, Nepal, este situat în provincia Bagmati, la marginea nordică a Văii Khatmandu.
Fiind poziționat la altitudinea de 2195 metri, de unde sunt vizibile 8 lanțuri din estul munților Himalaya, din cele 13 ce mărginesc Nepalul, fiind o poziție strategică, pe vremuri s-a construit un fort, din care se puteau urmări și depista eventualele atacuri externe.
În perioada medievală a făcut parte din Regatul Bhaktapu. Fiind situat la 32 kilometri de capitala Kathmandu, pe timpul verii a devenit loc de relaxare pentru familia regală. Treptat pentru populația din zonă s-au construit temple și altare, atât hinduse cât și budiste.
În secolul XIX mulți ofițeri britanici din India colonizată se refugiau vara la Nagarkot, astfel treptat a început să fie cunoscut ca un loc pitoresc, răcoros și au apărut tot mai mulți vizitatori, la mijlocul secolului XX devenind o „stațiune” populară, amenajată cu hoteluri, magazine, etc.
După ce am vizitat capitala Kathmandu, Lalitpur și Bhaktapur, cele 3 orașe mari, încărcate de istorie, ultima noapte din excursia prin Nepal am petrecut-o la Nagarkot, în Hotelul Himalayan Villa.
În jurul localității sunt amenajate trasee montane, un loc de unde se poate sări cu parapanta, se pot vizita templele, urmări unele festivaluri religioase, etc.
Mulți turiști se retrag acolo doar pentru relaxare, dimineața, la răsăritul soarelui, priveliștea munților, între care și renumitul Munte Everest, fiind copleșitoare și liniștea locului propice mediației.
O mică drumeție am făcut și noi a doua zi, coborând treptat spre locul unde ne aștepta autocarul.
Mi-am putut face o impresie asupra vieții localnicilor, ale căror ocupații de bază sunt agricultura și creșterea animalelor, în special capre, crescute pe lângă casele oamenilor, carnea și laptele lor fiind unul din elementele de bază ale alimentației.
Urmărind panorama superbă, am remarcat că dealurile înconjurătoare erau terasate și cultivate cu orez, grâu și diverse soiuri de plante.
Trecând printre casele rudimentare din Lamindada, am avut senzația că m-am teleportat în urmă cu câteva secole…găini, câini, capre, rufe spălate în lighean, întinse pe sârme la uscat…
diverse cereale, expuse pe terase, pentru a se usca la soare…
peste tot capre…
chiar și căței liberi, prietenoși, unii conducându-ne pe o porțiune de drum, ceea ce acasă, în Europa, nu se mai întâmplă de mult (mai bine mă abțin de la comentarii pe temă)…
Localnicii produc și băuturi alcoolice din orez, ca tonba și berea rakshi, berea din orz chang, romul kukri. Pentru cei care doreau să achiziționeze, am făcut un mic popas la una din manufacturi.
Am dorit neapărat să mă fotografiez cu localnica care servea, pentru a-mi aminti de munca grea depusă pentru supraviețuire, majoritatea muncilor agricole, casnice, etc., din zonă fiind făcute de femei și a o da de exemplu celor care se plâng, deși viața lor e mult mai confortabilă.
Cu toată viața grea, trecând pe lângă ei, oamenii erau prietenoși și ne zâmbeau.
După cca. 1 kilometru am trecut pe lângă Centrul de Meditație Om Shanti din Academia Brahma Kumaris Gyan Sarovar, un complex de clădiri, o curte cu terase, spații verzi, o fântână, înconjurate cu un gard de piatră. Prin meditație și incantații, cei retrași acolo, budiști și hinduși, invocă pacea interioară, „om” reprezentând sunetul universal și „shanti” pacea profundă, absolută.
Excursia s-a terminat la Buddha Peace Park, Shantidada-Nagarkot, lângă care era parcat autocarul.
Urcând mai multe șiruri de scări, se ajunge pe platforma superioară, unde central, pe un soclu înalt, este postată statuia de aur a lui Buddha.
Buddha e prezentat în poziție de meditație, cu mâna dreaptă îndreptată spre baza de susținere („pământul”), pe care o atinge cu degetul mijlociu, simbolizând momentul iluminării sale. Statuia poate fi accesată, urcând desculț un șir de trepte.
Legenda spune că pe acel loc, meditând sub un Copac Bodhi, „copacul trezirii”, sau „copacul iluminării”, Buddha a fost hărțuit de demonul Mara, asociat cu moartea, renașterea și dorința. Pentru a scăpa de ea, a atins pământul și sesizându-l, Phra Mae Thorani, zeița pământului, i-a venit în ajutor, trimițând un potop, care a alungat demonul și Buddha a putut să-și încheie călătoria spirituală.
Bhaktapur, unul dintre cele 3 orașe principale din Nepal, este situat în estul văii Khatmandu. Deși cel mai mic oraș, este cel mai dens populat, majoritar de newari, hinduși.
În cronicile vechi apare ca fiind fondat în secolul XII de Regele Ananda Deva din Dinastia Licchavi (1146-1167), când a unificat mai multe așezări mici, formând regatul, dar așezarea a fost mult mai veche, fapt atestat de 3 inscripții în piatră (594) care-l descriu, descoperite de arheologi. Fiind situat pe un mic deal, înconjurat în sud de râul Hanumante, în nord de râul Kasan, poziție ușor de apărat în caz de invazii, Ananda l-a declarat capitală.
La marginile orașului a construit 8 altare ale zeițelor-mamă Matrikas, în centrul lui altarul zeiței-mamă Tripura Sundari (esența zeiței supreme Mahadevi), considerată protectoarea lor și lângă el a înființat curtea regală Tripura Rājkula. Se spune că în timpul Dinastiei Licchavi în Bakhtapur a trăit o regină mitică, Tulā Rāni, care a creat canalele ce furnizau apa din fântâni (hitsi), iazuri și canale pentru irigații (Rajkulo), apa fiind adusă din lacurile de pe versanții munților, alimentate de ploile musonice, considerate dătătoare de viață.
După moartea lui Ananda Deva, pe tron au urmat regi din Dinastia Malla, care au condus Bhaktapur până în XVIII. În 1349, când Sultanul Bengalului Shamsuddin din Dinastia Ilyas Shah a atacat Nepalul, fiind situat în partea de est a văii, mare parte din Khatmandu a fost distrusă, populația decimată, sau retrasă în munți. Sub Regenta Devaldevi orașul a fost reconstruit, mare parte din acele construcții păstrându-se până azi. Ultimul Rege Malla, Yakshya Malla (1428-1481), a fortificat capitala, creând ziduri defensive, înconjurate de șanțuri și 8 porți de acces, ce corespund altarelor Matrikas.
Nepunându-se de acord cine să fie succesorul, cei 3 fii ai săi și-au împărțit regatul. În final pe tron a rămas Raya Malla (1482-1505), dar Bhaktapur și-a pierdut statutul de capitală, unul dintre frații săi înființând capitala Khatmandu. Și descendenții lui Raya s-au luptat pentru tron, în 1558 acesta fiind preluat de Ganga Devi, consoarta Regelui Vishva Malla, sub care s-au construit numeroase case de odihnă publice, temple, fântâni (hitis), iazuri, au avut loc multe festivaluri, etc. Fiind poziționat pe vechea rută comercială India-Tibet, comerțul a înflorit, Regatul Bhaktapur devenind unul bogat și puternic.
În 1769, după ce a cucerit Nepal Mandala, Regele Regatului Ghorka, Prithvy Narayan Shah, a unit Khatmandu, Lilitpur, Bhaktapur și regatele mai mici înconjurătoare, formând oficial Regatul Nepalului. Fiind izolat și neprimind finanțări, Bhaktapur nu s-a putut dezvolta. Cutremurele din 1833 și 1934 au distrus mare parte din oraș. Clădirile vechi rămase, fiind restaurate, artele și tradițiile newarilor păstrate, în 1979 partea istorică a orașului a fost înscrisă pe lista patrimoniului Mondial UNESCO, devenind treptat un obiectiv turistic mult vizitat. Din păcate cutremurul din 2015 a făcut iar ravagii, multe dintre clădiri fiind și azi încă în curs de restaurare.
Piața Bhaktapur Durbar, situată în centrul orașului, a fost creată sub Dinastia Malla, în ea fiind situat Palatul Regal, pe vremuri fortificat și prevăzut cu 8 porți de acces. Conținea 99 de curți, din care s-au păstrat până azi doar 15.
După ce Bhaktapur a fost cucerit de Dinastia Ghorka (1769), palatul a fost neglijat. Cutremurul din 1833 a distrus mare parte din Thanthū Lyākū (palatul superior) și templele din acea zonă, care treptat au fost înlocuite cu birouri guvernamentale, școli și clădiri rezidențiale. În partea vestică a palatului, Kvathū Lyākū (partea inferioară), azi se pot vedea cele 2 statui mari din piatră, reprezenând leii păzitori (simhā), care pe vremuri erau situați în fața Palatului Basantapūra, azi dispărut, creați în 1706, sub regele Bhupatindra Malla, an inscripționat pe piedestelele lor. Leul din stânga îl înfățișează pe Ugrachandi, o manifestare feroce a zeiței hinduse Chandika, la rândul ei manifestarea feroce a lui Parvati, zeița puterii, armoniei, iubirii, frumuseții, devotamentului, maternității. Cel din dreapta îl înfățișează pe Ugrabhairava, o manifestare feroce a Bhairava, Realitatea Supremă, care este o manifestare feroce a lui Shiva, sau Manadeva, Ființa Supremă.
Palatul Nhēkanjhya Lyākū, finalizat în 1698 ca reședință principală a regilor din Bhaktapur, cu fațada modificată în forma actuală (1856), după ce Dhir Shumsher Rana a demolat partea de est a palatului și l-a înlocuit cu o clădire în stil britanic, numită „Lāl Baithak”, luând ca exemplu clădirile văzute în timpul vizitei sale în Marea Britanie. Tot atunci a fost modificată și jumătatea vestică a palatului, distrusă în cutremurul din 1934 și ulterior reconstruită.
În sec XV Regele Yakhsa Malla a construit o imitație (replică) a Char Dam, cu intenția de a oferi cetățenilor bătrâni, slabi și cu handicap satisfacția de a se închina, fără a fi nevoiți să meargă în pelerinaj la cele din India, care include Templul Kedarnath și Templul Badrinanth, situate pe părțile laterale ale Templului Gopinath Krisha (sfințit în 1667), Templul lui Ramesvar, prevăzut cu cupolă, toate restaurate în secolul XVIII de Bhupatrindra Malla, primid forma actuală și Templul Jagannath, în stil pagodă nepaleză, ultimul distrus în cutremurul 1833, ulterior reconstruită doar o clădire mică, azi restaurat după forma originală.
