Orașul Rabat din Malta este situat în continuarea orașului Mdina, în afara zidurilor de fortificație ale acestuia. Numele Rabat provine fie de la „oraș fortificat” fie de la „suburbie”. În timpul romanilor cele două orașe formau localitatea Melite, înconjurată cu ziduri grose de apărare, între care se afla un șanț adânc. După ce am vizitat Mdina, din care am ieșit prin Poarta Grecilor, am străbătut un mic tunel rutier și am intrat în Rabat.
Melite a fost distrusă în timpul invaziei arabe (870 e.n.), când mare parte a populației a fost masacrată, bisericile jefuite și distruse. O parte din marmura bisericilor a fost folosită ulterior la construcția Castelului Sousse (Tunisia).
Pe teritoriul actualului oraș s-au găsit puține urme antice, câteva artefacte din epoca bronzului, monede, ceramică, secțiuni ale unui drum roman, de cisterne și canale din perioada punico-romană. Cea mai mare descoperire s-a făcut în zona dintre Mdina și Rabat în 1881. Executându-se niște săpături, muncitorii au dat peste niște obiecte vechi, au chemat specialiștii, care le-au extras, restaurat și expus în Muzeul Domvs Romana, înființat în acel scop (1882).
Ele aparțineau unei case romane din secolul I, despre care se presupune că a aparținut unei familii bogate, abandonată în secolul II, peste care în secolul XI s-a înființat un cimitir islamic, din care s-au recuperat fragmente de pietre funerare.
În muzeu sunt etalate câteva mozaicuri și statui prețioase.
Una dintre statui, după fizionomie și frizură, se presupune că o reprezenta pe Antonia, fata lui Claudiu, romanii având atunci obiceiul de a posta în public statuile membrilor familiei conducătorului.
De asemenea au fost recondiționate mai multe obiecte casnice, sticlărie, amfore, monede, etc., găsite în fosta casă.
De la muzeu am străbătut Piața Anton Agius, amenajată pe o zonă mărginașă, numită l-Ghalqa ta’ Kola (câmpul Kolei) și numită după un sculptor renumit, născut în Rabat, cu un loc larg pentru parcarea autovehiculelor. În acea zonă au fost postate câteva lucrării ale scuptorului și în 2011 inaugurată statuia sa, creată de doi foști elevi ai săi.
statuia Anton Agius (1933-2008)
Pentru a vedea Biserica Sf. Marcu (St. Mark church), am părăsit piața și am intrat pe străduțele înguste ale vechiului oraș. Sosiți în Malta (1383), călugării augustinieni au ridicat o mânăstire și o biserică în afara zidurilor Melitei. Distruse în atacul otoman (1555), au primit în îngrijire Capela Sf. Evanghelist Marcu, de pe dealul Saqqajja și găzduire lângă ea. Apoi li s-a alocat un teren din oraș unde și-au reconstruit mânăstirea și biserica (1571-1588).
Fațada bisericii, realizată în stil renascentist, a rămas nemodificată până azi.
În timpul ocupației franceze a Maltei augustinienilor li s-a cerut să-și părăsească mănăstirea și să se mute la mănăstirea din Gozo. Spațiul de acolo fiind prea mic, mulți călugări s-au întors la familiile lor, dar la sfârșitul anului 1798 s-au întors la Rabat, mânăstirea fiindu-le retrocedată.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în parterul mânăstirii a funcționat o școală de băieți. Subsolul a adăpostit peste 300 de persoane și mobilier din casele bombardate.
Sub o mare parte a teritoriului orașului s-au păstrat numeroase catacombe. Pe unele din ele, în funcție de timpul disponibil, urma să le vizitez și eu.
Deși ador străduțele vechilor fortărețe, pe care te poți plimba ca într-un labirint, neavând suficient timp, m-am îndreptat spre strada Sf. Pavel, care ducea spre catacombe.
În drum urma să văd o altă biserică, ridicată de franciscani, împreună cu o mânăstire, imediat după ce au sosit în Malta (1492).
