Gura Portiței din jud. Tulcea, o porțiune de nisip dintre Lacul Golovița și Marea Neagră, aparține administrativ de comuna Jurilovca, un centru important al pescuitului din zona Deltei Dunării, creată ca un mic cătun de ruși, numiți lipoveni, stabiliți în zonă la începutul sec. XIX, prima atestare documentară fiind notația de pe harta rusă din 1828-1829.
În comună se mai pot vedea și azi case construite de ei, cu acoperiș din stuf, vopsite la exterior în alb și albastru, unele situate în portul vechi, existând și un port nou, inaugurat în 2013.
Gura Portiței poate fi accesată cu ambarcațiuni, traversând lacul cca. 17 kilometri.
Inițial a fost un sat pescăresc, descoperit în 1736, numit după locația sa, locul de comunicare între limanul Golovița și Marea Neagră, care s-a închis în 1970, formându-se lacul, azi parte din Complexul Razim-Sinoe.
Începând din anul 1998 s-au construit vile, căsuțele de pe plajă, restaurante, s-au amenajat terase, terenuri de sport, plaja, etc., satul devenind o destinație de vacanță în sezonul estival.
Din portul ei pot fi închiriate bărci cu motor, hidrobiciclete, cu care se poate explora zona. De asemenea există o zonă amenajată pentru pescuitul sportiv.
Am revenit la Jurilovca și, pentru a vedea 2 mânăstiri, am rulat spre nord-vest, prima oprire fiind la Mânăstirea Codru, creată în perioada 2000-2006, la 10 kilometri sud-est de comuna Baia, pe 5 hectare de teren de pe teritoriul ei, primite gratuit de călugărul fondator.
Inițial s-a construit un paraclis din lemn, acoperit cu țiglă, loc de rugăciune provizoriu, pentru cei 3 călugări, atunci cazați în barăci. Apoi s-a început ridicarea unui corp de chilii, lucrări încetinite de construirea Bisericii Ortodoxe „Intrarea în Ierusalim a Mântuitorului”.
Pe dealul din apropiere s-a creat Drumul Crucii, cu 14 stații, în corpul de pe vârful pantei fiind pictate Învierea și Înălțarea lui Isus.
A doua mânăstire, pe care doream să o văd, era situată pe teritoriul satului Slava Rusă, până unde am avut de rulat cca. 24 kilometri. Mânăstirea Uspenia „Adormirea Maicii Domnului”, declarată monument de arhitectură religioasă, fiind centrul Eparhiei de Slava din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse de Rit Vechi (lipoveni), e singurul lăcaș de cult din România, aflat în mediul rural, care are rang de catedrală.
În sec. XVII, când Dobrogea se afla sub ocupația otomană, un grup de călugări de ruși de rit vechi, fugind de persecuția autorităților rusești, s-a stabilit în zonă și, dorind să păstreze credința ortodoxă de rit vechi, au construit un mic schit cu chilii de lemn și o biserică de lemn, azi pe locul lui existând Mânăstirea de maici Vovidenia. Apoi călugării s-au retras în zona împădurită, unde au construit o altă biserică din lemn, până în 1769 înlocuită cu actuala de zid, în momentul vizitei mele (2024) în interior fiind efectuate lucrări de reparații.
După moartea starețului, mânăstirea rămânând mult timp fără preot, în 1846 rușii lipoveni din Dobrogea l-au ales pe fostul mitropolit al Bosniei.
În timpul Primului Război Mondial, după înfrângerea românilor la Turtucaia (1916), până în 1918 regiunea a fost ocupată și devastată de trupele bulgaro-germane. Ajungând la mânăstire în timpul unei slujbe, un călugăr s-a dus să deschidă ușa, moment în care a fost ucis de glonțul tras de un bulgar, urma lui putând fi văzută și azi în lemnul ușii. Până în anul 1994 Mânăstirile Vovidenia și Uspenia au fost singurele mânăstiri ortodoxe de rit vechi din lume.
Cetatea Histria, situată în nord-estul jud. Constanța, pe malul Mării Negre, în apropierea comunei Istria, a fost întemeiată de coloniștii greci din Milet, după unii istorici în jurul anului 657 î.e.n., după alții în 630 î.e.n., ca port la Marea Neagră, înconjurată cu un zid de apărare, populația locală, organizată în triburi, ocupând platoul de vest.
Se presupune că a fost distrusă în timpul campaniei Regelui persan Darius (sec. VI î.e.n.). După ce grecii l-au învins, cetatea a fost refăcută (sec. V-IV î.e.n.), înconjurată cu un nou zid de apărare din blocuri mari de gresie și calcar, până în sec. I î.e.n. devenind un centru prosper.
Cetatea a fost grav avariată în timpul campaniei Regelui geto-dac Burebista în zona balcanică. Romanii, cucerind treptat zona, după organizarea provinciei Moesia (sfârșit sec. I î.e.n.- început sec. I e.n.), cetatea a fost inclusă în ea. Romanii au refăcut-o, au construit un nou zid cu numeroase turnuri de apărare, un sistem de alimentare cu apă prin conducte lungi de peste 20 kilometri, au pavat străzile, etc.
S-au creat noi clădiri, unele cu rol cultural-artistic (museion), băi publice (thermae) în care se aflau bazine cu apă fierbinte și medie, o cameră de baie cu aburi, încălzite cu aer fierbinte ce circula pe sub podea (hipocaust), sală de gimnastică, vestiare, arheologii descoperind fostele Thermae II, construite în perioada lui Hadrian (117-138).
Fiind atacată de goți (sec. III), cetatea a fost aproape distrusă, dar romanii au refăcut-o rapid, au înconjurat-o cu un zid de apărare, în care la începutul sec. IV s-a creat Poarta Mare, principala intrare în Piața Mare a cetății.
Până în sec. VI a prosperat, piața devenind punctul cel mai important al cetății, la nord fiind mărginită de clădiri private, la sud existând o Bazilică civilă (sec. III î.e.n.) cu 3 nave, despărțite de 2 șiruri de coloane, loc în care se desfășurau activități publice.
După ce armata romană a părăsit cetatea (sec. IV), ea nu a mai fost pomenită în sursele istorice. Se pare că a fost totuși locuită, arheologii descoperind o biserică creștină, având în criptă moaște de martiri creștini, datată din sec. V, construită pe locul fostei bazilici, acoperind și capătul estic al pieței, blocând strada spre Poarta Mare.
După retragerea armatei romane din Dobrogea (602), cetatea pierzându-și importanța, urmând și invazia slavo-avară, a fost părăsită, ultimele urme de locuire fiind atestate în prima jumătate a sec. VII, spre sfârșitul secolului fiind părăsită total datorită colmatării vechiului golf al Mării Negre, azi complexul lagunar Razim-Sinoe, în care era amenajat portul. Fosta cetate a fost descoperită în 1868 de arheologul francez Ernest Desjardins, cercetările arheologice fiind demarate în 1914 de către Vasile Pârvan, fiind continuate și azi.
Lângă cetate s-a construit o clădire nouă, amenajată ca Muzeul de Arheologie „Histria”, parte a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie din Constanța, inaugurat în 1982.
În el sunt expuse artefacte descoperite în cetate, majoritatea din perioada grecească- basoreliefuri, fragmente de ceramică și de teracotă pictate, plăci funerare, amfore, etc.
M-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre nord, oprindu-mă în comuna Istria, pentru a vedea Biserica îngropată „Sf. Treime; Sf. Mare Ierarh Nicolae”, monument arhitectonic. Din păcate era închisă. După numeroase demersuri făcute la autoritățile turcești din Babadag, creștinii bulgari au primit aprobarea construirii unei biserici creștine, impunându-se câteva condiții: să nu fie mai mare decât casele din localitate, să nu aibă turle, clopotniță, deci să nu iasă în evidență ca lăcaș de cult. Bulgarii au fost inventivi, în perioada 1857-1860 creând biserica la 1 metru sub pământ, unde au putut să creeze un spațiu mare, înconjurat cu ziduri de 90 cm grosime, tavanul fiind susținut de 6 trunchiuri de stejar, sprijinite pe coloane grecești, aduse de la Cetatea Histria. La exterior fațada principală a fost creată în stil oriental, mărginită de 5 arcade. Pentru a amplifica sunetul au folosit 52 de amfore grecești, găsite în portul cetății, pe care le-au încastrat în pereții bisericii, la 20-30 cm adâncime.
Azi în micul cimitir din dreapta bisericii se pot vedea 25 de cruci din piatră, comemorând eroii Istriei din Al Doilea Război Mondial, într-o clădire din spatele ei un mic muzeu, inaugurat în 2008, în care sunt expuse obiecte religioase din sec. XIX (1848).
Orașul Hârșova este situat pe malul drept al fluviului Dunărea, în partea de nord-vest a județului Constanța.
A fost prima dată menționat în hărțile Imperiului Roman ca centru fortificat numit Carsium, însă arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic, Epoca Bronzului și Epoca Fierului.
Stâncile care mărginesc localitatea, în sec. XIX numite Canaralele de la Hârșova, în aval canaraua turcească, azi Dealul Belciug și în amonte canaraua țigănească, azi Dealul Cetăți), depozite de recif în care s-au descoperit urmele unor viețuitoare care au populat apele în Jurasicul superior, din 1943 au fost declarate rezervație naturală și peisagistică.
Pe Dealul Cetății, numit după ruinele descoperite de arheologi începând cu sec. XIX, inițial a existat o cetate antică, distrusă în epoca marilor invazii, de fiecare dată refăcută (sec. IV-VI î.e.n.), peste care s-a construit Castrul Roman Carsium, se presupune în a doua jumătate a sec. I î.e.n., poarta de intrare dinspre nord, descoperită în 2009, fiind datată de la sfârșitul sec. III-începutul sec. IV. După retragerea romanilor (sec. VII), cetatea nu mai e pomenită decât începând cu sec. X, când a fost refăcută de bizantini. În sec. XIII a fost administrată de genovezi, un secol mai târziu, în timpul lui Mircea cel Bătrân, trecută în componența Țării Românești și în sec. XV-XIX stăpânită de otomani, când a fost numită Harisova, ulterior Hirsowa. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de restaurare.
În oraș s-a păstrat Geamia Sultanului Mahmut, azi pe lista monumentelor istorice, construită în jurul anului 1812, după ce otomanii au pierdut Basarabia, aceasta fiind integrată în Imperiul Țarist, sultanul Mahmut II dorind să demonstreze că regiunea de la Dunăre, în care se afla și nodul comercial și militar Hârșova, era încă sub autoritatea otomană. În Primul Război Mondial geamia a fost distrusă, ulterior fiind refăcută.
După retragerea turcilor, în Hârșova s-au stabilit români din Transilvania (mocani). Comercianți, au dezvoltat orașul, construind numeroase case, bănci, înființând prăvălii, în jurul portului depozite, etc.
Primăria Hârșova
Pe dealul dinspre vest în 1879 s-a înființat prima școală, cu o secțiune de băieți și una de fete, avându-l ca învățător pe Ioan Cotovu, actualul liceu din oraș purtându-i numele, Liceul teoretic „Ioan Cotovu”. El a creat o bibliotecă în care până în 1904 s-au adunat cca. 5.000 de volume. În 1902 pentru școală s-a construit o nouă clădire cu subsol, parter înalt, etaj și mansardă și în apropierea ei locuința directorului. Funcția de dascăl a fost preluată de fiul său, Vasile Cotovu, care în incintă a amenajat Muzeul Regional al Dobrogei, cu numeroase antichități descoperite în zonă, manuscrise, etc., inaugurat în 1904 în prezența Familiei Regale, aflată în voiaj pe Dunăre, grav avariat în Primul Război Mondial, redeschis în 1926 în 2 camere din interiorul locuinței lui Cotovu, închis în perioada comunismului șiredeschis în 2006 ca filială a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
În Primul Război Mondial, când orașul a fost ocupat de trupele bulgare (1916), toate clădirile au fost distruse, singura care a suferit doar avarii minore fiind Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, azi pe lista monumentelor istorice, clădire din lemn aparținând inițial unui schit (sec. XVII), reconstruită în anii 1771-1772, reparată în 1888 și 1913, când șindrila a fost înlocuită cu tablă.
În amintirea celor care au luptat și murit, în 1924 în centrul vechi s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, prezentând un ostaș român, cu arma în poziția de așteptare, postat pe un soclu din pietre în formă de trunchi de piramidă.
Un alt monument, Crucea Eroilor, e situat pe stâncile abrupte din aval de port, loc în care pe Dunăre în 1912 Șalupa militară „Trotușul” a fost lovită puternic de nava de pasageri „Széchenyi István”. Scufundându-se rapid, militarii de pe punte au supraviețuit dar cei 10 ofițeri și 21 de soldați din cabine au decedat.
După război orașul a fost refăcut, funcționând ca centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc până după Al Doilea Război Mondial, sub regimul comunist organul de justiție fiind desființat, majoritatea clădirilor istorice centrale, avariate în război, demolate, pe locul lor ridicate blocuri de locuințe, orașul intrând în declin.
Casa de Cultură
Scăpând de comuniști, începând din anul 1991 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Împ. Constantin și Elena”, sfințită în 1999, pictura interioară fiind realizată în perioada 2000-2007.
Pentru a vedea o altă cetate din județul Constanța, din Hârșova am rulat 33 kilometri spre sud până în satul Capidava, aparținător comunei Topalu, unde săpăturile arheologice, începute în 1925, care continuă și azi, pe un versant abrupt de pe malul drept al Dunării au descoperit ruinele unui centru fortificat geto-dacic, peste el cele ale Cetatea Capidava, construit la începutul sec. II (103-106), în timpul Împăratului Traian, de detașamente din Legiunile romane V Macedonica și XI Claudia, unul din seria de castre și fortificații defensive create de romani pe malul Dunării.
De formă patrulateră (105×127 m), înconjurat cu ziduri de peste 2 m grosime și 5-6 m înălțime, cu 7 turnuri înalte (cca.10 m), putea fi accesat prin 2 porți, una pe latura de est, de 2,5 m lățime, care făcea legătura cu restul teritoriului și una pe latura de sud-vest, spre Dunăre, unde era amenajat portul.
În el au fost cantonate unități militare, pe lângă ele dezvoltându-se și un centru civil, din acea perioadă fiind descoperite clădirile corpului de gardă, termele și necropolele militare.
La sfârșitul sec. III fortificația a fost distrusă de atacurile goților, dar a fost refăcută în sec. IV de bizantini, care au ocupat-o până în anii 600, perioadă în care a devenit și centru episcopal, ruinele bisericii din sec. VI fiind descoperite de arheologi.
După invazia cutrigurilor (559), popor de călăreți nomazi care au atacat zona Balcanilor, bizantinii s-au retras din Dobrogea (614-620). Castrul fiind părăsit, a fost atacat de avari, care în drumul lor i-au alungat pe cutriguri din zonă. Cetatea a fost reconstruită începând din sec. X, în perioada medio-bizantină, un zid de piatră și pământ, ce apăra așezarea de bordeie, fiind descoperit deasupra vechii cetăți. Fiind incendiată de pecenegi (1036), cetatea a fost abandonată. Din păcate mare parte din latura sud-vestică a fostei cetăți a fost distrusă în anii 1920 de exploatările masive de calcar din zonă.
Lângă cetate se află un mic Muzeu Arheologic, administrat deMuzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în care sunt etalate fragmente ceramice, unelte, obiecte, etc. din perioadele geto-dacică, romană, bizantină, descoperite pe teritoriul cetății.
Fiind vară și dorind să scap de căldura orașului, mi-am planificat o excursie de o zi zi prin jud. Bihor, obiectivul principal fiind o cascadă din munții Pădurea Craiului., din Arad până la ea având de rulat cca. 185 kilometri. Străbătând numeroase sate și comune, traversând dealuri, o parte din munți, urmând Cheile Albioarei, cu versanții abrupți, acoperiți de vegetație, în care călătorii pot descoperi numeroase grote și peșteri neamenajate, am ajuns în satul Lorău, de unde urma să încep drumeția.
Traversând satul, cu casele răsfirate pe munte, am urmat Valea Boiului, inițial pe un drum forestier, apoi urcând și coborând o potecă prin pădure.
Cărarea s-a terminat și indicatoare nu existau… Am avut noroc să întâlnesc un cioban, cu oile la păscut, care mi-a explicat în ce direcție să o apuc. După nici 5 minute am ajuns la Cascada Boiului, capătul din amonte al văii, o cădere de apă în 2 trepte, de cca. 7 metri înălțime, la baza ei apa acumulându-se sub versant, restul curgând la vale. Anul 2024 fiind secetos, din păcate căderea de apă era sub așteptări, așa că nu am mai urcat și până la o a doua cascadă, mai mică, situată în amonte de prima, care poate era secată. Deși cascada nu a fost spectaculoasă, m-am bucurat de ieșirea în natură.
Întorcându-mă în sat, am pornit pe drumul de întoarcere acasă, pe care urma să fac 2 opriri, prima fiind în comuna Dobrești, pe teritoriul căreia se află Lacul Vida, lac artificial, întins pe 6 hectare, cu volum de 0,4 milioane metri cubi, creat pe râul Holod printr-un baraj de 70 m lungime și 10 metri înălțime, terminat în 1967, acoperind locul unde s-a aflat vechea moară a satului Luncasprie și 2 case, ale morarului și fiului său. Pentru a normaliza debitul apei în perioadele cu precipitații abundente, s-a creat un deversor în formă de pâlnie, unic în țară, care atrage mulți vizitatori, mai ales în perioadele în care, fiind plin, creează iluzia că apa se scurge în pământ, formând un vârtej, fără să aibă un capăt.
Rulând 33 kilometri spre sud-est am ajuns la Lacul Cărăsău, lac artificial, întins pe 18 hectare, creat prin construirea unui baraj pe valea Izvoarelor, afluent al râului Crișul Negru, în amonte de satul Cărăsău.
Este de fapt „o baltă pescărie”, populată cu specii de pești- caras, plătică, etc., folosită de pescarii amatori, care îi pot pescuit, bineînțeles plătind o taxă.
De acolo am luat viteză, până acasă, la Arad, având de parcurs cam 100 de kilometri.
Stațiunea balneo-climaterică Geoagiu-Băi, din județul Hunedoara, e situată la confluența râurilor Geoagiu și Mureș, într-o depresiune din Munții Metaliferi, la 6 kilometri de orașul Geoagiu, de care aparține administrativ.
Încă de pe vremea romanilor a fost cunoscut efectul terapeutic al apelor minerale din zonă. Aceștia descoperind un „lac” cu efecte benefice asupra sănătății, au început amenajarea băilor Thermae Germisara, create în apropierea Castrului roman Germisara, de unde erau accesate printr-un drum pavat cu dale, o porțiune din el putându-se vedea și azi.
Inițial pe un promontoriu circular, de travertin și tuf calcaros, cu diametrul de 90-95 metri, au săpat bazinele, pe care le-au căptușit cu scândură, apoi rețele de canale prin care apa era dirijată din „lac”, creându-se băile de suprafață, ulterior și cele din subteran.
Se pare că, după retragerea romanilor, băile au fost părăsite, ele fiind menționate abia la mijlocul secolul XVI de Geovan Andrea Gromo, mercenar italian, comandant al gărzii Regelui Ungariei Ioan Sigismund Zápolya, ca fiind refăcute de Regina Isabela.
Localitatea a fost prima dată atestată documentar în 1805, băile fiind foarte vizitate pentru cure balneare și relaxare, în 1885 fiind înregistrați 900 de vizitatori. În timp stațiunea a devenit foarte cunoscută și interbelic dezvoltarea ei a luat avânt, s-au construit vile și în 1932 Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, renovată și resfințită în 2010.
În 1935 a început amenajarea actualului ștrand termal, primul fiind săpat bazinul mic. În timpul lucrărilor arheologii au descoperit ruinele fostelor băi romane: 3 bazine exterioare- mare, mediu și mic, o clădire cu funcție medicală, un vechi canal dacic, în zona lacului monede de bronz și argint, un mic templu cu altare, 7 plăcuțe votive din aur dedicate zeițelor Diana, Hygeea, Nymphae, considerate tămăduitoare și protectoare a apelor termale și 3 statui prezentându-i pe Diana, Aesculap și Hygeea.
Azi ștrandul cuprinde 3 bazine, prevăzute cu trambuline, din care unul olimpic, de 2,4 metri adâncime, alimentate cu apă termală de 32-33 grade Celsius.
Apele au efecte benefice mai ales în afecțiunile aparatului locomotor, de nutriție, metabolice, dermatologice și gincecologice. În plus aerul fiind ozonat, stațiunea fiind situată la 350 metri altitudine, e recomandată pentru tratamentul unor boli ale sistemului nervos, în stări de oboseală, surmenaj, anemii, nevroze, etc.
Apele mezotermale din Geoagiu-Băi și 8 hectare de pădure din nordul stațiunii, cu numeroase izvoare, au fost declarate în anul 2000 rezervație naturală de tip mixt.
La marginea stațiunii se află Cascada Clocota, o cădere de apă pură, plată, de aproximativ 38-43 metri înălțime și 22 metri lățime, care colectează cele 16 izvoare termo-minerale din zonă și un pârâu, motiv pentru care apa ei nu îngheață niciodată.
O legendă spune că în timpul Imperiului Austro-Ungar un ofițer s-a îndrăgostit de fata unui morar din zonă. Iubind pe altcineva și părinții obligând-o să se căsătorească cu ofițerul, tânăra s-a aruncat de pe stânci, din lacrimile ei formându-se cascada.
În ultima zi a unei excursii prin țară, plecând din Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud, spre casă, la Arad, urma să străbat mai multe județe, primul fiind județul Mureș unde, după 2 ore de rulat, am făcut o scurtă oprire la unul dintre lacurile artificiale, Lacul Zău, în care pescarii amatori pot pescui mai multe specii de pești- somn, șalău, crap, caras, etc.
Încă 28 kilometri spre sud și, depășind orașul Luduș, am ajuns în localitatea Gheja, unde se află fostul Castel Bánffy, înscris pe lista monumentelor istorice. A fost construit în secolul XIX pe moșia familiei Bánffy, în stil baroc, la extremități prezentând câte un bastion hexagonal, prevăzut cu ferestre, o perioadă de timp fiind deținut de baronul Zoltán Bánffy, în 1883 numit judecător al comitatului Mureș-Turda.
Sub comuniști, naționalizat, a fost folosit de Gospodăria Agricolă Colectivă (1949). Azi în el funcționând secția de Psihiatrie a Spitalului din Luduș, am reușit să văd cât de cât exteriorul și să „fur” o fotografie, urcând prin cimitirul alăturat,
Pentru a vedea un alt castel, monument istoric, am rulat 18 kilometri spre sud, până în satul Ozd.
Castelul Radák Pekry a fost construit în jurul anilor 1705 de Radák István, fiind finanțat și de Pekry Lőrincz, unul dintre generalii curuţi care a participat la răscoala antihabsburgică condusă de Francisc Rakoczi II (1703 şi 1711), în care castelul a fost incendiat de trupele austriece. Refăcut în 1732, spre sfârșitul sec. XVII și începutul sec. XVII castelul a fost deținut de general.
Clădirea, în stil renascentist, de formă pătrată, cu 2 corpuri alipite pe două laturi, unul cu fațada principală, prin care se accesa castelul, celălalt cu fațada orientată spre parcul înconjurător, decorate cu frontoane triunghiulare și nișe în stil baroc, prezintă la colțuri turnuri circulare. La exterior, delimitând parterul de etaj, s-a creat un brâu de cărămidă, ancadramentele ferestrelor au fost sculptate în piatră, toate în stil renascentist.
În prima jumătate a secolului XX castelul a fost deținut de baronului Johann Konrad von Konradsheim și soția sa, Ilona Teleki, apoi a fost naționalizat (1945) și folosit pentru birourile C.A.P.-ului, ulterior ca școală, cămin cultural, locuință pentru diverse cadre didactice, perioadă în care nefiind reparat, s-a deteriorat și în final a fost părăsit. În 1997 fundația creștină Bonus Pastor l-a concesionat pentru 99 de ani și între anii 1998-2001 au început lucrări de reparații, inițial înlocuind acoperișul.
Prin legea retrocedărilor domeniul a intrat în posesia fiicei Ilonei Teleki, care l-a donat fundației, aceasta urmând să-l restaureze și să-l transforme în centru de terapie pentru persoanele ce suferă de diverse forme de dependență.
M-am întors la Luduș și m-am îndreptat spre est, după 29 kilometri oprindu-mă în comuna Cuci, unde contele Pekry Lőrincz a construit un alt castel. Din 1800 domeniul intrând în posesia familiei Degenfeld-Schonburg, aceștia l-au înlocuit cu Castelul Degenfeld, în stil neoclasicist, cu un singur nivel, prezentând central un portic cu coloane, la construcția lui fiind folosite materiale din vechiul castel și l-au înconjurat cu un parc. După 1905 Degenfeld Kristóf l-a extins cu 2 aripi, a modernizat interiorul și a transformat domeniul în fermă.
Postbelic clădirea a fost jefuită, apoi naționalizată și transformată în C.A.P. După marea inundație din 1970 în clădire s-au mutat Primăria, Biblioteca și Poliția. În 2010 castelul a fost retrocedat familiei Degenfeld.
În cimitirul comunei a supraviețuit Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în 1733, pe locul unei vechi biserici din sec. XVII.
În timp i s-au adăugat turnul-clopotniță și prispa, acoperișul fiind prelungit peste ea cu o șarpantă.
Timpul trecuse fără să-mi dau seama, așa că am luat viteză, până la Arad mai având de rulat cca. 350 kilometri.
Într-o excursie prin județul Bistrița-Năsăud, după ce am vizitat Sângeorz-Băi, m-am îndreptat spre orașul Năsăud, abătându-mă din drum, pentru a vedea Mânăstirea Rebra „Sf. Ap. Petru și Pavel”, situată la 16 kilometri nord-est de oraș, între satele Rebra și Parva.
Mânăstire ortodoxă, azi locuită de 10 călugări, a fost înființată în 1993 pe locul unei vechi mânăstiri ortodoxe din secolul XVI, desființată în anul 1782 prin decret imperial, unde în 1963 s-a construit o biserică din cărămidă.
În perioada 1994-2009 vechea biserică a fost înlocuită cu actuala de zid, al cărei interior s-a pictat în frescă, prezentând personaje și scene biblice.
S-au construit o clopotniță, dotată cu 4 clopote, 2 corpuri de chilii, o casă pentru pelerini, săli de mese, anexe, în una dintre ele funcționând muzeul mănăstirii, care etalează icoane și cărți vechi din patrimoniul așezământului. Între anii 2017-2019 s-a realizat Paraclisul „Sf. Cuv. Porfirie Kavsokalivitul”, pictat și el în frescă.
Din anul 2020, pe un teren de 2,5 hectare, donat de o familie, s-a început construirea unui Așezământul social, un complex cu noua Biserică „Sf. Cuv. Siluan Athonitul”, clădirea administrativă, urmând să fie ridicate 8 clădiri, care vor găzuit copii orfani, un cabinet medical, ateliere de creație și anexe.
M-am întors în drumul principal și m-am îndreptat spre orașul Năsăud, unde-mi rezervasem cazarea. A doua zi urma să părăsesc județul, nu înainte de a vedea Mânăstirea „Izvorul Tămăduirii” Salva, situată la doar 5 kilometri de oraș, în estul comunei Salva.
Mânăstirea ortodoxă, de măicuțe, a fost înființată în 1994, pe un teren de pe dealul Migii, cumpărat de la o localnică, în apropierea locului unde au fost martirizați Sf. Martiri Năsăudeni (1763).
Inițial s-a construit Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
Devenind neîncăpătoare, în 1996 s-a început ridicarea unei biserici mai mari, de zid și cea de lemn a fost transformată în paraclis.
Biserica „Izvorul Tămăduirii”, „Sf. Martiri Năsăudeni” s-a construit în stil brâncovenesc.
Pridvorul și interiorul au fost ornate cu fresce prezentând scene și personaje biblice.
Până în 2013, an în care biserica a fost sfințită, s-au construit clopotnița, corpuri cu chilii, o clădire pentru administrație și anexe.
Orașul Năsăud este situat în partea central-vestică a județului Bitrița-Năsăud, de-a lungul râului Someșul Mare. A fost prima dată atestat documentar din 1264, numit Nazowd. E pomenit într-un act din 1440, prin care satele de pe valea râului au fost donate familiei nobiliare Jaks de Kusal. În 1453 satele și minele din zonă au fost preluate de Ioan de Hunedoara, devenit comite perpetuu al districtului Bistriţei, apoi de Regele Matei Corvin, perioadă când satele, între care și Năsăudul, au fost trecute în stăpânirea oraşului Bistriţa. În secolul XVIII a fost inclus în Imperiul Habsburgic.
După ce invazia mongolă din 1717 a provocat distrugeri mari, pentru apărarea imperiului în partea estică, la porunca Împărătesei Maria Tereza s-a creat un sistem de graniță militară, care s-a extins de la Năsăud pe valea Rodna, valea Șieului și valea Someșului, în zona Năsăud instalându-se Regimentul II românesc de graniţă, cu comandamentul în Năsăud, acesta primind statutul de târg. S-au construit clădiri pentru ofițeri, o cazarmă, prăvălii, o moară, o fabrică de bere şi spirt, etc. și în 1771 Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk”, după 1879 trecută în administrarea parohiei.
Azi în clădirea fostei cazarme, înscrisă pe lista monumentelor istorice, funcționează Muzeul Grăniceresc Năsăudean. Inițial câțiva intelectuali au preluat colecțiile lui Iuliu Moisil, Iulian Marțian, Virgil Șotropa și au înființat un muzeu, intrat sub egida Arhivelor Statului- Subdirecția Năsăud. În timp numărul exponatelor crescând, muzeul a fost mutat în clădirea „Svarda” (1946).
Muzeul etalează colecții etnografice, de artă populară, etalează artefacte vechi, descoperite de arheologi, obiecte aparținând Regimentului 2 Românesc de Graniță, arme de foc, arme albe, o colecție numismatică, ierbare create de botanistul Florian Porcius, pictură veche românească (sec. XVIII-XIX), etc.
În 1784 s-a înființat Institutul Militar, cu predare în limbile română, germană și latină, din 1785 în cadrul lui funcționând un Institut Preparandial, o Şcoală Normală cu 4 clase şi o Școală de fete. Numărul grănicerilor crescând, în 1819 s-au construit încă 19 locuinţe pentru personalul militar, o casă mare, cu etaj, pentru comandantul regimentului (1841) și, pentru a ușura legătura cu Bistriţa, s-a construit un pod peste râul Someş. În timpul Revoluției din 1848 orașul a fost incendiat de revoluționarii maghiari, soldați din regimentele de graniță secuiești, supraviețuind doar puține clădiri, refăcute sub Imperiul Austro-Ungar (1867-1918).