Templul Gopinath Krisha, în dreapta Templul Badrinanth
în stânga Templul Kedarnath
În partea de est a pieței se află Templul lui Silu Māhādeo (Shiva din Silu), cea mai înaltă clădire în stil Sikhara din Nepal.
Palatul din mijloc, Dathū Lyākū, prezintă Poarta de Aur, Luṁ dhvākā, construită între 1751- 1754 de Regele Ranajit Malla, fapt demonstrat de inscripțiile în limba newar situate pe lateralele ei.
A fost intrarea principală în curțile interioare ale palatului, prin ea accesându-se și altarul lui Taleju, zeița tutelară a Dinastiei Malla, prezentată ca o imagine antropomorfă, sculptată central, pe timpanul de deasupra porții.
Una din curțile interioare, Kumari Chowk, sau Mul Chowk, a fost refăcută de Jitramitra Malla, în decursul a 15 ani, când clădirile au fost prevăzute cu uși și ferestre din lemn sculptat, vizibile și azi pe peretele din sud și peretele din est a fost pictat, prezentând zei Yogini.
În centrul ei se află un piedestal mare din piatră pe care, în a 9-a zi a Festivalului Dashain, e așezată zeița Bakhtapurului, Ganakoumari, în partea din vest o fântână, decorată cu statuile Kaliyadaman și Navarasa și în partea de nord statui ale unor zeități, între care Panchhamukhi Hanuman și Chandi.
În partea sudică Bhupatindra Malla a construit Palatul cu 55 de ferestre, păstrând vechea fațadă, cu mici modificări (1708). Afost parțial distrus în cutremurul din 1934, ulterior refăcut, fără a semăna cu originalul și până în 1980 folosit în scopuri administrative. În interior se mai păstrează picturi murale din perioada Malla. Între palat și Templul Pashupatinath se află Chyasalin mandap, un pavilion octogonal, în stil Newar, ridicat în semn de prietenie de Regele Patanului, Srinivasa Malla. Pavilionul a fost folosit pentru primirea oaspeților regali, concursuri de poezie, urmărirea festivalurilor, pentru relaxare, etc. A fost distrus total în cutremurul din 1934, în 1992 refăcut de arhitecți germani după forma originală.
Azi într-o parte din fostul Palat Regal funcționează Muzeul Național de Artă, fondat în 1960 de Departamentul de Arheologie al Guvernului Nepalului, care etalează manuscrise și cronici începând cu secolul XI, sculpturi din lemn, bronz, aramă, lemn, picturi vechi, etc.
Templul Yakshasvara a fost ridicat de Karpura Devi (1484) și dedicat soțului ei decedat, Regele Yaksha Malla. În interior e postat un lingam, o reprezentare abstractă a zeului hindus Shiva. Templul e renumit pentru sculpturile sale erotice în lemn. În piață au existat 4 temple din piatră, dedicate diferitelor forme ale zeiței-mamă Vatsalā, numită și Bacchalā, despre care se crede că previne epidemiile, numite uzual Lohan dega (templu de piatră).Templul Annapurna Vatsala, dedicat lui Guhyeswari, unul dintre yoghinii importanți din budism, a fost creat în 1695 de Regele Jitamitra Malla.
Templul Nritya Vatsala, dedicat zeiței Vatsala Devi, o formă a zeiței hinduse Durga, asociată cu protecția, puterea, maternitatea, distrugerea și războaiele, azi situat în fața palatului, a fost construit de Regele Bhupatindra Malla (sec. XVIII), pe locul templului vechi, creat de JItamitra Malla (1696). Lângă el se află Clopotul Mare și o coloană de piatră, pe care e plasată statuia Regelui Bhupatindra Malla (1696-1772), din bronz placat cu aur.
Templul Siddhi Vatsala, dedicat lui Siddhi Lakshmi, zeița puterii miraculoase, a fost avariat în cutremurul din 1934, ulterior restaurat după forma inițială. E situat pe o platformă înaltă, accesată printr-un șir de scări, păzit de perechi de animale, ca elefanți, lei și animale mitice. La nord de el a existat Templul Yantra Vatsala, distrus de cutremur și nerefăcut. Pe locul lui a fost construită o clădire cu un etaj, care adăpostește imaginea zeității.
Străbătând o străduță comercială, spre sud de Piața Bhaktapur Durbar, se ajunge în Piața Taumadhi (Tamārhi), una din cele mai aglomerate piețe din oraș.
În ea se află Templul Nyātāpola, numit și Panch Talee Mandir, dedicat zeității tantrice a lui Siddhi Lakshmi, considerată zeitatea-mamă a newarilor și a familiei regale Malla din Bakthapur, construit de Bhupatindra Malla, în perioada 1701-1702, azi al doilea ca înălțime (33 metri) din Valea Khatmandu, celălalt fiind localizat în Lalitpur și simbol al orașului Bhaktapur. Fiind văzut din depărtare, municipalitatea și unele corporații își arborează pe el stemele.
Clădirea, cu 5 niveluri și vârf din aur (gājula), e așezată pe o bază patrulateră înaltă, formată din 5 platforme, având în colțuri 4 altare, din care 3 găzduiesc câte un idol și cel din sud-vest doi idoli.
Templul poate fi accesat printr-o scară păzită de perechi de statui, în partea de jos Jai și Pratap, 2 luptători Rajput despre care se spune că sunt de zece ori mai puternici decât bărbații normali, deasupra lor 2 elefanți, deasupra 2 pisici mitice (Singhas), deasupra doi Sārdūla, creaturi asemănătoare unui grifon (cu picioarele din spate și coada de leu, capul și picioarele din față cu gheare de vultur), pe cele mai înalte socluri aflându-se zeitățile tantrice Simhanī și Vyāghranī, o leoaică și o tigroaică, cele mai puternice dintre toți gardienii.
Doar preoții Karmāchārya au voie să intre în templu. Se spune că imaginea zeiței a fost instalată folosindu-se metode tantrice, de aceea este ascunsă publicului. Porțile templului sunt deschise doar o dată pe an, în iulie, la aniversarea înființării sale, când preoții efectuează un ritual asupra zeității și newarii postează un steag triunghiular în vârful său.
Vis a vis de Nyatapola se află Templul Bhairava, dedicat avatarului lui Shiva care reprezintă Realitatea Supremă. Clădirea, cu 3 etaje, a fost construită de Regele Vishva Malla (1547-1560) și un secol mai târziu refăcută de Jagajjyoti Malla (1613-1637), primind forma actuală și lângă el micul Templu Shri Betal, dedicat unui avatar a lui Shiva.
În 1688, o dată cu extinderea palatului, Regele Jitamitra Malla a construit Fântâna de Aur, numită de localnici Duguhiti și lângă ea un bazin, folosit de familia regală pentru îmbăiere. Ambele au fost create la adâncime, fiind accesate prin șiruri de scări.
Marginea superioară a fost înconjurată cu șerpi din piatră, împletiți în actul împerecherii, capul erect al unuia dintre ei, situat deasupra gurii de scurgere, „păzind-o”.
Fântâna a fost decorată cu multe sculpturi, prezentând animale acvatice, considerate ca aducând musonul și ploile. Gura de scurgere, din aur, o înfățișează pe Makara, o creatură legendară hindusă, vehicul (vahana) al zeiței râului Gange, Narmada și a zeului oceanului, Varuna, cu gura larg deschisă, din ea sărind o capră, restul creaturii fiind bogat decorată cu sculpturi de animale, în spatele capului fiind așezat un pangolin (furnicar solzos). Pe peretele de sub gura de scurgere o sculptura în piatră îl prezintă pe Regele Bhagiratha, despre care legenda spune că în momentul unei secete mari a adus râul Gange pe pământ.
În piață, ascuns de un șir de case, se află și Templul Til Mādhav Narayan, dedicat unei încarnări a lui Vishnu, unul din cele mai vechi temple care au supraviețuit în Nepal (1118).
Din zona palatului, îndreptându-mă spre o altă piață, am urmat străduțele cu numeroase magazine.
Pe drum mi-am dat seama ce dezastru a produs cutremurul din 2015. Dacă în decursul celor 8 ani (vizita mea fiind în 2023) zona istorică a fost aproape restaurată, pe vreme ce mă îndepărtam, mi se arătau multe clădiri distruse, unele în reconstrucție, mormane de cărămizi, etc.
Piața de ceramică este numită după multitudinea produselor artizanale din lut etalate. Într-o clădire laterală funcționează o Școală de Artă, în care se păstrează tradiția picturii Thangka, lucrări care pot fi efectuate și la cerere.
Deși spațiul e mic, în piață se află și 3 altare, dedicate zeilor Ganesh, Vishnu și Jeth Ganesh. E locul unde anual se desfășoară Festivalul Biskā Jātrā care, bazându-se pe calendarul solar hindus, în aprilie sărbătorește Anul Nou Solar, când se expune un banner mare, legat de un stâlp lung de lemn.
Ca în toate excursiile organizate la care am participat, ieșirea din zona cu obiectivele istorice s-a făcut printr-o zonă comercială, mulți turiști fiind interesați de marfa inedită.
Templul Swayambhu Mahachaitya este situat la vest de orașul Kathmandu, Nepal, pe vârful dealului Swoyambhu din Valea Kathmandu, munte numit mitic Gopucchagiri, Muntele Coadă de Vacă.
În scriptura budistă Swayambhu Purana (sec. XV) se spune că pe vremuri în locul văii exista un lac enorm, în care Buddha a plantat un lotus. Înflorind, a emanat o lumină strălucitoare, pe care sfinți, înțelepți și divinități au venit să o vadă, pentru a fi iluminați, loc numit de atunci Swayambhu, „Existent în sine”. În timp ce medita pe un munte sacru, Bodhisatva Manjushri a avut o viziune a luminii orbitoare și, zburând pe leul său albastru, peste munții Chinei și Tibetului, s-a îndreptat spre lotus.
Uimit de puterile luminii și dorind să facă locul ușor accesibil pelerinilor, cu sabia lui cea mare a tăiat munții, formând un defileu. Apa scurgându-se din lac, s-a format valea Kathmandu. Lotusul s-a transformat în dealul Swoyambhu, ulterior pe locul luminii emanate construindu-se stupa. În tot acest timp părul crescându-i, s-a umplut de păduchi. Aceștia s-au transformat în maimuțe sfinte, care și azi trăiesc în complexul templului, mai ales în părțile de nord și vest, după care azi este numit și Templul Maimuțelor.
Se spune că vizitând locul, Împăratul Ashoka al Imperiul Mauryan (268-232 î.e.n.) a construit pe deal un templu, distrus în timp.