Biserica Nașterea Maicii Domnului (The Church of the Nativity of Our Lady), numită de localnici ta’ Ġieżu, a fost extinsă în 1757, cu ajutor financiar din Italia, Spania și Portugalia. Interiorul a fost decorat cu picturi, sculpturi și odoare de preț.
În 2017, după ce o parte a tavanului s-a surpat, distrugând altarul din marmură, biserica a fost închisă și i s-a creat un acoperiș temporar.
Pe strada Sf. Pavel am trecut pe lângă Casa Bernard (Bernard House), construită în secolul XVI, de familia după care a fost numită, pe locul unui fost turn de veghe, la rândul lui ridicat pe fundații romane, a căror ruine se pot vedea în pivnița ei.
Încă câteva case și în față se contura Piața Sf. Pavel, numită după bazilica care tronează pe o latură a ei. Bazilica Sf. Pavel (The Basilica of St. Paul) se află pe locul unei foste biserici, menționată de Episcopul Hilarius ca „ecclesia Sancti Pauli de crypta”, împreună cu un cimitir și un șanț roman din zonă (1336)., care a fost înlocuită cu altă biserică în 1578.
Actuala biserică a fost ridicată cu ajutorul financiar al nobilei Cosmana Navarra (1653-1683). Sub ea se află o grotă în care se spune că a trăit și predicat creștinismul Sf. Pavel (60 e.n.), în secolul XVII devenit loc de pelerinaj. Grota poate fi vizitată într-un circuit care pornește din Muzeul Winacourt. În anul 2020 biserica a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.
Se spune că Sf. Pavel l-a vindecat pe tatăl lui Publius, prefectul de atunci, devenit primul Episcop al Maltei. În cinstea lui, anexat de bazilică, în 1617 a fost construit SanctuarulSf. Publius (St. Publius Sanctuary), care a fost îngrijit de cavalerii Ordinului Sf. Ioan. A fost refăcut în1692 și 1726.
Interiorul a fost decorat cu picturi reprezentându-i pe Sf. Publius predicând, martiriul său, consacrarea ca episcop, pe Marele Maestru Alof de Wignacourt, susținător al cultului Sf. Pavel și pe Papa Paul V, susținător financiar al sanctuarului și grotei.
În spatele altarului a fost postat un tablou, reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, acesta ținând în mână crucea cu opt colțuri, folosită de Ordin. La picioarele ei au fost pictați Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Publius.
În 1753, în dreapta altarului, s-a creat Capela Sf. Sacrament, decorată în stil baroc, în care a fost postată o pictură reprezentând Cina cea de Taină a lui Cristos.
Pe o altă latură a pieței se află Biserica Sf. Cataldus (St. Cataldus Church), una dintre puținele biserici dedicată sfântului irlandez, Episcopul de Taranto din Apulia, despre care se spune că a fost venerat de normanzii sosiți în Malta.
Sub biserică se află Catacombele Sf. Cataldus, foste morminte din secolele II-III în care, anual, la aniversarea înmormântării, familia se aduna și ținea o masă comemorativă.
În Rabat își are sediul Nunțiatura Apostolică a Sfântului Scaun în Republica Malta (misiune diplomatică religioasă).
Orașul Mdina, vechea capitală a Maltei, este situat pe un deal, în regiunea central-nordică a insulei. Din Hamrun, unde eram cazată, am luat singurul mijloc de transport în comun, autobuzul și după cca. 30 minute am coborât la mică distanță de intrarea în orașul fortificat Mdina. Pe drum mă gândeam la istoria localității. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din anii 5.200 î.e.n.. Insula a fost colonizată pe rând de fenicieni (1.000 î.e.n.), greci (736 î.e.n.), cartaginezi (400 î.e.n.) și romani (218 î.e.n.).
Până la poarta de intrare în oraș am trecut pe lângă fostul Casino Notabile, o casă construită în jurul anilor 1887-1888, din calcar, cu o bază din lut. Casa, în stil eclectic, era situată în afara zidurilor orașului, pe dealul Saqqajja. