Arhive categorie: Moldova

Pașcani, județul Iași

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat câteva obiective turistice din județul Neamț, din Târgu Neamț m-am deplasat spre est și am trecut în județul Iași. Înainte de ajunge la Pașcani, doream să văd o mânăstire situată lateral de drumul principal. 

După 25 kilometri am parcat în dreptul unei pensiuni și, pe un drum lăturalnic, după câteva sute de metri, am ajuns la Mânăstirea „Sf. Cuv. Teodora” Codrii Pașcanilor.

Se spune că pe vremuri în apropiere a existat un schit de călugări, azi dispărut. În anul 1991, în memoria Sf. Teodora de la Sihla, un grup de maici au înființat un schit.

După 2 ani schitul a fost ocupat de călugări care au construit biserica, lângă ea o clopotniță și o clădire pentru chilii.

M-am înapoiat la mașină, apoi am continuat drumul spre est și după 7 kilometri am intrat în orașul Pașcani.

Orașul este situat în partea de sud a Podișului Sucevei, pe malul drept al râului Siret. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme ale unor așezări neolitice, aparținând culturii Cucuteni (5.200-3.200 î.e.n.).

scările mari

Localitatea a fost atestată documentar din anul 1419 și în 1453 făcea parte din moșia boierului Oană Pașca, după care a primit numele.

În timpul domniei lui Vasile Lupu (secolul XVII) Iordachi Cantacuzino,  marele vistiernic la Curtea Domnească din Iași, a devenit proprietar pe jumătate din satul Pașcani. Acolo și-a construit un palat (1640-1650) care, refăcut în secolul XVIII, a rezistat până azi. Palatul Iordache Cantacuzino face parte din monumentele istorice ale județului. În momentul vizitei mele (2021) palatul era îngrădit și aveau loc lucrări de reconstrucție. Deși nu am avut voie să intru, peste gard am furat o poză.

Lângă palat au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1664) care, modificată în 1807, există și azi. Și ea este inclusă în patrimoniul istoric.

Familia Cantacuzino a rămas proprietară peste un secol, apoi moșia și localitatea au intrat în posesia familiei Bălășescu, de la care au fost cumpărate de vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu (1812). În acea perioadă localitatea a primit dreptul să țină 21 de iarmaroace pe an (1821) și din 1831 a primit statutul de târg. Ulterior moșia a intrat în posesia familiei Brătianu care a deținut-o până la naționalizarea din 1946.

scările mici

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Roman-Pașcan-Iași (1869-1870), de muncitori austrieci, polonezi și germani, specializați în domeniu, când s-au construit și ateliere pentru reparații, un depou de locomotive, lângă el clădiri de locuit pentru meseriași, etc. După finalizarea lucrărilor, mulți dintre ei au rămas în Pașcani, ca angajați ai căilor ferate, punând companiei niște condiții pe care aceasta le-a onorat. Pe 2 terenuri din zona atelierelor de reparații, donate de boierul Roznovanu, s-au construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1872), o școală primară cu predare în limbile germană și polonă, un centru de cultură și au fost amenajate terenuri de sport.

Parcul Municipal

În bombardamentele din 1944 biserica a fost ruinată apoi, sub comuniști, terenul naționalizat și resturile clădirii demolate (1950). Neprimind autorizație pentru o nouă biserică, ani de zile slujbele s-au ținut în diferite locații. În 1985 doi preoți au primit aprobare pentru construcția unei case particulare, casă care, după 1989, a fost transformată în actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1995-1996), situată la capătul actualului Parc Municipal, în apropierea Lacului Peștișorul.

Localitatea a devenit un nod feroviar important. Până la sfârșitul secolului XIX s-au construit gara, 9 biserici, 6 mori, prăvălii, două hanuri, o fabrică de săpun și din 1892 a devenit sediul plășii Siretul de Jos din județul Suceava. În acea perioadă, printre mulții copii, s-au născut în Pașcani doi băieți care, în decursul vieții, au ajuns personalități cu care azi orașul se mândrește: Visarion Puiu (1879-1964)- mitropolit și Mihail Sadoveanu (1880-1961), scriitor, om politic.

Spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) orașul a fost bombadat de aviația sovietică care urmărea să distrugă nodul de cale ferată. Postbelic Pașcani a primit statutul de oraș, reședință a raionului Pașcani din regiunea Iași (1950).

Primăria Pașcani

În acea perioadă s-a înființat un centru de cultură (1949) care a funcționat în diverse locații, până în 1960, când s-a construit Casa de Cultură „Mihail Sadoveanu”.  Din 1997 în cadrul ei funcționează și Muzeul Municipal Pașcani, cu 3 secții: istorie, etnografie, religie, având un total de 375 de exponate.

În anii următori s-au înființat mai multe fabrici ca  Fabrica de perdele, Fabrica de traductoare, Integrata, etc. Pentru a lucra ca muncitori în întreprinderile noi înființate, în oraș s-au mutat multe familii din mediul rural. Orașul s-a extins, ajungând sediu administrativ a câtorva sate, dar în 1968 a pierdut acel statut. În timp, numărul populației crescând, au fost construite noi biserici.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1982)

Din 1995 Pașcani a devenit municipiu și i-au fost arondate 5 sate.

Piața Primăriei

În centrul orașului, lângă Primărie, în anul 2005 au început lucrările pentru construirea unei catedrale. Șantierul a funcționat fără autorizație până în anul 2011 când municipalitatea a donat terenul de 3.000 de metri pătrați Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și aceasta a recunoscut legal construcția. Catedrala Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” a fost inaugurată în anul 2015.

Citește și Palatul Al. Ioan Cuza- Ruginoasa și Biserica de lemn Costești, jud. Iași

Târgu Neamț, județul Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.

În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.

Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.

Primăria și sedii administrative

Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.

Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)

În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.

În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.

Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.

Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.

Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.

În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.

Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic. 

În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.

Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.

Poșta

La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.

Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.

Spitalul Orășenesc

Capela spitalului „Sf. Dimitrie”

Muzeul de Istorie și Etnografie

În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.

Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului,  a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.

După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).

După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)

La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.