În manuscrisul neplaz Gopal Raj Vamshavali, scris în secolul XIV, Stupa apare ca fiind fondată la începutul secolului V de Regele Vṛsadeva, străbunicul Regelui Manadeva (464-505) din Dinastia Licchavi, fapt confirmat de o inscripție pe piatră, găsită în sit.
Deteriorată, în secolul XV a fost refăcută de un călugăr budist, împreună cu starețul Sariputra din Both Gaya, India, primind ajutor de la regele din Dinastia Malla, conducătorii văii Nepal Mandala timp de mai multe secole.
În timp s-au construit mai multe stupe mici, temple, 2 scări de acces, 2 mânăstiri, Deva Dharma Maha Vihar (1780) și Karma Raja Maha Vihar (1959), ambele distruse în cutremur 2015, ulterior în proces de reconstrucție, o bibliotecă, din 1975 un Muzeu de Istorie Naturală, azi cu peste 50.000 de exemplare din flora și fauna Nepalului, formând complexul de azi, care a fost renovat în 1921, între anii 2008-2010, când altarul a fost aurit și după puternicul cutremur din 2015.
Este venerat atât de budiști, cât și de hinduși, pentru budiștii Newar fiind cel mai sacru loc de pelerinaj, pentru budiștii tibetani al doilea după Stupa din Boudnathan, Kathmandu.
Poate fi accesat pe 2 șiruri de scări, pe cea din est, cu 365 de trepte, construită de Regele Pratap Malla (sec. XVII), ajungându-se direct pe platforma principală a templului.
Acolo se află Stupa Swayambhu Mahachaitya, înconjurată de temple protectoare ale lui Budda, case pentru ritualuri, ca Aagan Chhen, Yogamvar, chaityas, altare mici cu statui ale zeităților tantrice și șamanice. Nu lipsesc nici magazinele de la parterul unor clădiri, în care se pot achiziționa obiecte pentru ritualuri, sculpturi de zeități, măști, etc.
Stupa prezintă baza, o cupolă albă, reprezentând întreaga lume. La exteriorul ei se află 5 altare aurite, dedicate lui Buddha, Amitabha, Amoghashidhi, Akshyobha, Vairochana, Ratnasambhava, fiecare având în interior statuia lui și 5 altare dedicate zeiței Tara, a 2-a dintre cele 10 Mahavidyas, zeițe tantrice hinduse, Aarya, Saptalochani, Maamaki, Padhmani, Vajradhati, din care doar 4 sunt aurite și găzduiesc câte o statuie Tara, Altarul lui Vajradhatishori Tara, sau Tara Albă, fiind gol.
Pe cupolă se află un cub aurit, fiecare latură fiind pictată cu cei 2 ochi ai lui Buddha, reprezentând Înțelepciunea și Compasiunea, deasupra lor un al treilea ochi, despre care se spune că atunci când Buddha predică, emană razele cosmice, acestea fiind mesaje pentru ființele cerești, anunțându-le că pot coborî pentru a-l asculta și pentru ființele infernale, de sub tărâmul uman, care nu pot veni pe pământ, dar sunt alinate de predica lui. Între cei doi ochi, în loc de nas, este pictat simbolul nepalez al cifrei 1, semnificând unitatea tuturor lucrurilor existente în lume și că singura cale spre iluminare este prin învățăturile lui Buddha. Nu au fost pictate urechi, Buddha nefiind interesat de laudele care i se aduc. Pe cub sunt postate 5 statui, reprezentări ale lui Buddha, în est Akshobhya, elementul cosmic al conștiinței, spre vest Amitabha, elementul cosmic al Sanjna, spre sud Ratna Sambhava, elementul cosmic al senzației, spre nord Amoghsiddhi, elementul cosmic al confirmării și central Vairochana, stăpânul templului. De pe cub se înaltă un turn cu 13 niveluri, simbolizând că ființele simțitoare trebuie să treacă prin cele 13 etape ale realizărilor spirituale pentru a atinge iluminarea, care se termină cu un vârf (gajur).
Stupa e înconjurată de roți de rugăciune din alamă. Fiind învârtite în sensul acelor de ceasornic, în timp ce se recită incantații, ele aduc noroc. În jurul ei sunt postate 5 altare mici dedicate celor 5 elemente: Vasupura (pământ), Vayupura (aer), Nagpura (apă), Agnipura (foc) și Shantipura (cer).
În fața intrării în Stupa, păzită de 2 lei sculptați în piatră, Regele Jaya Pratap Malla a așezat Vajra de aur, o unealtă legendară ritualică simbolizând diamantul, indestructibilitatea și trăsnetul, o forță irezistibilă, în budismul Vajrayana fiind considerată înțelepciunea și compasiunea care realizează fericirea vidului, în hinduism una dintre cele mai puternice arme din univers. Are forma unui sceptru de aur, format dintr-o bilă cu capete ascuțite, așezat pe o mandala din cupru aurit, situată pe o bază rotundă din piatră, pe care sunt sculptate 12 animale, reprezentând simboluri astronomice.
În partea de nord-vest a Stupei se află mai multe Chaityas– Asoka Chaitya (Licchavi Chaitya), Sikharakutta Chaitya, Vajradhatu Chaitya, Bodhisattva Chaturvyuha Chaitya, Jalaharyopari Jinalankrta Chaitya, Dharmadhatu Jinalankrta Chaitya, Jvalavaliyukta Chaitya, Astakonakrti Padmachaitya, Chaturvyuha Buddha chaitya, Sumeru chaitya, ridicate în decursul timpului de diverși devotați, în budism Chaya simbolizând umbra dharani, cu influența sa continuă asupra proceselor mentale ale unui individ, învățături care-i ghidează subtil gândurile și acțiunile de-a lungul vieții.
Cea mai proeminentă dintre ele, Bahu Mangal Dwar Chaitya, situată în partea de sud-vest a stupei, este o construcție albă, cu 5 niveluri, prezentând 6 șiruri cu 30 de uși, cu simboluri pozitive, deasupra căreia se află o structură asemănătoare stupei principale.
La nord și la sud de Stupa Regele Pratap Malla a construit Templele Pratappur (regele însuși) și Anantapur, pentru cea de a 2-a soție a sa, Ananta Priya, clădiri în stil Gandhakuti, o variantă locală a stilului Shikhara. Templele au fost avariate în cutremurul din 2015 și refăcute până în 2018.
Pe partea de nord-vest a Stupei se află o pagodă cu 2 nivele, Templul Hariti Ajimaa, dedicat zeiței considerată protectoare a copiilor și a regiunii Swoyambhu. Există o legendă în care se spune că pe vremea când Buddha locuia la Rajgir, peste 500 de copii erau furați și devorați zilnic de demonica Yakshani Hariti și familia ei. Pentru a o aduce pe calea cea bună, Buddha l-a răpit pe cel mai drag fiul al său, Dhanabhaju, și l-a ascuns în castronul său de pomană. Deznădăjduită, ani de zile l-a căutat și negăsindu-l, l-a întrebat pe Buddha, care i-a explicat valoarea compasiunii, a pus-o să jure că nu se va mai atinge de copii și i-a returnat fiul. De atunci Hariti a devenit protectoarea oamenilor, în special a copiilor, Aji însemnând bunică și Maa mamă. Lângă templu Stupa Shamarpa, sau Stupa Roșie, păstrează relicvele celei de a 10-a reîncarnări a Shamarpa.
Zeița Hariti Ajimaa primește ofrande de la mulți hinduși și budiști, pentru a le proteja copiii de boli. Unii dintre ei făcând donații substanțiale, templul a fost acoperit cu foiță de aur.
În spatele Templului Harati se remarcă Deva Avatar Boddhisattwa, o statuie creată dintr-o singură piatră gri închis, despre care se crede că a fost postată în secolul VII, în timpul domniei Regelui Thunku Kirat. Îl prezintă pe unul dintre cei 108 Boddhisattwa, o persoană care se află pe calea spre trezire (bodhi), cu înțelepciune și compasiune, având dorința de a atinge starea de Buddha în beneficiul tuturor ființelor vii, înalt de cca. 3 metri, stând în picioare, începând mișcarea unui pas, cu mâna stângă ținându-și roba, cu cea dreaptă întinsă în față, într-un gest de dăruire (mudra predicției).
În partea de est a platformei se află Altarul Pavan Bhairav, despre care se crede că a fost creat de Regele Pratap Malla, în stil Gandhakuti. O statuie din piatră îi prezintă pe Pavan Bhairav, cu 3 ochi, împodobit cu șerpi, purtând o ghirlandă de capete tăiate, într-o pereche de brațe ținând un tocător (vajrakartri) și un craniu, în cealaltă pereche un trident și un toiag cu craniu, călărind un cadavru. În poală o ține pe consoarta sa, care-l îmbrățișează cu mâna dreaptă, ambii fiind înconjurați de ornamente reprezentând flăcări. Legenda spune că dacă îl reneagă cineva, Bhairav dezlănțuie o furtună cu fulgere și tunete și dacă e venerat poate genera ploaia, motiv pentru care, în perioadele secetoase, i se aduc multe ofrande.
Coborârea spre cealaltă cale de acces se face printre stupe mai mici.
Se ajunge la Iazul Păcii Mondiale, în apropierea căruia e postat Clopotul Mare, situate în apropiere de a doua poartă de acces.
Lalitpur, cunoscut și sub numele de Patan, este un oraș metropolitan din Nepal, situat în partea central-sudică a văii Kathmandu, la o altitudine de 1.400 de metri, suprafață formată în centrul fostului lac antic Nagdaha. Este împărțit în 29 de cartiere municipale și are o populație multietnică, din care cca 40% newari, hinduși.
Într-o cronică veche apare ca fiind fondat în 249 de conducătorii Kirata, care au mutat capitala la Patan. Inițial orașul a fost proiectat în forma Dharma-Chakra (Roata Dreptății). În 250 Împăratul budist Ashoka, al treilea conducător din Imperiul Mauryan, ce acoperea o mare parte a subcontinentului indian, întinzându-se de la Afganistan în vest, până la Bangladesh în est, a vizitat Nepalul. Ajungând la Patan, a construit Ashoka Stupas, 4 „movile” situate la marginea perimetrului, în cele 4 puncte cardinale, care s-au păstrat până azi.
O legendă spune că fiind secetă mare, 3 oameni, reprezentând cele trei regate din valea Kathmandu, numită atunci Nepal Mandala, s-au deplasat în Assam, India și l-au adus de acolo pe zeul Rato Machhindranath, crezând că va aduce ploaia. Datorită devotamentului extrem al unuia dintre ei, fermierul Lalit, zeul s-a stabilit acolo, orașul primind numele Lalitpur.