Unele dintre ele au supraviețuit până azi, majoritatea înconjurând piața din centrul orașului, o clădire în stil eclectic găzduind Primăria Năsăud.
În documentele din 1883 este amintită o comunitate reformată, slujită de preotul din Nimigea. Zece ani mai târziu formându-se o parohie, de care aparțineau și satele din valea Someşului, în perioada 1897-1899 s-au construit Biserica Reformată și casa parohială, reparată și restaurată în anii 1988-2001.
Prin efortul vicarului foraneu Grigore Moisil, în 1884 s-a construit Biserica Greco-Catolică. După 1948, când ritul a fost interzis și vicarul Simion Pop (1882-1983), protopop al Năsăudului, arestat și închis la Aiud, biserica a fost predată ritului ortodox, devenind actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”, monument istoric și de arhitectură, situată în centrul orașului.
Deși după 1990 greco-catolicii au făcut demersuri pentru recuperarea bisericii, neprimind-o, în anii 2001-2018, în apropierea ei, au construit Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Domnului”.
În 1851 regimentele de graniţă au fost desfiinţate, apoi s-a constituit Districtul Năsăudean (1861), cuprinzând toate cele 44 de comune grănicereşti. Doi ani mai târziu în oraș s-a înființat liceul grăniceresc greco-catolic, una dintre cele mai cunoscute școli superioare din Transilvania, numită Gimnaziul grăniceresc „Francisc Iosefian”, al cărui director a fost Grigore Moisil. În el au studiat numeroase personalități ca George Coșbuc, Miron Cristea, Liviu Rebreanu, Iuliu Moisil, Emil Isac, etc.
Clădirea s-a păstrat până azi și este trecută pe lista monumentelor istorice. În ea funcționează Colegiul Național „George Coșbuc”, numit după renumitul poet, al cărui bust e postat în fața corpului principal.
La câțiva ani după înființarea gimnaziului, în planul de învățământ au fost introduse muzica vocală și instrumentală, din 1871 elevii fiind inițiați și în arta dramatică şi cinematografică, în cadrul Societăţii Virtus Romana Rediviva, activități continuate în timp, postbelic fiind înființat un Cămin Cultural (1950), din 2000 numit Casa de Cultură „Liviu Rebreanu”, în care se desfășoară diverse evenimente culturale, spectacole, concerte, festivaluri, concursuri, târguri, seminarii, etc.
În scop educațional și de divertisment, azi în oraș funcționează și Clubul Copiilor.
Pentru cazarea elevilor veniți de pe Văile Someşului şi Sălăuţei, la sfârșitul secolului XIX s-a construit un internat, în stil neo-românesc, în 1928 transformat în Liceu de băieți, sub ocupația maghiară ocupat de un batalion de geniști, după 1945 devenind Liceu Pedagogic, din 1982 Școală Generală, din 2013 numită Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”.
Compromisul austro-ungar (1867) a dus la reorganizarea administrativă din Transilvania (1876), când scaunele săsești și secuiești au fost desființate, Năsăudul rămânând doar un târg, sediu de pretură, cu o judecătorie de ocol şi o percepţie fiscală.
Judecătoria Năsăud
Izbucnirea Primului Război Mondial, a implicat participarea unui mare număr de locuitori români din Transilvania, înrolați în cadrul armatei austro-ungare, mulți din ei decedând, din zona Năsăudului 300 de persoane. În amintirea lor în centrul orașului Năsăud s-a creat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un piedestal care se continuă cu o coloană din blocuri de granit, de 2,5 metri înălțime, ornată cu o coroană de lauri, superior o cruce, plăci inscripționate cu numele eroilor și lateral de el două piese masive de armament.
După proclamarea la Alba Iuliaa Unirii Transilvaniei cu România (1918), la care a participat și o delegație din Năsăud, autoritățile române au preluat treptat administrația zonei. Comunitatea ortodoxă neavând o biserică proprie, obținând aprobarea, din 1938 au început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Împărați Constantin și Elena”, azi a parohiei Năsăud II, clădire în stil brâncovenesc, cu interiorul pictat în tempera, lucrări finalizate abia în 1965.
În vecinătatea ei se află Centrul Catehetic „Miron Cristea”, inaugurat în 2014. În cadrul lui se oferă sprijin educațional tinerilor prin meditații gratuite, atelierele de poezie, teatru și pictură, discuții tematice, etc.
În oraș există și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în anii 1990-2000, în stil neoromânesc.
Sub comunism, după reorganizarea administrativă (1968), orașul Bistrița a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud, din care face parte și azi..
Orașul Sângeorz-Băi, traversat de râul Someșul Mare, e situat în partea de nord-est a județului Bistrița-Năsăud.
A fost prima dată atestat documentar din 1245, numit Sanct Gurgh, localitatea fiind însă mult mai veche, arheologii descoperind urme de locuire din vremea daco-romană, când era situată în zona dacilor liberi. Ulterior a făcut parte din Voievodatul Văii Rodnei, apoi a fost administrat de comitatul săsesc, subordonat regelui ungar, din 1453 a fost deținut de Iancu de Hunedoara, apoi de fiul său Matia Corvin.