Sala de Sport (clădire din 1918)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.

Parcul Central

La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.

Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.

La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află  Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.

Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.

După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.

Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.

În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.

Citește și Pașcani, județul Iași

Cetatea Neamț- Târgu Neamț, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Cetatea Neamț se află la marginea de nord-vest a orașului Târgu Neamț din județul Neamț. Pentru a o vizita și dorind să ajung la ora deschiderii, ca să nu prind aglomerație, cu o seară înainte mă cazasem în Pensiunea La Cetate, situată în apropierea ei, pensiune pe care o recomand tuturor.

Drumul spre cetate, situată pe stânca Timuș, de pe Culmea Pleșului, la o altitudine de 480 metri, pornea din fața pensiunii.  Aveam de urcat mai puțin de 1 kilometru.

Inițial, din datele Bulei papale (1232), s-a crezut că a fost ridicată de cavalerii teutoni care, cantonând în zonă, au construit un castrum muntissimum. Săpăturile arheologice (secol XX) au demonstrat că Cetatea Neamț a fost ridicată în a doua perioadă a domniei lui Petru I, ca avanpost fortificat, unul din multele fortificații construite pentru apărarea graniței de vest a Moldovei împotriva otomanilor. Cetățile erau conduse de pârcălabi care făceau parte din sfatul domnesc.

zidul estic și podul cu poarta de acces în cetate

Cetatea Neamț fost prima dată atestată documentar din anul 1395, în scriptele maghiare despre expediția militară, condusă de Regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, pentru cucerirea de teritorii în Moldova (1395). A fost învins de trupele lui Ștefan cel Mare la Hindău, azi satul Ghindăoani, situat la 12 kilometri sud de Târgu Neamț.

La acea vreme exista pericolul atacurilor turcilor, tătarilor, ungurilor, polonezilor. Pentru apărare, sub domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504) s-au ridicat mânăstiri fortificate și s-au întărit cetățile existente.

Cetății Neamț i s-au înălțat zidurile cu 6-7 metri, pe latura de nord s-a construit un zid flancat de 4 bastioane, înalte până la 30 metri. Au fost construite creneluri și ferestre înguste prin care oștenii puteau riposta unui atac. Cetatea a fost înconjurată cu un șanț de apărare adânc.  

latura de nord a zidului

Pentru accesul în cetate s-a creat un pod mobil, sprijinit pe 11 piloni de piatră, care se putea ridica printr-un sistem de scripeți. Dacă totuși inamicii îl treceau, în dreptul ultimului pilon, lângă zidul cetății, au fost puse 2 capcane cu trape, „cursele de șobolani”.

După înfrângerea oștilor Moldovei, în Bătălia de la Valea Albă, pentru a-și reface trupele, Ștefan cel Mare s-a retras în nordul țării. Presupunând că domnitorul s-a refugiat în Cetatea Neamț, Sultanul Mahomed II a asediat-o (1476). Cetatea a rezistat și, cu ajutorul tunurilor, i-au alungat pe turci.

zidul estic

Pe parcursul secolului XVI în Moldova s-au schimbat mai mulți domnitori, unii mai puternici, alții mai slabi, ajunși în acea poziție ajutați de poloni, unguri, cazaci, etc. Sub prima domnie a lui Petru Rareș cetatea a fost reparată (1529) dar, după fuga lui în Transilvania, a fost ocupată de oștile lui Soliman Magnificul (1538).

turnul pe colțul nord-vestic

Turcii l-au pus domnitor pe Alexandru Lăpușneanu care, la comanda lor, a mutat capitala de la Suceava la Iași, localitatea nefortificată, apoi a dărâmat și incendiat toate cetățile, cu excepția Hotinului. Cetatea Neamț a pierdut doar lemnăria, zidurile, groase, au rezistat.

zidul de nord

Toate cetățile au fost refăcute în prima domnie a lui Petru Șchiopu (1574-1577). În anul 1600 cetatea s-a predat pașnic oștilor lui Mihai Viteazul care, înainte de a pleca la Alba Iulia, a lăsat o garnizoană. Oștile poloneze și cazace l-au repus ca domnitor pe Ieremia Movilă, au atacat cetatea și au cucerit-o.

zidul de vest

Retrăgându-se, cetatea a fost părăsită până sub Domnitorul Vasile Lupu (1634-1753) care a reparat-o, a amenajat încăperile cetății pentru locuit, pe locul Paraclisului „Sf. Nicolae” a înființat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, toate terminate în 1646, ca loc de refugiu pentru familia sa, ceea ce s-a întâmplat în timpul invaziei tătarilor (1650).

În 1673, cu acordul Voievodului Ștefan Petriceicu, cetatea a fost ocupată de o garnizoană poloneză, doar pentru 6 luni, fiind alungată de turci. În același an a urcat pe tron Domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino. Turcii l-au obligat să dărâme cetățile Neamț, Suceava și Hotin. Apoi Moldova a fost atacată de Regele Ioan Sobieski III, în 6 campanii. Acesta a incendiat, distrus și jefuit totate localitățile prin care a trecut (1684-1694).

sala armelor

Sub domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693), într-unul din raidurile lui Sobieski, a fost atacată și Cetatea Neamț. Se spune că, pentru a o cuceri, un grup de polonezi și cazaci au forțat-o pe fiica lui Vasile Lupu să-i introducă în cetate, motivând că vor averile tatălui său, aflate acolo. După ce au intrat, au decapitat-o și așa a putut restul oștilor să cucerească cetatea.