Începând cu anul 450 valea a fost condusă de Dinastia Licchavi, urmată de Dinastia Thakuri (600-1200) și Dinastia Malla (1201-1768). Fiind atacați de musulmanii Khas și turci, raiduri intercalate de un mare cutremur (sec. XIII), au fost distruse multe dintre construcțiile epocii Licchavi, dar în decursul timpului orașul s-a dezvoltat, regii Malla construind numeroase piețe, temple, clădiri publice, fântâni pentru aprovizionarea cu apă potabilă și dezvoltând artele, în piețele orașului desfășurându-se spectacole de teatru.
În secolul XVIII Regatul Gorkha a cucerit treptat teritorii, între care statele Kantipur, Lalitpur, Bhadgaon, Magwanpur și micile regate independente din jur. În 1768 Regele Prithvi Narayan Shah le-a unificat, formând oficial Regatul Nepalului, cu capitala în Kathmandu.
Cu mici întreruperi, Dinastia Shah a condus Nepalul până în 2008, când monarhia a fost abolită și s-a declarat Republica Democrată Nepal.
Azi Lalitpur este foarte vizitat mai ales pentru Piața Patan Durbar, situată în centrul orașului, sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Se presupune că pe locul pieței sub Dinastia Thakuri s-a construit un palat, dar nu poate fi atestat documentar, istoria Nepalului între secolele VIII-XII fiind în mare parte necunoscută, arheologii descoperind doar câteva inscripții pe piatră. Piața a fost creată sub regii Malla, cele mai multe clădiri, iazuri, grădini, curți, temple, etc., păstrate până azi, fiind realizate în timpul domniei lui Siddhi Narsingh (1619-1661), primul Rege Malla al Patanului.
Lângă poarta veche de intrare în piață se află Templul Ganesh Mandir, dedicat zeului hindus al norocului, patronul intelectualilor, bancherilor, scribilor și scriitorilor, care îndepărtează orice obstacol, o pagoda din cărămidă, cu 2 acoperișuri, cu bare de susținere decorate cu sculpturi ce prezintă personaje religioase.
De acolo, trecând pe lângă clădiri din cărămidă, etajate, cu ferestrele și ușile sculptate în lemn, locuite de populație, m-am îndreptat spre piață.
Piața Patan Durbar are 55 de temple și 126 curți (bahals), construite sub Dinastia Malla, majoritatea în stil tradițional Newar.
Din păcate multe dintre clădiri au fost distruse în cutremurul din 2015, în momentul vizitei mele (2023) unele fiind în reconstrucție, altele deja finalizate.
Cel mai impozant mi s-a părut Templul Chyasim Deval Krishna, o clădire octogonală, în stil sikara. Despre construcția lui, părerilor istoricilor sunt împărțite, unii datându-l din 1723, sub domnia regelui Vishnu Malla, alții considerând că a fost ridicat de Yogamati, fiica regelui Yog Narendra (1685-1705), ca memorial pentru fiul ei Lok Prakash, care fiind bolnav de variolă, a decedat la vârsta 8 ani.
În dreapta templului, montat pe o clădire cu un etaj, se află Clopotul Mare, creat în 1737 de Visnu Malla. pentru a putea fi contactat de populație, sunându-l.
Templul Hari Shankar, dedicat unei zeități hibrid, cu jumătate din trăsăturile lui Vishnu și jumătate ale lui Shiva, a fost construit în 1706. Clădirea tip pagodă, cu 3 niveluri, accesată prin 3 șiruri de scări, e una dintre cele refăcute după cutremurul din 2015.
În aceeași zonă a pieței a existat Templul Char Narayan, construit în 1566, distrus total de cutremur, din 2020 începând reconstrucția lui.
Templul Krishna Mandir a fost ridicat în 1667 de Regele Siddhi Narsingh Malla. Clădirea, în stilul local Granthakuta, o varietate a stilului Shikhara, cu 3 etaje, a fost postată pe un soclu, format din 2 platforme suprapuse, accesat prin șiruri de scări, în fața intrării păzite de 4 lei sculptați în piatră. În primul etaj se află altarul principal al lui Krishna, cu altarele Radha (zeița iubirii, compasiunii, devotamentului, consoarta principală) și Rukmini (prima soție) pe laterale, al doilea etaj este dedicat lui Shiva și al treilea lui Avalokiteśvara („stăpânul care privește în jos”). La exterior grinzile prezintă sculpturi în piatră, cele de la primele primul etaj evocând evenimente evenimentele din Mahabharata, o epopee sanscrită a Indiei antice, la al doilea din epopeea hindusă Ramayana.
În fața templului se află Garuda pillar (1637), un stâlp înalt de piatră pe care e postată statuia regelui păsărilor, zeitate descrisă ca „muntele”(vahana), vehiculul lui Vishnu. Garuda e îngenuncheat, cu brațele încrucișate, privind spre templu.
Se spune că templul a fost ridicat pe locul unde, visând, regele i-a văzut pe zeitățile Krishna și consoarta sa Srimati Radha, la construcție fiind folosite pietre și materiale neobișnuite- leguminoase, melasă de zahăr, bumbac, rumeguș de arbore Sal, pudră roșie (vermilion), etc., în total durând cca. 7 ani.
Templul Vishwanath, dedicat zeului hindus Shiva, a fost construit în 1627, în timpul domniei lui Siddhi Narsingh Malla (1619-1661), primul rege din dinastia Malla, care a condus Patan timp de 42 de ani. Intrarea principală e păzită de 2 elefanți sculpați în piatră. Pe partea opusă e postată sculptura unui taur, vehiculul lui Shiva. Suporturile acoperișului sunt decorate cu sculpturi erotice, similare cu imaginile răspândite în templele Shiva din India. În interior e păstrat un linga din piatră, o reprezentare abstractă a zeului.
Templul Bhimsen, dedicat eroului divin din epopeea Mahabharata, al doilea fiu născut al lui Kunti și al Regelui Pandu și unul dintre cei 5 frați Pandava, cunoscut pentru curajul și puterea sa, a fost construit de Srinivasa Malla în 1680. Pagoda , cu 3 etaje, are intrarea străjuită de 2 lei sculptați în piatră. Terasa de la primul nivel, aurită și stâlpii din lemn care susțin acoperișurile sunt decorate cu sculpturi, prezentând numeroase zeități.
Azi newarii îl venerează pe Bhimsen ca zeu al afacerilor și comerțului.
Vis a vis de temple se întinde zona Palatului, cu curțile ei, pomenită ca centru al puterii regale pe 2 inscripții în piatră, descoperite într-una din curțile lui (datată 634) și la Manidara (datată 560). Se spune că pe timpuri prin fața fațadei principale a palatului curgea un râu. Din el a ieșit o flacără strălucitoare și în acel loc, pe mal s-a construit o mânăstire budistă, ulterior mutată pentru extinderea palatului. Și azi locul e venerat de credincioși care, anual, în timpul lunii sfinte Gunla (august-septembrie), scufundă o imagine a lui Buddha într-un vas de cupru, cu apă consacrată, pe care îl postează în fața Ușii de Aur, loc considerat fosta locație a flăcării.
Complexul Palatului a fost construit sub Dinastia Malla, început de Regele Siddhinarasimha Malla (1618-1661), prin modificarea unui fost castel, din care s-au păstrat până azi 2 pavilioane ale unui turn, situate în colțul fațadei principale a palatului, după care noul palat a primit numele de Chaukot (1630). Yoganarendra (1685-1705) a părăsit palatul și a plecat în munți, unde a trăit ca un pustnic. Chemat înapoi de supuși, le-a spus că va veni doar după ce se vor întâmpla 8 minuni.
Construcțiile au fost continuate de succesori, până în 1820 fiind adăugate aripile din sud și nord, clădirile înconjurând 3 curți interioare principale.
În 1997 palatul a fost transformat în Muzeul Patan. Azi colecțiile lui cuprind peste 1.500 de artefacte, din care doar cca. 200 au fost etalate în expoziții permanente, amenajate în diferite aripi ale fostului palat, majoritatea fiind sculpturi ale zeilor hinduși sau budiști, adunate din valea Kathmandu, sau create în atelierele de lângă Patan, restul provenind din India, Tibet și vestul munților Himalaya.
Curtea centrală Mul Chowk (1666) e înconjurată de Templul Taleju, dedicat zeității principale a regilor Malla. A fost construit de Regele Siddhi Narsingh Malla (1640), distrus de un incendiu și reconstruit de Srinivasa Malla (1667), cu un turn de 5 etaje, situat într-unul din colțurile curții. Turnul și clădirile au acoperișurile susținute din bârne de lemn sculptate.
Intrarea principală, de pe latura sudică a curții, cu ușa aurită, bogat decorată, este mărginită de statuile aurite ale zeițelor râurilor Gange, stând pe o broască țestoasă și Jamuna, pe un mic crocodil (makara).
Din Mul Chowk se accesează Galeria Heinrich Seemann, numită după Secretarul Principal al Ambasadei R.F.G. În 1987, acompaniindu-l pe Cancelarul Kohl Nepal, când s-au creat relații culturale, Seemann a inițiat restaurarea clădirilor și obiectelor istorice nepaleze.
La sud de Mul Chowk se află curtea Sundari Chowk, creată în 1647, înconjurată de clădiri bogat ornamentate.
Lângă ușa de intrare sunt postate statuile din piatră ale zeităților Hanuman, Ganesh și Narasingh, avatare ale lui Vishnu.
În mijlocul curții se află Tusha Hiti, o baie regală, scufundată la adâncime de 150 metri, creată în secolul XVII de Regele Siddhi Narasimha Malla, cu forma de yoni, o reprezentare a sexualității feminine, înconjurată de Ashta Matrikas, un grup hindus de zeițe-mamă; 8 Bhairavs, la hinduși un avatar al Shiva, la budiști Realitatea Supremă și numeroși alți idoli. La intrarea spre baie sunt postate statuile zeului Panchamuki, cu 5 fețe ce prezintă zeitățile Hanuman, Shiva, Brahma, Ganesha, and Gayatri și a zeului Narasingh, pe marginea opusă o copie a Templului Krishna Mandir, de cca. 1 metru înălțime. De acolo se coboară un șir de trepte pavate cu plăci de piatră.
Era aprovizionată cu apă din micul râu, ce curgea prin fața actualului palat, azi albia lui fiind transformată în sistem de canalizare, trecând în baie printr-o țeavă de cupru aurit, decorată cu sculpturile ce-i prezintă pe Vishnu, ființa supremă și Lakshmi, zeița bogăției, ferilității, puterii regale. În apropiere se află un pat de piatră. Legenda spune că, după baie, regele se întindea pe el gol, servitorii îl ștergeau și masau cu ulei, în acest timp fiind privit de la ferestrele înconjurătoare de regină și curteni. Deteriorată de cutremurul din 1934, baia a fost abandonată. Abia în 1960 a fost restaurată.
Din Sundari Chowk se intră în Grădina cu rezervorul de apăBhandarkhal (1647), principala sursă a palatului, alimentat printr-o conductă de 820 metri lungime. Rezervorul, pătrat (16×16 metri), prezintă 3 terase în trepte, primele 2 din piatră, cea inferioară din cărămidă și central o gură de scurgere. Pe latura de est s-a creat o nișă, flancată de statuile din piatră a 2 gardieni, în care central se află Lohan Hiti, o gură de scurgere a apei, cu forma unui cap de dragon, surmontat de sculptura în piatră a zeiței râului Gange.
Pe marginea din nord a rezervorului s-a ridicat un pavilion. Fiind din lemn, în timp s-a deteriorat, din el rămânând intactă doar baza din piatră, care în partea din nord îi prezintă pe cei 8 Siddha, maeștrii care au atins perfecțiunea.
PavilionulBhandarkhal a fost refăcut în 2010, după forma inițială, surprinsă într-o pictură veche (1853). Prezintă o poartă ornamentală arcuită, folosită în scopuri ceremoniale (torana), flancată de basoreliefuri ale diferitelor zeități.
Deși în decursul timpului, fiind utilizată excesiv, rețeaua de apă s-a deteriorat, ultima dată fiind întreținută în anii 1950, o parte din ea încă funcționează, fiind chiar și azi sursa principală de apă pentru localnicii din zonă.
La nord de Mul Chowk se află a treia curte principală a palatului, Keshav Narayan Chowk (1734). Central prezintă Templul Sri Vidya, dedicat zeiței supreme, care transcede cosmosul.
În clădirile înconjurătoare funcționează alte secțiuni ale muzeului, în care sunt etalate sculpturi în piatră, metalice, unele prezentând zei hinduși, obiecte, manuscrise, fotografii, etc., din timpuri de mult apuse.
Cel mai important exponat este tronul fostului Rege Shree Niwas Malla (1661-1685).
Ieșind din palat, m-am îndreptat spre Manga Hiti, cea mai veche fântână din Nepal, construită în 570 de nepotul Regelui Manadeva, din Dinastia Licchavi (465-505), fapt atestat de o inscripție gravată central, la baza fântânii.
Cele 3 scurgeri ale fântânii au fost realizate din piatră sculptată, prezentând ființa legendară Hiti Manga, ca o fuziune între corpul, capul unui crocodil și al unui păun, având urechi de oaie, ea fiind muntele divin (vehicul=vahana) al zeiței râului Gange.
Am părăsit zona istorică, urmând să străbat străduțele din Mangal Bazar, situat adiacent Pieței Patan Durbar, cu numeroasele sale magazine, ateliere ale meșteșugarilor, vânzători ambulanți, etc.
Statul Nepal este situat în continentul Asia, între India și China, de-a lungul versanților sudici ai munților Himalaya, care acoperă aproximativ 75% din teritoriu. În centrul său se află capitala Kathmandu, oraș metropolitan așezat între dealuri, într-o vale mare, pe vremuri numită Nepal Mandala, care a fost descrisă în textul budist Svayambhū Purāṇa.
O legendă spune că valea a fost creată de un sfânt budist (Bodhisattva Manjusri) care, cu o sabie, a tăiat munții și lacul existent acolo s-a deversat. Devenind fertilă, treptat s-au așezat familii de newari, numiți și nepami, au construit case, au cultivat solul și s-a format orașul Manjupattan, azi Manjipā, situat în actuala zonă metropolitană Kathmandu, în apropierea aeroportului, condus de Dharmākara, discipolul lui Manjusri. Valea a fost ocupată treptat și s-a constituit Regatul Newar al Mandalei.
Apoi s-au stabilit triburi indo-ariene, care au adus limba sanscrită, hinduismul, s-au căsătorit cu newarii, au adoptat limba și obiceiurile lor, dar și-au păstrat cultura vedică (Epoca Bronzului Târziu în India), în timp creându-se diviziuni religioase (budism, hinduism). Azi, deși în număr mic (recensământ 2021 4,65% din populație), comunitatea newarilor e considerată ca fiind cea mai avansată economic și social din Nepal.
Săpăturile arheologice efectuate la Hadigaon și Lubhu, în partea de sud a văii Kathmandu, au descoperit ziduri de cărămidă și unelte din epoca de piatră (4000-2000 î.e.n.), cele de la Maligaon, din estul văii, o sculptură în gresie, în stil Kushan, prezentând un bărbat în mărime naturală, inscripționată cu anul 107, din calendarul hindus Vikram Samvat, ce corespunde anului 185 e.n.
În manuscrisul Gopalarajavamsavali sunt pomeniți regii Gopal, urmați de Mahispal, apoi dinastia Abhir, un clan de păstori. Textul budist Āryamañjuśrīmūlakalpa îl menționează pe Manadeva (464-506 d.Hr.) ca fiind regele Mandalei Nepalului, urmat de Kirats, grupuri ce trăiau în regiunea dealurilor munților Himalaya din nord-estul Indiei (700 î.Hr.), despre care legendele spun că au oferit tronul Mandalei clanului Shakya, care au introdus budismul.
În acea perioadă a început construcția Templului Pashupatinath (400 e.n.), azi situat la periferia estică a orașului Kathmandu, sit încadrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Regatul Licchavis, pierzându-și importanța politică în India, a atacat și cucerit Nepal Mandala (450), înlăturându-l pe Gasti, ultimul rege Kirat. La acea vreme exista orașul Koligram, presupus ca fiind locuit de Kolyas, un clan indo-arian. Sub primul Rege Licchavis, Mana Deva I (404-505), orașul s-a dezvoltat. S-au construit case tip pagodă, temple și mânăstiri hinduse, sculpturi, s-au introdus monedele din cupru, numite Mananka, etc., perioadă din care s-au descoperit numeroase inscripții în piatră. O legendă a newarilor spune că după patricidul involuntar, pentru a-și ispăși pedeapsa, Regele Licchavi Manadeva (464-505 e.n.) a construit o stupa, refăcută în secolele XIV-XV și renovată de multe ori sub Dinastia Malla, devenind actuala Stupa Boudbanath.
Dinastia Licchavi a deținut Nepalul până în secolul IX. La mijlocul secolului VII trecătorile prin munții Himalaya, plecând din nordul văii, au fost deschise și s-au creat contacte cu China, în timp întrerupte de războaiele dintre cele 2 nații și reluate abia la sfârșitul secolului XVIII.
În secolul X Regele Licchavi Gunakamadeva (949-994) din Dinastia Thakuri a fondat orașul fortificat Kantipur (actual Kathmandu), creat pe malurile râului Bishnumati, după forma sabiei lui Manjushree, cu vârful la nord și baza la sud, înconjurat de templele celor 8 zeițe mamă Ajima, venerate atât de budiști cât și de hinduși, care există și astăzi. În centrul orașului a creat o piață circulară (chakrakar), Piața Durbar, cu Palatul Regal, temple, în jurul ei străzi înguste, mărginite de case etajate, etc., a creat fântâni publice (hitis), pentru alimentarea cu apă potabilă, exemplu fiind Fântâna Thanhiti, din partea sudică a pieței. Dorind să atragă negustorii, a ridicat un templu dedicat zeului lor, Bhimsen, totuși comerțul cu India și China a stagnat. Regele Shivadeva (1099-1126) a reconstruit Templul Pashupatinath, hindus.
Din 1200 la conducere a trecut Dinastia Malla, care a condus până 1768. Sub ea preoții brahmani Maithil și multe din familiile lor s-au mutat în Nepal. În secolul XIV Valea Kathmandu a fost atacată de mai mulți invadatori, între care Regele Khasa Ripumalla (1312) și Sultanul Shams ud-din Ilyas din Bengal (1345-1346). Multe așezări și clădiri fiind distruse, a început reconstrucția lor. Sub Jaya Sthiti (1382-1395) s-a introdus primul cod legal și social, influențat de principiile hinduse.
Succesorul său Yakshya Malla a împărțit Nepal Mandala între cei trei fii ai săi (1484), creând principatele independente Kantipur, Lalitpur și Bhadgaon (Bhaktapur), restul teritoriului țării fiind ocupat de numeroase regate mici, până în secolul XVI conduse de dinastii, unele refugiate din nordul Indiei, în timpul invaziilor musulmane, între care s-au iscat conflicte și s-au creat coaliții împotriva invaziilor externe.
În secolul XVII Pratap Malla, al 8-lea Rege al Kantipur (1641-1674), în încercarea de a uni statele Văii Khatmandu, a încercat să cucerească Lalitpur și Bhaktapur, dar a eșuat. Sub conducerea lui Piața Durbar din Kathmandu a fost extinsă. În ea s-a construit Templul Krishna (1648-1649), în fața căruia s-a postat Pratap Dhvaja, un stâlp pătrat din piatră pe care se află statuia regelui Pratap, cu mâinile încrucișate, înconjurat de cele 2 soții și cei 5 fii. Nu departe de piață s-a creat Rani Pokhani (iazul reginei), un iaz artificial în centrul căruia s-a ridicat un templu dedicat lui Shiva.
Mandala Nepalului se întindea în nord până la Tibet, în est la Kirata, în sud Regatul Makwanpur și în vest râul Trishuli, care-l separa de Regatul Gorkha, din 1606 condus de Ram Shah, care a început să-și extindă regatul. În 1743 Prithvi Narayan Shah, devenit regele Gorkha, a atacat valea Nepal Mandala. În prima bătălie a cucerit orașul Kirtipur din Lalitpur. A urmat bătălia de la Kathmandu (1768), pe care a câștigat-o și cele 3 state Malla s-au predat. În același an regele a declarat oficial formarea Regatului Nepalului, Kathmandu devenind capitala lui. Apoi a a cucerit Patan, Bhadgaon, estul Nepalului și vestul Nepalului, a încorporat Baise Rajya, 22 de regate independente conduse de Khasa, care au rămas incluse în Nepalul modern până în 1810 și Chaubisi Rajya, 24 de regate suverane aliate, situate la intersecția dintre Himalaya și subcontinentul indian, conduse de regii Magar și Thakuri, regatul ajungând să se întindă până la râul Sutlej în vest și Sikkim-Jalpaiguri în est.
După moartea lui (1775) tronul a fost ocupat de fiul său cel mic, Bahadur Shan, care în 1792 a invadat Tibetul și jefuit Digarcha. Tibetanii, ajutați de forțele chineze, au rispostat și în 1794 Bahadur a fost exilat, la conducere fiind numit Mulkaji (prim-ministru) Damodar Pande, unul din comandații războiului chino-nepalez. În 1804 fostul rege s-a întors, l-a ucis pe Damodar și a preluat conducerea regatului, dar după 2 ani și el a fost ucis în masacrul de la Bhandarkhal, intigat de Bhimsen Thapa, care ulterior a devenit prim-ministru, funcție ce a deținut-o până în 1837.
Granițele regatului nefiind delimitate oficial, în zonele periferice s-au purtat războaie cu țările învecinate, China și Tibet (1788-1792) și Regatul shikh din Punjab, India (1809). În acea perioadă Compania Indiilor de Est (1757-1773) a început treptat să acapareze teritorii din India. Câmpiile Tarai, azi în sudul Nepalului și nordul Indiei, o fâșie de pământ fertil, la poalele munților, au fost foarte disputate și a izbucnit războiul anglo-nepalez (1814-1816), câștigat de britanici în Bătălia de la Makwanpur, prin Tratatul de la Sugauli Nepalul pierzând o parte din teritoriile de graniță și fiind forțat să accepte un diplomat britanic.
La conducerea Nepalului a trecut Dinastia Rana (1846-1951), care a impus autoritarismul, păstrând de fațadă regele și prim-ministrul și cu ajutorul armatei a izolat țara. În perioada 1858-1947 India a fost cucerită de britanici, devenind colonie. Fiindu-le frică să nu fie și ei ocupați, nepalezii s-au aliat cu britanicii, aceștia dându-le autonomie internă, dar luând controlul politicii externe. În 1946 s-a fondat Partidul Congresului Nepalez, care a stabilit relații diplomatice cu S.U.A. După retragerea britanicilor din India (1947), a fost promulgată Legea Guvernului Nepalului și Padma Shamsher Rana a fost obligat să demisioneze.
Au urmat revolte, finalizate cu repunerea la conducere a Regelui Tribhuvan, care a schimbat reprezentanții guvernamentali și conducătorii armatei. După moartea lui (1955), printr-o lovitură de stat, pe tron a urcat Regele Mahendra. Sub conducerea lui s-a semnat tratatul de frontieră cu China, în Kathmandu s-au deschis ambasadele U.R.S.S. și S.U.A., în 1962 s-a adoptat o nouă Constituție, prin care s-au interzis partidele politice, Parlamentul Nepalului a fost înlocuit cu Rastriya Panchayat, care avea puteri legislative, dar era controlat total de monarhie.
În 1990 a izbucnit Revolta Populară, care a pus capăt monarhiei absolute, a eliminat Panchayat și Regele Birendra a fost obligat să instaleze monarhia constituțională. În 2001, într-un atac din cadrul palatului, regele și alți membrii ai familiei regale au fost uciși. Următorul rege a mai domnit doar până în 2008, când Nepalul a devenit Republică Federală Democrată și monarhia a fost abolită.
În toată istoria zbuciumată, poporul a rămas foarte credincios, considerând că viața, cu ciclurile ei, e lunga așteptare a reîncarnării, valoarea timpului e relativă și azi în Nepal folosindu-se vechiul calendar Nepali Patro, creat înaintea calendarului Gregorian cu aproximativ 56 de ani, 8 luni și jumătate, în care lungimea lunilor nu este fixă, se schimbă de la an la an, variind între 29 și 32 de zile.
În continuare s-au construit multe temple și mânăstiri, un exemplu fiind MânăstireaDudjom Gompa aka Urgyen Dongak Chöling din Boudnath, Kathmandu, fondată de Dudjon Rinpoche (1970).
În ea monahi și laici practică Dudjon Tersar, învățături budiste tibetane, aduse în Nepal de Rinpoche, pe care le-a răspândit în toată lumea.
Decedând în Dordogne, Franța (1987), a fost îmbălsămat și relicvariul adus în Nepal, la Kathmandu, unde a fost postat în templul principal al mânăstirii.
Orașul Kathmandu a fost grav afectat de cutremurul din 2015, care a distrus multe din clădirile siturilor UNESCO, ulterior refăcute, proces care continuă și azi.
Piața Durbar Dhoka, situată în centrul orașului vechi din Kathmandu, capitala Nepalului, este este una dintre cele 3 Piețe Durbar din Valea Kathmandu. A fost realizată între secolele XII-XVIII, în jurul fostului Palat Regal. Este numită și Hanuman-Dhoka Durbar după statuia zeului Hanuman, postată de Regele Pratap Malla la intrarea Palatului Regal (1672).
Complexul e structurat în 2 arii, una externă, cu numeroase temple și una internă, cu Palatul Regal și 10 din cele 35 de curți cu temple, care au supraviețuit cutremurelor din 1934 și 2015, unele reconstruite după modelul inițial. Având cca. 50 de temple, este numit și „Muzeul Templelor”. Din 1979 a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Construcția pieței a început în secolul III, clădirile fiind adăugate în decursul timpului, multe din cele păstrate până azi sub Dinastiile Malla, Shah și Rana, în stilul arhitectural Newar, care constă în: pagodă, un turn etajat cu mai multe acoperișuri, cu funcție religioasă; stupa, o structură emisferică, ca o movilă, care conține relicve și e folosită ca loc de meditație; shikhara, turn al templelor budiste; chaitya, un sanctuar sau altar, cel mai frecvent întâlnit în budism.
Îndreptându-mă spre piață, am străbătut câteva străduțe, cu diverse magazine, ateliere și case tipice zonei.
Între ele Casa Singha Sattal, numită și Silyan Sattal, o clădire cu 3 etaje, a fost construită în secolul XIII ca adăpost. Ea găzduiește și micul Templu al lui Harikrishna.
În aproperea ei, Templul Dhansa Sata, în sanscrită numit Kavendrapur, dedicat zeului muzicii, a fost construit în 1673 de Regele Pratap din Dinastia Malla. În el s-au păstrat sculpturi din secolul XVIII.
Am nimerit în mijlocul unei mari aglomerații, în piață desfășurându-se Festivalul Teej, dedicat zeităților hinduse Shiva și soția sa Parvati, sărbătorit în special de femei.
Îmbrăcate cu haine de sărbătoare, împodobite, prin ritualuri, post, ofrande, împărțind mâncăruri, urmate de cântece și dansuri, întimpină sosirea sezonului musonic și îi cer lui Shiva să le binecuvânteze căsătoriile, copiii, sau să le ofere un soț serios și iubitor.
În miturile hinduse se spune că atunci când mica insectă Teej ieșea din pământ, în timpul sezonului musonic, Parvati l-a vizitat pe Shiva, creându-se legătura dintre bărbat și femeie.
Am continuat vizitarea pieței, pe lângă Templul Trailokya Mohan Narayan, dedicat lui Vishnu, construit în 1690 de Regina Mamă Riddhi Laxmi. Clădirea cu 3 acoperișuri și barele sculptate, e situată pe o terasă înaltă, accesată prin 5 trepte.
În partea de vest e prezentat Garuda, zeul hindus al puterii și vigilenței, care luptă împotriva nedreptății și distruge răul. În timpul Festivalului Indrajatra templul e vizitat mai ales pentru cele 10 încarnații ale lui Vishu, afișate pe piedestal.
Templul Maju Dega, dedicat lui Shiva, a fost construit de Regina Mamă Riddhi Lakshmi în 1692, pe o platformă, accesată prin 9 șiruri de trepte din cărămidă, cu ușile, ramele ferestrelor și coloanele sculptate, prezentând zeități hinduse.
Templul a fost distrus în cutremurul din 2015, dar până în 2018 a fost reconstruit.
Templul Kumari Ghar a fost construit în 1757 de Regele Jaya Prakash, din Dinastia Malla. Este de fapt o casă patrulateră, cu 3 etaje, având ferestrele fațadei din lemn sculptat, ridicată pentru a găzdui Zeița Fecioară (Kumari Devi), considerată a fi o încarnare a zeiței Taleju. Kumari, provenind din budism și Taleju fiind zeița hindusă a statului, protectoarea principală a liniei regale și mama virgină a lumii, demonstrează că în Nepal religiile coexistau pașnic.
Pentru a deveni Kumari regală, o fecioară trebuie să aibă cele 32 de perfecțiuni ale zeiței. Fiind aleasă, își va petrece viața în izolare, fiind vizitată zilnic de un număr limitat de persoane, care-i aduc ofrande și ocazional de familia sa. Iese din templu doar în cadrul unor festivaluri religioase, în total cam 15 zile pe an, când e purtată de un car mare, foarte decorat, cu acoperiș dublu, stil pagodă. Este urmărită de participanți, pe care în timpul procesiunii îi binecuvântează, primii fiind familia regală și oficialii.
Lângă templu, contrastând cu restul clădirilor, se află o clădire albă, în stil neo-clasic, european. Gaddi Baithak a fost construită de Chandra Shamsher, în timpul Regelui Prithvi Bikram Shah (1908), ca parte de est a palatului.
A fost folosită pentru încoronările regale, numirile în funcții de stat superioare și întâlnirile diplomatice, cu șefii altor state.
Pe lângă ea am intrat în Mul Chock, o curte a căror temple sunt dedicate zeității regale a Dinastiei Malla, Taleju Bhawani, venerată atât de hinduși cât și de budiști. În ea se află Templul Taleju, o pagodă cu poartă ornamentală aurie (torana) și intrarea flancată de imagini ale zeițelor râului, construită de Regele Mahendra Malla în 1549. Templu este deschis publicului anual, timp de o zi, în timpul Festivalului Dashain, când zeitatea Taleju este mutată în el.
Un alt templu dedicat zeității este Templul Degu Taleju, construit de Shiv Singh Malla în secolul XIV.
În nord-vestul Palatul Regal se află Templul Vamshal Gopal, dedicat lui Krishna, a 8-a încarnare a lui Vishnu, construit în 1648 de Pratap Malla. Clădirea, octogonală, a fost ridicată pe o platformă, accesată prin 5 șiruri de scări. În fața ușii de est au fost postați 2 stâlpi din piatră, pe unul din ei păstrându-se până azi imaginea zeului hindus Hanuman, una dintre încarnările lui Vishnu. Se presupune că după cutremurul din 1833 a fost reconstruit modificat și după cutremurul din 2015, refăcut, când cei 2 stâlpi au fost realizați fără detaliile ornamentale inițiale.
În templu se află inscripții care le evocă pe Rupamati și Rajamati, două dintre Reginele lui Pratap Malla și campaniile lui militare.
Templul Jagannath, dedicat zeității hinduse, a 8-a încarnare a lui Vishnu, numită și Domnul Universului, a fost construit în stil Newar, începând cu 1563, în timpul domniei lui Mahendra Malla și, în decursul timpului, reconstruit de mai multe ori. Clădirea, din cărămidă și lemn, prezintă 4 uși mari, ornamentate, ușa principală (torana) fiind folosită doar de preoți. Acoperișurile, pe 2 niveluri, sunt susținute de console din lemn, sculptate, cele de la nivelul inferior reprezentând 24 de forme ale lui Vishnu (caturvimsatimurti), la nivelul superior zeități cu 4 capete și 8 brațe. Frizele mici înfățișează diferite activități erotice ale oamenilor și animalelor. Se presupune că ele reprezintă practicile tantrice, foarte răspândite în secolul XVI.
În aria internă a Complexului Durbar Dhoka se află cea mai importantă clădire, fostul Palat Regal al Dinastiilor Malla și Shah, fondat sub Dinastia Licchavi (secolele IV-VIII.). Aripa estică a ariei, cu 10 curți, fiind datată din secolul XVI, este cea mai veche parte.
În secolul XVII Regele Pratap Malla a extins-o, când a construit temple și în partea de nord a amenajat 2 noi curți, Sundari Chok și Mohan Chok, ultima ca și curte rezidențială a regilor Malla care, pentru a putea să moștenească tronul, era obligatoriu să se nască acolo. Azi ambele curți sunt închise.
Pe o latură a palatului, curtea Nasal Chok (nasal însemnând dansator), poate fi accesată în colțul de nord-vest printr-un coridor îngust, apoi o poartă din lemn sculptat, mărginită de picturi.
Lângă poarta de intrare se află statuia lui Hanuman, zeul maimuță, una din încarnările lui Vishnu, datată din 1672. Așezat pe un soclu, înfășurat cu pânză roșie și acoperit de o umbrelă, fostul luptător păzește palatul.
O sculptură din piatră, datată din 1673, îl înfățișează pe Narashima, o altă încarnare a lui Vishnu, un monstru jumătate om, jumătate tigru sau leu, cu mai multe brațe, dotate cu gheare ascuțite, care-l devorează pe demonul Hiranyakashipu, înainte ca acesta să poată acționa.
Pe laturile curții se află Templul Panch Mukhi Hanuman o clădire cu 5 acoperișuri circulare, în care poate intra doar preotul, Camera de audiență a Regilor Malla și clădiri mai noi, construite sub Dinastiile Shah și Rana, unele avariate în cutremurul din 2015, azi în reconstrucție.
Sub Priyhvi Narayan Shah, primul Rege al Regatului Nepalului, în partea de sud-est a palatului s-au construit 4 turnuri de observație (1768), numite după cele 4 orașe vechi din Valea Kathmandu: Basantapur (Kathmandu), Kirtipur, Bhaktapur (Lakshimi Bilas) și Patan (Lalitpur).
Curtea a fost folosită pentru încoronări, ultima fiind în 1975, când Birendra (1972-2001), fiul cel mare al Regelui Mahendra, a urcat pe tron. Pe partea de nord-est a curții, în Shisha Baithak, o terasă deschisă, azi sunt expuse portretele Regilor Shah și lângă ea, protejat cu sticlă, tronul Regilor Malla.
Azi Complexul Palatului Regal găzduiește un muzeu, condus de guvernul nepalez.
Din curtea interioară Lohan Chowk se accesează secțiunea care descrie Dinastia Shah, etalând artefacte legate de viața diferiților regi. O altă secțiune prezintă schimbările istorice din Nepal.
Partea palatului, construită în secolul XIX, sub Dinastia Rana, a fost amenajată ca Muzeul Tribhuvan, numit după Regele Nepalului încoronat în 1913. În el s-au recreat dormitorul și biroul, cu mobilierul de epocă și efectele sale personale. De asemenea sunt etalate obiecte, fotografii, bijuterii, sculpturi, picturi, monede, arme, etc.
Muzeul îi comemorează și pe fiul lui Tribhuvan, Regele Mahendra (1955-1972) și Bihendra, ultimul Rege al Nepalului (1972-2001).
Deoarece începuse iar să plouă, pentru mine vizitarea pieței se cam termina. Continuând drumul spre ieșire, am trecut pe lângă Templul Maha Vishnu, o pagodă cu 3 niveluri, construită în secolul XVII, distrusă de cutremurul din 1934, rămânând doar soclul și fragmente din lemn sculptate și refăcută ulterior, folosindu-se fotografiile din anii 1920.
Situat la la sud-vest de el, Templul Kotilingeshwar Mahadev a fost construit în 1560, sub Regele Mahendra Malla (1560-1574). Avariat în cutremurul din 1746, turnurile înalte (shikhara) fiind distruse, au fost înlocuite ulterior cu mici cupole. Fiind ridicat din piatră, a supraviețuit marilor cutremure din 1934 și 2015.
Ultimul obiectiv pe care l-am văzut a fost Altarul Kaal Bhairav. Se spune că sculptura a fost găsită într-un câmp de orez din nordul orașului (sec. XVII) și Regele Pratap Malla a plasat-o în Piața Durbar. A fost realizat dintr-o singură piatră, înalt de câțiva metri, ulterior reparat. Pe piatra neagră, înconjurat de o zonă pictată în culori stridente, se află Bhairav, cea mai înfricoșătoare imagine a lui Shiva, cu 6 brațe, purtând un colier și o coroană cu cranii și călcând în picioare un cadavru, simbol al ignoranței umane. Se spune că mințind în fața lui, vei muri pe loc, astfel altarul a fost folosit în timp și ca formă de tortură. Cei care aprind lumânări la altar cred că vor fi protejați de manifestările malefice.
Cum ploaia s-a întețit, am plecat cu una dintre multele ricșe staționate în jurul pieței.
Stupa Boudbanath, numită și Khāsa Chaitya, e situată la 8 kilometri de centrul orașului Kathmandu, Nepal. Construită în nord-estul văii Kathmandu, într-un sat locuit de tamangi, înconjurat de câmpuri de orez, pe ruta unui vechi drum comercial ce venea dinspre Tibet şi traversa Valea Katmandu peste Bagmati, înspre Patan, stupa devenită loc de rugăciune pentru negustori timp de multe secole, stă la originea budismului tibetan. Din 1979 a fost înscrisă în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Nu se știe exact cine a construit prima stupa. O legenda spune că a fost ridicată pe rămășițele primului templu budist, în vremea lui Kashyap, menționat în Brihadaranyaka Upanishad, una dintre cele mai vechi scripturi Upanishadice ale hinduismului, ca fiind unul dintre cei mai vechi creatori de versuri ale imnurilor Vedelor (rish) și în Dīgha Nikāya, text canonic budist pali, care descrie o discuție între Buddha și învățații vedici ai timpului său, între care e pomenit și Kashyap. E cunoscută ca Chintaamani, nestemata ce îndeplinește dorințe, ea reprezentând conștiința eternă a lui Buddha (chitta).
Altă legendă spune că mica Purna, o fiică a lui Indra, care trăia în tărâmul zeilor, furând o floare divină, deci încălcând legea, a fost aruncată în tărâmul uman, unde a renăscut într-o familie de crescători de păsări din Valea Kathmandu, numită Samvari. Ea a avut patru fii, cu tați diferiți. În timp devenind bogată și primind teren de la rege, a început să ridice o stupa, terminată de fii, după moartea ei. Dorind să se renască în Tibet, pentru a propaga și acolo învățăturile lui Buddha în ținuturile nordice, au sfințit-o cu moaștele lui Budda Kassapa. Toți s-au renăscut în secolele VIII- IX, primul fiu ca Trisong Detsen, cel de al 2-lea rege al Dharmei din Tibet, al doilea fiu ca Shatarakshita, filozof budist, al treilea ca Padmasambhava, maestru budist tantric, considerat reîncarnarea lui Budda, ale cărui învățături au fost înscrise de Yeshe Tsogyal, care a ascuns manuscrisul (terma) și ultimul fiu ca ministrul regal Lagdarma. În timp manuscrisul a fost tradus. Preluat și studiat de Shakya Zangpo (sec. XIV-XV), acesta a venit în Nepal, în căutarea stupei, dar a găsit doar o movilă abandonată. Se spune că el a refăcut stupa la mărimea actuală.
Într-o legendă a newarilor stupa apare ca fiind construită de Regele Licchavi Manadeva (464-505 e.n.), după patricidul involuntar, pentru a-și ispăși pedeapsa. În manuscrisul nepalez Gopālarājavaṃśāvalī, din secolul XIV, Stupa Boudhanath apare ca fondată de Regele Licchavi Śivadeva (590–604 e.n.), probabil restaurată de el. Sub Dinastia Malla (sec. XVI-XVIII) stupa e fost renovată de mai multe ori. A devenit cu adevărat centrul budismului tibetan în anii 1950, când refugiații tibetani din China au emigrat în Katmandu, s-au așezat în jurul Boudhanath, în zonă și-au construit case și peste 50 de gompas (mănăstiri tibetane).
În 1968, fulgerată, a sufertit daune mari, când stâlpul central din lemn din partea superioară a ars, dar a fost reparată rapid. În 2015 cupola stupei a fost grav avariată de un cutremur, dar în decursul unui an a fost refăcută și stupa redeschisă. În cursul reparațiilor s-a postat un stâlp central, „Pomul Vieții”, acoperit de mandala și pietre prețioase, desupra lui, relicvele consacrate ale Siddhartha Gautama, cel mai frecvent denumit Buddha (cel trezit), născut în Lumbini (azi în Nepal), un ascet și profesor religios care a trăit în Asia de Sud în secolul VI sau V î.e.n., fondator al budismului tibetan, ale Dharmakaya, unul dintre cele trei corpuri ale unui Buddha din budismul Mahāyāna și bucățile de oase autentice (śarīra) ale Kassapa (al treilea Buddha al bhadrakalpa). În interior s-au postat pânze vechi cu reprezentări ale corpului, vorbirii, minții, calităților minții și activității.
Pe un soclu patrulater, înaltă de 43 metri, de formă ovală (chorten), cu 100 metri diametru, stupa îl reprezintă pe Buddha încoronat şi aşezat pe un tron în poziţie de meditaţie. Deasupra cupolei, o construcție sub formă de cub, reprezintă capul lui Buddha, cu ochii pictaţi pe cele patru feţe, continuat cu o piramidă din trepte, al cărei vârf reprezintă coroana.
Conform filozofiei budiste, părțile stupei simbolizează cele 5 elemente purificatoare, pământul, apa, focul, aerul și spațiul (cerul). Stupa e înconjurată de un zid prevăzut cu roți de rugăciune, învârtite de credincioși în sensul acelor de ceasornic, în timp ce rostesc rugăciuni.
În timp a fost înconjurată de case, în care azi funcționează magazine, manufacturi, restaurante, chiar și un hotel.
Într-o clădire cu 3 etaje se află Boudha Stupa Thanka Center, o galerie de artă, în care se pot vedea artiștii lucrând. Picturile pot fi achiziționate din magazinul situat la primul nivel.