Din 1711 Transilvania a fost inclusă în Imperiul Austro-Ungar. Urmărindu-se educarea populației, în 1766 s-au creat Școlile triviale cu predare în limba română, numite după dupa cele trei obiective: cititul, scrisul și socotitul, în Sângeorz-Băi prima școală începând să funcționeze abia în 1816, 10 ani mai târziu fiind înființată a doua școală, care din 1890, contopindu-se, au format Școala Confesională. La inițiativa pedagogului român Solomon Haliță în 1925 s-a creat și școala de arte și meserii, care a funcționat până în 1930. Apoi s-a înființat un Gimnaziu cu 7 clase (1946), în 1962 transformat în Liceu de Cultură Generală, în anii 1977-1990 funcționând ca Liceu cu profil industrial mecanic, ulterior redevenind liceu teoretic, din 1990 numit Liceul Solomon Haliță.
În 1996 în fața liceului s-a postat bustul Solomon Haliță (1959-1926), pedagog român, publicist, inspector general în Ministerul Învățământului, prefect al județului Năsăud (1922-1926), născut în localitate,
Azi în oraș funcționează și Școala Gimnazială Artemiu Publiu Alexi, numită după biologul și pedagog român (1846-1896), născut în localitate,fost elev al Școlii triviale din Sângeor-Băi.
O altă instituție, numită după un învățător și scriitor născut în localitate (1881-1966), e Centrul Cultural Iustin Sohorca, inaugurat în 2016.
În Revoluția 1848 trupele maghiare au ocupat orașul, producând ravagii. Din 1876 a făcut parte Districtul Autonom Românesc al Năsăudului, din Comitatul Bistrița-Năsăud. În 1944 a fost ocupat și devastat de trupele horthyste. Postbelic a fost încadrat în Raionul Năsăud (1950) și din 1958 declarat oraș.
Primăria Sângeorz-Băi
În oraș existând comunități de rituri religioase diferite, fiecare și-a construit propria biserică. În anii 1869-1880 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, iconostasul din interior fiind comandat de contele Ziki la Viena. Începând cu anii 1950, biserica a fost reparată de mai multe ori, ultimele lucrări având loc în perioada 2016-2018.
Pe locul unei vechi Biserici de lemn (1548), s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1875-1880). A funcționat până în 1948, când ritul a fost desființat și clădirea preluată de ortodocși.
După 1989, reînființându-se Parohia Greco-Catolică, inițial slujbele s-au oficiat într-o clasă din Școala veche, apoi s-a construit actuala Biserică Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1995-1998).
Lângă ea, pe un piedestal, e postat bustul Dr. Iuliu Hossu (1885-1970), Episcop de Cluj-Gherla, apoi Cardinal al Bisericii Greco-Catolice, senator de drept în Parlamentul României, din 1945 membru de onoare al Academiei Române. A fost cel care în Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) a citit proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României. În Al Doilea Război Mondial a slavat mii de evrei din Transilvania, care urmau să fie deportați. În 1948 opunându-se trecerii forțate a credincioșilor greco-catolici la Biserica Ortodoxă Română, a fost arestat ca deținut politic, în decursul timpului fiind mutat în mai multe centre de detenție din țară, în final fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București și postmortem beatificat de Papa Francisc.
În centrul orașului se află și Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, construită în anii 2019-2021, afiliată Parohiei Sângeorz-Băi II.
Ea deservește și Centrul Misionar de Tineret „Ioan Bunea”, inaugurat în 2015, al cărui director e preotul bisericii.
Pe teritoriul localității se află mai multe izvoare cu apă minerală, cu efecte teraputice, în special pentru afecțiunile aparatului digestiv și reumatismale. Încă din 1770 au fost recunoscute de autoritățile de la Viena, pe hărțile imperiale Sângeorz-Băi apărând ca localitate cu ape minerale.
În timp au fost amenajate 10 izvoare, pentru a fi accesate ușor s-au construit pasarele, chioșcuri, foișoare, în localitate s-au ridicat numeroase vile și la începutul secolului XIX a fost declarată stațiune balneară, din 1876 numită „Hebe”, după zeița tinereții din mitologia greacă.
În perioada interbelică a devenit una dintre cele mai cunoscute stațiuni din țară. Postbelic a fost preluată de Ministerul Sănătății, vilele au fost naționalizate (1945-1950) și unele dintre ele amenajate pentru bolnavii veniți la recuperare.
Presupunând că și azi izvoarele sunt la fel de importante, am traversat parcul stațiunii și m-am îndreptat spre dealul amenajat.
Am ajuns la izvorul nr. 6, captat în 1951, care în momentul vizitei mele (2024) încă funcționa.
Urmând pasarelele, am căutat și alte izvoare.
Găsind doar un complex părăginit și nefuncțional, mi-am explicat de ce în oraș, deși sezon estival, nu am văzut prea mulți vizitatori…
M-am întors la mașină și am părăsit orașul, continuând drumul spre orașul Năsăud, unde îmi rezervasem cazarea.
De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.
Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.
Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!
Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.
Cetatea Rodnei, parte din sistemul defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.
Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.
În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.
Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.
Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.
În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.
În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco.
Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).
În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242, găsite in cimitirul local, etc.
În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.
Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.
Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.
Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).
În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.
Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.
La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.
În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici.
Excursiile Monicăi 