Cert este că Cetatea Neamț s-a apărat dar, fiind atacată cu mortiere și tunuri mici, mulți fiind uciși, în final s-a predat (1691). Comandanții moldoveni au fost lăsați liberi, cu condiția să plece și în cetate a rămas o garnizoană poloneză.

cameră pentru plăieși

În următorii ani au avut loc diverse lupte între otomani și austrieci, război terminat cu înfrângerea turcilor. Prin tratatul de la Karlovitz (1699) s-a stabilit ca polonezii să părăsească cetățile și mânăstirile Moldovei, iar turcii erau obligați să le refacă. Totuși polonezii au rămas și sub Domnitorul Antioh Cantemir (1705-1707) au fost alungați de armata moldovenească. Turcii, nemulțumiți, au atacat din nou și Domnitorul Moldovei, Mihai Racoviță, s-a aliat cu ei.

cameră pentru plăieși

Între timp Împăratul Carol VI de Habsburg a ocupat o parte din țările române. Unii din boierii moldoveni i-au cerut ajutorul și trupele trimise de el, împreună cu ale boierilor, au înaintat spre Iași.

sala de sfat și judecată

În 1717 moldovenii, cu ajutorul tătarilor, i-au alungat pe austrieci și Moldova a rămas sub stăpânirea turcilor. Aceștia l-au obligat pe domnitor să distrugă locurile de refugiu al austriecilor, Cetatea Neamțului și Mânăstirea Miera (1718).

închisoarea

De atunci cetatea a fost părăsită, treptat s-a ruinat și pietrele dărâmăturilor au fost folosite de localnici pentru construcția unor case.

bucătărie

Pentru a nu se distruge total, Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a pus paznici la ziduri și a amenajat o potecă de acces.

cameră de provizii

În anul 1866 a fost declarată monument istoric dar consolidarea zidurilor a fost făcută abia în perioada 1968-1972. 

Cetatea a fost refăcută, restaurată, au fost amenajate 21 de încăperi care arată modul de trai din vremurile vechi și a devenit obiectiv turistic (2007-2009).

Citește și Târgu Neamț, județul Neamț

Mânăstirea Agapia și Mânăstirea Văratec, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea Agapia, una dintre cele mai mari mânăstiri de maici din țară, este situată în județul Neamț, la 3 kilometri de satul Agapia, într-o pădure de pe valea pârâului Agapia, străjuită de dealurile Muncelu, Ciungi, Bogoslov și Dealul Crucii. Este numită și Mânăstirea Agapia Nouă pentru a o deosebi de Schitul Agapia Veche, situat pe deal.

Deoarece schitul era greu accesibil, în jurul anului 1600 unii dintre călugări s-au stabilit în vale. Ajutați de fratele Domnitorului Vasile Lupu, au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” (1641-1643), pe temelie de piatră brută, unită cu mortar de argilă, cu ziduri groase, din piatră și cărămidă, prevăzute cu ferestre. Deasupra naosului i-au înălțat o turlă octogonală.

În jurul ei au ridicat chilii, dispuse pe două nivele, ca niște „ziduri” de apărare, pe latura estică clopotnița, din piatră și granit. Astfel s-a format mânăstirea, sfințită în anul 1646, în prezenta domnitorului.

Ctitorii și domnitorul au împroprietărit-o cu multe moșii, cuprinzând sate, vii, mori și cătune cu țigani robi. I s-au donat bani, odoare sfinte, cărți de cult, etc. și mânăstirea a devenit foarte importantă în zonă.

De abia înființată, a suferit atacurile tătarilor și turcilor (1671-1672; 1674-1675) care au avariat-o. De fiecare dată călugării au fost nevoiți să o părăsească, retrăgându-se în munți, sau chiar trecându-i în Transilvania, dar au revenit.

Apoi au ocupat-o oștenii poloni, în frunte cu Regele Sobiețchi, care au jefuit-o și au transformat biserica în grajd de cai (1689-1693).

Până în 1803 mânăstirea a fost locuită de călugări. Aceștia au fost mutați la Mânăstirea Socola din Iași, pentru a învăța la Seminarul nou înființat de Mitropolitul Moldovei, în scopul de a deveni preoți. De acolo au fost aduse la Agapia în jur de 50 de măicuțe. Și pentru ele a fost înființată o școală în care să învețe limba greacă, muzică bisericească ortodoxă (psaltichie), să țeasă și să coase broderii.

Viața a fost calmă până în 1821 când mânăstirea a fost atacată și incendiată de turci. Ulterior a fost refăcută (1847-1862). Turnul clopotniță a fost înălțat, pe latura de sud a fost amenajat Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului; Duminica Tuturor Sfinților”. Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost extinsă, i s-au adăugat două turle și interiorul a fost pictat de Nicolae Grigorescu.

Catapeteasma și icoana Maicii Domnului, „făcătoare de minuni”, au fost îmbrăcate în argint (1873). Au fost renovate chiliile și biserica fostului Schit Agapia Veche, pe care nu am putut să o văd, după ploaie drumul fiind impracticabil. A fost creată o școală de pictură bisericească în care a predat Grigorescu, atunci în vârstă de doar 21 de ani.

Mânăstirea a funcționat până în 1903 când un mare incendiu a devastat o parte din chilii, clopotnița, acoperișul bisericii, casele din exterior. Ulterior refăcute, bisericii i s-a adăugat doar o turlă.

În decursul timpului au avut loc lucrări de reparații, consolidare, renovare și restaurare a picturilor (1961-1965; 1995-2008). Azi este locuită de peste 300 de măicuțe. În ea funcționează și Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, înființat în perioada 1950-1970.  

Din anul 2015 complexul format din mânăstire, satul cu 141 de case și cele 2 Biserici de lemn din afara incintei, pe o suprafață de peste 50 de hectare, a fost declarat monument istoric.

Lângă mânăstire, pe coasta unui deal, se află Casa Memorială „Al. Vlahuță” (1858-1919), restaurată, amenajată și deschisă publicului în 1963. Casa a fost construită de sora scriitorului care, rămânând văduvă, s-a călugărit la Agapia (1885). Ulterior și mama sa s-a mutat acolo. Erau vizitate des de Alexandru care, fie venea acolo pentru odihnă, fie venea cu prietenii, printre care și pictorul Nicolae Grigorescu. În casă sunt etalate scrisori, fotografii, cărți, obiecte personale, care relevă viața scriitorului și în pridvorul ei uneori sunt organizate cenacluri literare.

Întorcându-mă la mașină a început să plouă dar asta nu m-a oprit să mă îndrept spre Mânăstirea Văratec, situată la doar 9 kilometri, la poalele Dealului Mare. Azi, locuită de 400 de maici, este cea mai mare mânăstire de maici din România.

În secolul XVIII lângă orașele și satele zonei existau multe schituri de măicuțe. La îndemnul starețului Mânăstirii Neamț, care dorea să desființeze schiturile și să le comaseze în mânăstiri mari, maica Olimpiada, împreună cu preotul duhovnic Iosif, au adunat măicuțe din mai multe schituri, au construit chilii, Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1885) și au înființat Schitul Văratec, căruia, ulterior, i-au fost donate mai multe moșii.

Apoi Schitul Văratec a fost unit cu Schitul Topolnița și Schitul Durău (1788). Mutându-se toate maicile la Văratec, s-a construit o Biserică de lemn mai mare (1794). În 1803 călugării din Agapia au fost mutați la Mânăstirea Socola din Iași și de acolo au fost aduse cca. 50 de măicuțe. Apoi Schitul Văratec a fost unit cu Agapia.

La Văratec au fost mutate și maicile din alte 3 schituri- Prapa Doamna din Iași, Gârcina și Vânătorii Pietrii din regiunea Neamț, ajungând ca în 1811 să trăiască 273 de călugărițe. În acea perioadă s-a construit o biserică din piatră de râu și cărămidă, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1808-1812), azi situată în centrul curții interioare și la momentul vizitei mele (2021), în curs de reparații.

Catapeteasma a fost sculptată în lemn de tisa și poleită cu aur (1816).

Câțiva ani mai târziu, în cimitir, a fost ridicată Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1817).

Schitul a fost atacat și prădat în timpul luptelor purtate de revoluționarii lui Tudor Vladimirescu și otomani. Unele călugărițe au fugit, altele au fost ucise (1821). După încetarea luptelor, sub Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, Mânăstirea Văratec a devenit independentă (1839). Clădirile afectate au fost reparate și s-a continuat pictura interioară a bisericii, terminată în 1841, până azi restaurată de 2 ori (1968-1969; 1982).

În perioada 1844-1877 mânăstirea a fost extinsă. S-au construit zidurile înconjurătoare, chilii pe 2 nivele, cu prispă largă, stăreția, pe latura de est turnul-clopotniță, cu 2 etaje, în care, la primul etaj, a fost amenajat  Paraclisul „Sf. Ierarh Nicolae”.

Biserica din cimitir, distrusă, a fost refăcută din piatră și în sud-vestul mânăstirii s-a construit  Biserica „Schimbarea la Față”. Mânăstirea a prosperat. În 1857 deținea 12 moșii, avea 4 biserici, 300 de chilii și era locuită de 700 de măicuțe. Nu a durat mult deoarece, într-un mare incendiu (1900), majoritatea chiliilor au ars, turnul-clopotniță s-a prăbușit și biserica a rămas fără acoperiș. Ulterior toate au fost refăcute.

Biserica a rămas doar cu turla din zid, cele două mai mici, din lemn, nu au mai fost reconstruite. Azi în biserică se află mormântul lui Iosif, primul duhovnic al Schitului, apoi al Mânăstirii Văratec. În fața bisericii a fost postată statuia Saftei Brâncoveanu, una dintre donatorii mari ai mânăstirii (1935).

Pe locul altarului fostei biserici de lemn a fost amenajat un bazin în care, central, a fost postată statuia unui Înger cu o cruce în brațe  (1985).

În cadrul mânăstirii au funcționat o Școală de muzică bisericească (1859-1860), o Școală sătească mixtă, Școala primară de fete (1860), „Școala de adulte” (1911-1943), Atelierul „Regina Maria” (1934) și Seminarul Monahal pentru călugărițe (1948-1950). Azi, în fostul atelier, funcționează un Muzeu în care se pot vedea numeroase hrisoave, acte, obiecte de cult, icoane, veșminte vechi etc.

fostul Atelier „Regina Maria”

Din păcate, din cauza ploii, nu am putut să savurez momentul. Nici satul mânăstiresc, cu casele tradiționale, înșiruite pe ulițele înguste, nu l-am putut străbate, vizita mea reducându-se la a imortaliza câte ceva, drept amintire.

Cu capul plin de istorie, în acea zi vizitasem numeroase mânăstiri, m-am îndreptat spre spre Târgu Neamț, unde rezervasem din timp cazarea.

Citește și Cetatea Neamț- Târgu Neamț, jud. Neamț

Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, Parcul tematic și Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

În acea zi din concediu vizitasem câteva mânăstiri din județul Neamț, ultima fiind Mânăstirea Neamț. În apropierea ei, la nici 4 kilometri, găsindu-se o rezervație naturală cu multe specii de animale, am hotărât să mă relaxez puțin în mijlocul lor.

În România există patru rezervații de zimbri, la Slivuț-Hațeg, jud. Hunedoara, Neagra-Bucșani, jud. Dâmbovița, Valea Zimbrilor din Vama Buzăului, jud. Buzău și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, jud. Neamț.

Este inclusă în Parcul Natural Vânători-Neamț, în partea sudică a Munților Stânișoarei și se întinde pe o suprafață de 11,500 hectare, ca zonă turistică și o arie mare, cu zone împădurite și 4 iazuri.

Rezervația a fost înființată în anul 1968 ca zonă de protecție pentru mai multe specii de animale, pe primul loc fiind zimbrul, animal pe cale de dispariție, apoi ursul brun, căprioarele și cerbii carpatini, diverse păsări, etc..

Pe vremuri specia ocupa zone întinse din Europa și Asia. Animal masiv, cu aproximativ 3 metri lungime, 2 metri înălțime și 920 kilograme, care trăiește în libertate aproximativ 20 de ani, a fost vânat în exces și în decursul timpului numărul lor a scăzut, în anii 1900 în lume rămânând doar 12 exemplare, captive în grădini zoologice. În 1908 a fost prins un zimbru caucazian mascul tânăr și a fost transportat în Germania, unde a trăit 18 ani. Prin împerecherea lui cu femele de zimbru de șes s-au creat zimbri europeni. Ultimul zimbru caucazian liber a fost ucis în 1927.

În România prima rezervație s-a creat lângă Hațeg (1958), fiind adusă din Polonia perechea de zimbri- Podarec și Polonka. A doua rezervație a fost cea pe care o vizitam, unde în 1969, de la Slivuț-Hațeg au fost aduși 3 zimbri și în 1977 încă 5 din U.R.S.S.  

Aceștia s-au înmulțit, azi în rezervație găsindu-se 28 de zimbri, din care doar 7 pot fi văzuți, restul fiind lăsați în semi-libertate, pe aria rezervației.

Cu 3 ani în urmă vizitasem rezervația din Slivuț-Hațeg, jud. Hunedoara. Deși zi caniculară, animalele, bine îngrijite, la umbra copacilor se simțeau în largul lor.

zimbri la Slivuț-Hațeg

Din păcate vizita la cea din jud. Neamț nu m-a relaxat, din contră m-a enervat cumplit. Bietele animale stăteau în plin soare. Aveau arondat un spațiu despădurit în care 2 zimbri scheletici se mișcau agale și alții zăceau.

Locurile cu hrană erau pline de mizerie, necurățate de mult timp.

La fel și animalele, cu blana plină de scaieți și paie. Apatice, nici măcar nu au reacționat la venirea vizitatorilor. Probabil tânjeau după umbra copacilor situați după gardul ce-i împrejmuia.

Aceeași viață grea o duceau cei câțiva cerbi și căprioare, ce-i drept, la umbra unor copăcei.

Dorind să sesizez în scris neregulile, un angajat „amabil” mi-a explicat că nu aveam posibilitatea și că ar trebui să fiu mulțumită că acele animale „feroce” încă mai trăiesc. În plus m-a apostrofat vis a vis de cerințele mele, explicând că nu se pot apropia de zimbri, fiindu-le frică de ei.

Dezamăgită și enervată am pornit din nou la drum. După 12 kilometri am ajuns în satul Humulești, „leagănul copilăriei” scriitorului Ion Creangă, azi suburbie a orașului Târgu Neamț.

Am parcat lângă Casa Memorială „Ion Creangă”, monument istoric, amenajată ca muzeu, prin exponate etalând viața scriitorului. După ce am plătit taxa de intrare parcă m-am „teleportat”  în secolul XIX și am uitat de necazul meu cu zimbri.

În fața mea s-a ivit căsuța mică, cu acoperiș de șindrilă, construită din bârne de lemn, în apropierea râului Ozana, de bunicul lui Ion Creangă, Petre Ciubotariu (1830-1831).

În spatele casei a amenajat un spațiu acoperit, destinat depozitării uneltelor agricole și a unor obiecte gospodărești.

Fiul său Ștefan, căsătorindu-se cu Smaranda, fiica lui David Creangă, din Pipirig (1835), bunicul le-a dăruit casa. Doi ani mai târziu Smaranda a născut un fiu, numit Ion, care și-a petrecut copilăria acolo. Ulterior, inspirat de peisajele, obiceiurile și datinile locului, le-a descris în multe povestiri, în timp devenite foarte cunoscute.

Azi curtea, mărginită de rondouri cu flori, înconjurată cu un gard din nuiele de lemn, găzduiește bustul lui Ion Creangă, o veche fântână și câteva băncuțe din lemn.

Cu contribuția istoricului Nicolae Iorga, casa a fost restaurată (1937) și a funcționat ca muzeu, neoficial, până în 1951 când, cele două încăperi, tinda, curtea înconjurătoare, au fost amenajate și a devenit muzeu oficial. În decursul timpului casa a fost reparată și recondiționată de mai multe ori (1960, 1975, 1988) și după  1989 a fost deschisă expoziția permanentă.

Pe lângă materialele manuscrisele, cărțile poștale cu autograful scriitorului, fotografiile, cărțile și manualele școlare vechi, care descriu viața și munca scriitorului, fosta cameră a rămas „neschimbată”.

Parcă vedeam familia așezată pe laviță, mama țesând la război, vârtelnița, masa și cele patru scaune din lemn mici, pe unul stând copilul Ion, învățând să citească din ceaslov…

În încăpere se află vechile obiecte ale familiei, lada de zestre, haine, covata în care se legănau noii-născuți, prosoapele ornamentale deasupra ferestrelor, cuptorul și motoceii cu care jucau mâțele, atât de frumos descrise de autor…

Casa găzduiește diverse acțiuni culturale și anual „Zilele Creangă”.

În anul 2004 localnica Gârneț Niculina a cumpărat, de la un urmaș al scriitorului,  terenul de lângă casă. L-a amenajat și după 4 luni a deschis primul parc tematic, despre opera unui scriitor, din România, Parcul tematic „Ion Creangă”.

În el sunt expuse figurine din ghips, animale împăiate, căsuțe din lemn, etc., reprezentând personaje și scene descrise în cărțile lui Creangă.

Citește și Mânăstirea Agapia și Mânăstirea Văratec, jud. Neamț

Biserica de lemn Pipirig, Mânăstirea Secu și Mânăstirea Sihăstria, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat cele două mânăstiri din Petru Vodă, județul Neamț, am urmat drumul spre Târgu Neamț până în localitatea Dolhești, apoi un drum secundar, spre nord-vest, până în comuna Pipirig (21 kilometri). În secolul XVII teritoriul comunei aparținea Mânăstirii Neamț. Era populat doar de câțiva călugări care aveau grijă de turmele de oi. Pentru ei  a fost ridicată o capelă de lemn (1680).

Un secol mai târziu, dorind să scape de condițiile grele de viață impuse de habsburgi, unele familii de ardeleni, de pe Valea Bârgăului, s-au refugiat în Moldova, s-au așezat pe Valea Ozanei și în zona capelei au format satul Pipirig (1764).

În timp numărul lor crescând, au înlocuit capela cu Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Nicolae; Nașterea Maicii Domnului” (1807), azi situată în mijlocul cimitirului și încă folosită.

La intrarea în cimitir se înalță turnul clopotniță, construit în anul 1864.

În Parcul Natural Vânători Neamț  se află mai multe mânăstiri pe care, bineînțeles, doream să le vizitez. M-am întors la drumul principal, l-am urmat până în satul Leghin, comuna Pipirig, apoi pe un drum secundar m-am îndreptat spre sud. După 17 kilometri am ajuns la Mânăstirea Secu, situată la poalele Muntelui Vasan și numită după pârâul lângă care a fost creată. Acolo a trăit o perioadă de timp întemeietorul celor două Mânăstiri Petru Vodă, părintele Iustin Pârvu.

În 1530, pentru călugării care trăiau acolo, Domnitorul Petru Rareș a ridicat Biserica de lemn Zosima, situată pe locul actualei biserici din cimitirul mânăstirii, formându-se un schit.

Un secol mai târziu a fost ridicată o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1602).

În acea perioadă Moldova era condusă de Domnitorul Vasile Lupu (1632-1653) și Biserica Ortodoxă de Mitropolitul Varlaam, pe care Lupu îl prețuia mult. După o vizită în Cipru (1647), în semn de respect, domnitorul i-a adus o icoană a Maicii Domnului, păstrată până azi în interiorul bisericii mânăstirii.

După ridicarea bisericii vornicul Nestor Ureche a construit clădirile, existente și azi, Paraclisul „Sf. Nicolae” și le-a înconjurat cu ziduri groase, prevăzute cu turnuri de apărare, sub forma unei cetăți medievale, pentru a se putea apăra de năvălirile turcești.  

Ultima luptă cu oștile otomane a avut loc în anul 1821. Câștigată de turci, aceștia au incendiat mânăstirea și multe clădiri au fost distruse. După retragerea turcilor complexul a fost refăcut.

Pe locul Schitului de lemn Zosima s-a construit o biserică din zid, pe temelie din piatră, Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1832), terminată după efectuarea picturii interioare și a catapetesmei din lemn de tei, poleită cu aur (1850).

Azi mânăstirea este formată din cele două biserici, Paraclisul „Sf. Nicolae”, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, chiliile și un Muzeu cu obiecte bisericești și icoane.

În biserică se află mormintele ctitorului Nestor Ureche, al soției sale și al Mitropolitul Varlaam.

Pe același drum, la 4 kilometri sud, am ajuns la Mânăstirea Sihăstria.

În 1655 acolo exista o Biserică de lemn care în timp s-a ruinat și a fost înlocuită cu  o biserică din piatră, în stil clasic moldovenesc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1734). 

În atacul turcilor din 1821 biserica a fost incendiată dar a fost refăcută după trei ani.

În timp au fost construite chiliile, un paraclis și s-a format mânăstirea, cu obște de călugări.

Clădirile sunt situate pe panta unui deal și pentru a ajunge la ele au fost amenajate scări de ciment. 

Mult mai recent a fost construită și Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Teodora de la Sihla”.

Văzusem pe Google Maps că la nici 9 kilometri depărtare, la mijlocul distanței dintre Mânăstirea Sihăstria și Mânăstirea Agapia, se află Mânăstirea Sihla, cunoscută mai ales pentru peștera în care Sf. Teodora a trăit aproape 40 de ani. Din păcate, deși am întrebat, nu am găsit drumul spre ea. Cel pe care l-am văzut era unul forestier, greu accesibil și nu eram sigură că e cel corect, iar cu GPS-ul o mai pățisem în asemenea zone. Speram că poate voi ajunge la ea din cealaltă direcție.

Citește și Mânăstirea Neamț și Schitul Vovidenia, jud. Neamț

Mânăstirea Paltin Petru Vodă și Mânăstirea Petru Vodă, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Ziua a 4-a din concediul prin țară o dedicasem vizitării unor mânăstiri din județul Neamț. Din stațiunea Durău m-am întors la Bistricioara apoi am rulat spre nord-est, paralel cu Lacul Izvorul Muntelui, numit și Lacul Bicaz, lac de acumulare format pe cursul râului Bistrița, cu o lungime de 25 kilometri.

După 6 kilometri, la coada lacului, am oprit lângă una dintre cele două intrări pe viaductul Poiana Teiului, numit și Poiana Largului, cea dinspre Borsec, pe care am venit, cealaltă fiind din direcția Vatra Dornei.

Viaductul a fost construit în perioada 1958-1961, dat în funcțiune, dar construcția a continuat până în 1964. Lung de 542 metri și lat de 9 metri, din care 2 metri pentru trotuarele laterale, are 3 ieșiri, cele două spre vest, menționate anterior și una spre est, continuată de drumul spre Târgu Neamț.  

Lângă viaduct, din apa lacului se ridică Piatra Teiului, o stâncă calcaroasă, înaltă de 23 metri, 5-7 metri deasupra apei, formată prin eroziunea unui recif cretacic, format prin suprapunerea scheletelor de corali.

Numele inițial de Piatra Dracului l-a primit după legenda care spune că într-o noapte, pentru a bloca apele râului Bistrița și a inunda zona, diavolul a rupt o stâncă din masivul Ceahlău și a zburat spre zona unde azi se află viaductul. Ivindu-se zorile și fiindu-i frică de lumina soarelui, a lăsat piatra și a fugit spre o zonă întunecată. Numele actual l-a primit după ce pe ea a crescut un tei.

Am trecut viaductul, am urmat drumul spre Târgu-Neamț până în satul Petru Vodă, apoi un drum secundar, spre nord-vest, unde se află două mânăstiri care aparțin satului. Mânăstirea Paltin Petru Vodă, inițial azil filantropic, a fost ctitorită de arhimandritul Justin Pârvu, personalitate a județului Neamț care, luptând împotriva opreliștilor comuniștilor, a fost arestat și închis 17 ani.

În perioada 1999-2001, la 3 kilometri de sat, a fost amenajat un azil pentru maicile bătrâne și bolnave, cărora au început să li se alăture alte maici, majoritatea cu studii superioare în domeniul sanitar, pedagogie, asistență socială, azi obștea fiind formată din 150 de maici. Pentru ele s-au construit treptat chilii.

Între anii 2003-2008 a fost ridicată Biserica de lemn „Acoperământul Maicii Domnului”. Clădirea, din bârne de brad, pe fundație de piatră, a fost realizată de meșteri maramureșeni care, în timp, au construit și restul clădirilor mânăstirii.