În funcție de mărimea și meticulozitatea lucrării, până la finalizarea unora dintre operele de artă, se lucrează chiar și 5-6 ani.
Se realizează atât opere de artă clasice cât și în stil modern, unele la comandă.
În Butter Lamp House se pot achiziționa lămpi care funcționează cu ulei, ghee sau unt de iac, folosite mai ales în timpul meditației. Lumina lor simbolizează o minte trează, înțeleaptă, ea risipind întunericul iluzoriu și întunecarea mentală.
De asemenea s-au ridicat numeroase temple și mânăstiri, multe din ele în secolul XX, din care am reușit să văd doar câteva, timpul fiindu-mi limitat.
Mânăstirea Jamchen Lhakhang, numită și templul Maitreya, situată în partea de vest a stupei, a fost construită de Chyopge Thichen Rinpoche, în perioada 1985-1986.
În ea se pot vedea numeroase picturi, sculpturi și statuia uriașă a lui Jampa (Maitreya), viitorul Buddha.
De la strada înconjurătoare stupei pornesc străduțe înguste, acoperind zona ca un labirint, cele din apropierea stupei, cu mărfuri variate expuse stradal, foarte aglomerate.
Pe una dintre ele, ascunsă între case, se află Mânăstirea Thrangu Tashi Choling, fondată în 1979 de Thrangu Rinpoche, un iluminat din școala Kagyu a budismului tibetan, stabilit în Nepal. În timp la mânăstire au venit tot mai mulți călugări tineri, mai ales din zonele rurale din Tibet, situate la granița cu Nepalul și clădirea, inițial mică, a fost extinsă. În mănăstire tinerii învață citirea și scrierea tibetană și engleză, studiază filozofia, ritualurile și practică budismul.
Am părăsit zona aglomerată și am urmat una dintre străduțele liniștite, îndreptându-mă spre o altă mânăstire.
Mânăstirea Shechen Tennyi Dargyeling a fost construită de Dilgo Khyentse Rinpoche, în perioada 1980-1986, înlocuind mânăstirea din Kham, Tibet, una dintre cele 6 mănăstiri principale Nyingma, distruse în timpul Revoluției Culturale de la sfârșitul anilor 1950, pentru ca tradițiile filozofice, contemplative și artistice să nu se piardă. Actual e condusă de al șaptelea nepot al fondatorului.
Pereții templului principal au fost ornați cu fresce care înfățișau istoria budismului tibetan și profesorii cei mai importanți ai celor 4 școli principale, distruse în cutremurul din 2015. În mânăstire s-au postat peste 150 de statui și s-a amenajat una dintre cele mai mari biblioteci tibetane din Orient.
S-a creat Școala primară Shechen Mahaboudha Vidyalaya, în care băieții, cu vârsta între 5 și 14 ani, învață materiile tradiționale și moderne, la terminarea studiilor primind o diplomă echivalentă cu cea de terminare a liceului. În continuare pot urma un curs de 2 ani, axat pe artele rituale, care include memorarea textelor liturgice, învățarea instrumentelor muzicale rituale și instruirea în cântece și dansuri sacre, precum și continuarea sesiunilor de meditație.
În 1989 în cadrul mânăstirii s-a înființat Institutul Sechen pentru Studii Budiste Superioare, un colegiu filozofic (shedra), cu 130 de studenți din Himalaya, care studiază în total 9 ani, mulți dintre absolvenți devenind profesori în întreaga lume.
În curtea mânăstirii se desfășoară ceremonii, între care drupchen, care durează 7 zile, de fapt cu ziua preliminară și ziua siddhis, 9 zile, în care participanții caută să perceapă această lume ca un tărâm sacru. În cadrul ei, pentru a crea mediul transcendent al tărâmului pur al zeității, participanții se detașează de lucrurile lumești (sadhana), practică meditația, în cadrul căreia se crează pictura în nisip mandala, folosesc gesturi rituale (mudre), dansul în care personajele sunt costumate și mascate (cham), considerat o formă de meditație și ofrandă pentru zei, acompaniat de muzică interpretată de călugări la intrumente tradiționale tibetane, incantații mistice (mantra) neîntrerupte și se dau ofrande. Se spune că mai multe zile de participare la un drupchen pot da aceleași rezultate ca și anii de retragere solitară.
Templul Pashupatinath, din 1979 înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, este situat la periferia estică a orașului Kathmandu, Nepal, lângă râul Bagmati. Este dedicat zeului hindus Shiva, în forma sa Pashupati, amintit încă din Epoca Bronzului (3.300-1.300 î.e.n.), aici perceput doar ca protectorul animalelor și considerat protectorul Nepalul.
Azi întregul complex, întins pe 246 hectare, cuprinde peste 500 mini-temple, altare și locuri de incinerare a morților, multe dintre ele situate pe malurile râului Bagmati.
Poate fi accesat urmând un drum ce trece printre casele oamenilor, unele amenajate ca magazine, cafenele, etc., apoi unul dintre malurile râului Bagmati, până la un pod, care separă zona restricționată de restul complexului, drum pe care l-am urmat și eu.
Legenda spune că ajungând în pădurea de pe malul estic al râului Bagmati și plăcându-le frumuseţea locurilor, Shiva și soția sa Parvati s-au transformat în antilope și au decis să rămână acolo pentru totdeauna. Shiva fiind prins de zei, forțându-l să-și reia forma divină, aceștia au rupt unul din coarnele antilopei. Venerat ulterior ca simbol al zeității Shiva (linga), în timp cornul a dispărut, dar peste secole a fost descoperit de un țăran, săpând pe locul unde una din vacile sale a stropit pământul cu laptele său. Căutat de oameni și zei, Shiva le-a spus acestora că va fi cunoscut drept Pashupatinath, stăpânul tuturor animalelor.
Cert este că în secolul V exista o fundație religioasă, în anul 400 e.n. fiind atestat primul templu, depre care istoricii presupun că a fost construit de Prachanda Deva, un rege Licchavi. Clădirile fiind realizate din lemn, în timp au fost distruse de termite și cutremure. Începând cu Regele Shivadeva (1099-1126), au fost refăcute de mai multe ori, Templul Guhyeshwari fiind menționat într-un manuscris din secolul XI.
Sub dinastia Malla (1201-1779) clădirile au fost reconstruite din piatră și metal și în jurul templului au fost construite alte temple dedicate lui Vishnu, exemplu fiind Templul lui Rama, a 7-a încarnare a lui Vishnu, realizat în secolul XIV.
În fața lui sunt postate statuile Ganesh și Hanuman.
Actualul Templu Pashupatinath, ridicat de Regele Bhupendra Malla (sec. XVII), în stilul arhitecturii Newar, este o pagodă situată pe o platformă pătrată înaltă. Cele două niveluri, cu acoperișurile din cupru aurit, se termină superior cu un vârf aurit. Prezintă 4 uși, acoperite cu foiță de argint și 2 sanctuare, unul exterior, deschis, asemănător unui coridor și unul interior (garbhagriha), în care e plasat idolul, o reprezentare abstractă a zeului Shiva (lingam). Principalii preoți ai templului sunt brahmani vedici.
Curtea din jurul lui are 4 intrări, orientate după axele nord-sud, est-vest, cea vestică fiind intrarea principală, restul fiind deschise doar în timpul festivalurilor, cel mai important fiind Festivalul Maha Shivaratri („marea noapte a lui Shiva”), care se desfășoară anual în februarie, sau începutul lunii martie, pentru a marca începutul primăverii, când zona devine foarte aglomerată.
Poate fi accesată doar de hindușii practicanți din diaspora sud-asiatică, budiștii din diaspora nepaleză și tibetană, celorlalți practicanți ai budismului fiindu-le interzis, excepție făcând indienii sikh și jain.
Restul complexului e deschis vizitatorilor.
Pe celălalt mal al râului sunt situate mici temple (shivalayas), loc devenit punct de belvedere pentru vizitatori.
Pe vremuri în micile temple dedicate lui Shiva se adăposteau grupuri de sadhu, călugări asceți, pelerini, practicanți yoga, care trăiau din pomana primită de la credincioși, viața lor constând în meditație și contemplare (moksa), în încercarea de a se elibera din ciclicitate nesfârșită a existenței (samsara).
Pot fi văzuți și azi, cu măști înspăimântătoare, unii mânjiți cu cenușa rămasă de la incinerări, pentru a simboliza rolul lui Shiva ca distrugător (cel ce reduce totul la cenușă pentru a face din nou posibil începutul), îmbrăcați în straie portocalii, purtând emblemele lui Shiva: tridentul (tris), toba cu două fețe (damaru), mărgele de rugăciune din semințe de rudraksha și o cochilie de melc, în care suflând, trimit chemări în oceanul cosmic. Din păcate cei actuali nu sunt asceți, doar niște personaje care așteaptă vizitatorii, dornici să se pozeze cu ei contra cost.
Părăsind complexul, am urmat iar cursul râului Bagmati, cu apele sale murdare, dar folosite de multe persoane pentru îmbăiere, considerând că vor fi binecuvântați pentru viața de apoi și că cuplurile vor rămâne împreună în următoarele reîncarnări. Râul este considerat sacru, mulți dintre hinduși dorind să fie incinerați acolo, ritualul fiind considerat capătul lungii căutări religioase și garanția întreruperii lungului ciclu al reîncarnărilor.
Femeile nu au dreptul să participe la ritual, pot doar să-l observe din clădirile apropiate. Inițial corpul bărbatului, îmbrăcat în al alb, sau al femeii, al cărei soț trăiește, în roșu, este adus în cadrul unei procesiuni și așezat pe treptele ce coboară la râu, din care i se toarnă apă, pentru a se asigura că e decedat. Înainte de a începe incinerarea, fiul cel mai mare al decedatului, jelitorul principal, este ras pe cap, părul fiind văzut ca simbol al vanității, lăsându-i-se doar o codiță (sikha), aspect pe care-l va păstra timp de un an, cât ține doliul.
Decedatul este scufundat în râu, conform ritualului, ulterior degetele mari îi sunt legate cu o sfoară și pe frunte se pune o tilaka (pată ornamentală). Între timp se pregătește un rug din lemne, pe care este așezat corpul, cu tălpile spre sud. Jelitorul înconjoară rugul, presărând în gura mortului semințe de susan, sau orez, stropind corpul și rugul cu ghee topit (unt clarificat), timp în care prezintă un elogiu în memoria celui mort.
Apoi un vas umplut cu apă este spart de capul celui mort, corpul este acoperit cu paie ude, pentru a nu se răspândi focul, care se aprinde deasupra gurii. Fiul cel mare aprinde un băț lung de bambus, cu care străpunge craniul, pentru a elibera spiritul (kapala kriya).
În final cenușa este adunată și aruncată în apele râului.
Excursiile Monicăi 