Interiorul a fost pictat în tehnica frescă, în stil bizantin, de pictori din Cernăuți.  Într-o raclă din biserică se păstrează moaștele mai multor sfinți și a unora dintre cei decedați, sub regimul comunist, în închisoarea de la Aiud.  

Vechiul azil a fost desființat și în 2006 s-a construit Azilul de bătrâni „Sf. Pantelimon”, dotat cu cu 40 de paturi, cabinele medicale, farmacie și Paraclisul „Sf. Spiridon”.

În timp s-au construit noi chilii, clopotnița, Orfelinatul „Acoperământul Maicii Domnului”, dependințe, un dispensar și un laborator în care maicile prelucrează plante medicinale și produc remedii naturiste, comercializate, însă, fără aviz sanitar.

Încă 3 kilometri pe acel drum și am ajuns la a doua mânăstire care aparține satului.

Mânăstirea Petru Vodă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost prima ctitorită de arhimandritul Justin Pârvu, în anul 1991. 

Este situată în Poiana Hașca din Munții Stânișoarei.

Până în 1992 a fost terminată Biserica de lemn, ridicată pe o fundație de beton, cu  o turlă octogonală, înaltă, situată deasupra naosului.

Intrarea în biserică a fost dotată cu o ușă sculptată în lemn de stejar.

Exteriorul și interiorul au fost pictate în tempera, în stil bizantin (1994-2000).

În jurul bisericii, înconjurând o curte largă, au fost ridicate clădirile chiliilor și s-a format complexul monahal, locuit de călugări.

Citește și Biserica de lemn Pipirig, Mânăstirea Secu și Mânăstirea Sihăstria, jud. Neamț

Mânăstirea Durău și cascada Duruitoarea, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Stațiunea Durău este situată în județul Neamț, la poalele de nord-vest ale masivului Ceahlău, la o altitudine de 700-800 metri față de nivelul mării.

Din stațiune pornesc mai multe trasee turistice montane pentru care este frecvent vizitată, mai ales în sezonul estival.

De asemenea există Mânăstirea Durău, mânăstire ortodoxă de călugărițe, construită în secolele XIX-XX și în 2015 inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului.

Încă din 1600 în Durău a existat un schit de maici, atestat documentar abia din 1779. Stareța, primind același post la Schitul Văratic, s-a mutat împreună cu maicile acolo. Schitul din Durău a rămas nefolosit până în 1802 când a fost ocupat de călugări din schiturile vecine. În jurul anului 1909 în cele 2 schituri care aparțineau de Durău, Tarcău și Bisericani, trăiau 44 de călugări și așezarea a primit statutul de mânăstire.

Biserica de lemn, deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1832-1835), care din anul 2003 a primit și hramul „Sf. Pantelimon”.

În apropierea ei a fost ridicat un turn-clopotniță, cu 2 etaje, azi calea de acces în mânăstire.

În jurul bisericii s-au construit stăreția și case pentru călugări, una dintre ele (1832) devenind reședința Mitropolitului Veniamin Costachi, stabilit acolo.

Catapeteasma bisericii, sculptată din lemn de tei, a fost poleită cu aur.

Interiorul a fost pictat abia în perioada 1936-1937. Picturile prezintă scene și personaje biblice, îmbinate cu motive din viața de zi cu zi a locuitorilor zonei. În 1969 pictura a fost restaurată.

Cea mai veche dintre icoanele păstrate, icoana de argint a Maicii Domnului (sec. XVIII), este considerată „făcătoare de minuni”.

În mânăstire se află și o parte din moaștele „Sf. Mc. Pantelimon”, aduse dintr-o biserică ruinată din Rusia, unde au fost găsite de călugării care au luptat pe frontul sovietic în cel de Al Doilea Război Mondial.

Sub comuniști mânăstirea a fost desființată (1959) și biserica a devenit parohială. Totuși în 1972 s-a înființat un schit de călugări. În 1977 majoritatea chiliilor și biserica din cimitirul satului au fost demolate. Pe terenul obținut au fost construite vile și s-a înființat Stațiunea Durău. Apoi schitul de călugări a fost transformat în mânăstire de maici care a început să funcționeze în 1991.

În același an lângă mânăstire a fost construită o clădire, pentru un centru de conferințe, care aparține Bisericii Ortodoxe Române. Centrul Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” a fost sfințit în anul 1995.

Azi în stațiune există 4 hoteluri, numeroase vile și terase.  

Pentru a vedea cascada Duruitoarea,  după ce am vizitat mânăstirea m-am îndreptat spre intrarea pe unul dintre cele 3 trasee turistice amenajate în Parcul Național Ceahlău. Ca tot omul iubitor de natură, deși nu era obligatorie, am plătit taxa modică pentru intrarea în parc și am pornit la drum.

Cascada, declarată monument al naturii, este situată la o altitudine de 1.270 metri, într-o arie protejată, întinsă pe 1 hectar. Traseul până la ea are un grad mediu de dificultate. Urcușul durează aproximativ 2 ore, în funcție de condiția fizică a celui ce-l străbate.  

S-a format pe valea pârâului Rupturii, între versanții abrupți care coboară de la Piatra Ciobanului, în est și Piciorul Șchiop, în vest.

Pârâul este alimentat din izvorul Fântâna Rece, situat pe platoul alpin și de câteva izvoare mai mici care au perioade când seacă.

Fenomenele de îngheț-dezgheț și avalanșele au detașat coloane din pereții verticali ai muntelui, au format jgheaburi și au apărut săritori și cascade. 

Cascada are o cădere de apă, de aproximativ 100 metri înălțime, care produce un vuiet asurzitor, mai puternic în perioadele cu ploaie, când debitul apei este mai mare. Datorită zgomotului a fost numită „Duruitoarea”.

Este formată din 2 trepte. Prima, o cădere de 25-30 metri, se termină pe o platformă la care se putea ajunge urcând o scară de lemn, azi dispărută.

De la platformă apa se răsfiră ca un evantai, cade de pe stâncă și continuă să curgă sub forma unui pârâu care, în final, ajunge în lacul Bicaz.

Cele două obiective atinse, mânăstirea și cascada, restul celei de a 3-a zi din concediu urma să-l petrec prin stațiune.

Citește și Mânăstirea Paltin Petru Vodă și Mânăstirea Petru Vodă, jud. Neamț

Ceahlău, județul Neamț- obiective istorice

Publicat pe de
Răspunde

Din stațiunea Borsec, județul Harghita, m-am îndreptat spre comuna Ceahlău, județul Neamț, unde, în stațiunea Durău, îmi rezervasem cazarea. După 40 kilometri nord-est m-am oprit în satul Bistricioara pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Voievozi”, declarată monument istoric. Biserica, fără turn, fost construită înainte de 1775 din bârne de brad cioplite, așezate pe o temelie de stejar și piatră de râu, acoperită cu draniță, formând trei spații interioare cu forme diferite. Biserica a fost refăcută în anul 1831. Clopotnița de lângă ea, a fost dărâmată în anii 1937-1940. Azi se mai țin slujbe de două ori pe lună și când se fac pomeniri pentru cei decedați.

De acolo până la comuna Ceahlău mai erau doar 5 kilometri. O parte din drum am mers paralel cu Lacul Izvorul Muntelui, numit și Lacul Bicaz, întins pe o suprafață de 32,6 kilometri pătrați, lac de acumulare format pe cursul râului Bistrița, după construirea unui baraj și a unei hidrocentrale (1950-1960), când au fost strămutate 22 de sate din zonă.

În comuna Ceahlău se află mai multe monumente istorice. Prima la care am oprit, Biserica de lemn „Sf. Ana; Nașterea Maicii Domnului”, a fost construită în anul 1730. Clopotnița, formând o poartă, a fost postată la intrarea spre biserică.

Este una dintre puținele biserici de lemn din Moldova care au fost pictate în interior. În pronaos pictura a fost făcută direct pe scândură și în altar pe pânza cu care au fost acoperiți pereții. Din păcate pictura s-a șters în decursul timpului.

În apropierea ei am văzut și o biserică mai nouă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Zonă de munte, cu multe secole în urmă s-au așezat pustnici care, inițial, au trăit în grote, apoi au construit schituri, multe dintre ele distruse de incendii sau avalanșe.

Pe locul unui schit vechi, Schitul Silvestru, apoi numit Schitul Hangu, după moșierul care deținea teritoriul, în 1639 s-a ridicat o biserică de piatră, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, lipit de ea, turnul clopotniță, pătrat, pe 3 nivele nivele și înconjurător chilii care, după o perioadă de timp, au ars într-un incendiu. Biserica a fost refăcută în anul 1820 și restaurată 1958.

Moșia lui Hangu a trecut în posesia marelui vistiernic Toderașcu Cantacuzino, familie care a deținut-o cam 2 secole. A preluat-o mai ales datorită poziționării ei, de acolo putându-se trece ușor în Transilvania. Pe ruinele chiliilor a fost ridicat un zid de incintă din piatră de râu, legată cu mortar, cu metereze (1672-1676).

În colțurile zidului au fost ridicate 4 turnuri, primele fiind turnul circular din colțul nord-est, cu rol de locuință și un turn mai mic, pe colțul sud-estic.

Situate pe latura de est, protejau poarta de intrare în incintă, deasupra căreia se afla un alt turn, cu rol de clopotniță.   

Apoi familia a intrat în posesia altor moșii, ajungând să posede aproape toată valea Bistriței, doar teritoriul Schitului Hangu nu l-au putut lua. Matei Cantacuzino, împreună cu familia, a plecat în Rusia (1791). Moșiile au rămas în administrarea unor arendași care frecvent și-au manifestat autoritatea și asupra unor părți din teritoriul schitului. Din această cauză s-au derulat mai multe procese și în 1817 domnitorul vremii a trecut o parte din teritoriile schitului în proprietatea familiei Cantacuzino. 

Reveniți în țară, în incinta fostului Schit Hangu au construit mai multe case de locuit, formând o mică cetate în care, trupele ruse, ocupând zona, au staționat perioade lungi de timp. Cu ajutorul lor, Cantacuzino a reușit să-i alunge pe călugări. Apoi au construit un palat, numit azi Palatul Cnejilor.

În colțul nord-vestic s-a ridicat un turn pătrat, în apropiere două clădiri, toate cu rol de locuință.

Au fost săpate beciurile și au acoperit poarta de intrare cu o boltă (1830-1838).

Legenda spune că alungându-i pe călugări, aceștia i-au blestemat. Cert este că au ajuns să aibă datorii mari și Domnitorul Al. Ghica a scos moșiile lor la licitație. Cea de la Hangu a fost cumpărată de Smaranda Sturdza (1850). Dorind să o ocupe, s-a lovit de rezistența acerbă a familiei Cantacuzino, care s-a baricadat în incintă. Au avut loc lupte în care zidurile exterioare au fost incendiate. Unul dintre frații Cantacuzino s-a sinucis, ceilalți doi au fost arestați, duși la Iași, apoi deportați în Rusia.

Familia Sturdza a rămas proprietară dar nu a folosit palatul. Părăsit, s-a ruinat în timp.

Doar biserica a fost folosită de localnici și s-a păstrat până azi. Împreună cu   fostul castel în 1955 au fost declarate monumente istorice.

Nerevendicat de urmași, azi ruinele sunt în proprietatea Primăriei Ceahlău.

O parte din fostul teren al schitului a fost ocupat de una dintre gospodăriile vecine, pentru cotețele de păsări, împrejmuite cu un gard din lemn, o altă parte a devenit loc de depozitare a unor materiale de construcții.   

Ieșind dintre ruine am fost trezită la realitate de casele înconjurătoare, bine întreținute, cu curțile pline de flori.

A doua zi din concediul prin țară era pe terminate. După 6 kilometri spre sud am ajuns în stațiunea Durău, la Hotelul Brândușa.

Citește și Mânăstirea Durău și cascada Duruitoarea, jud. Neamț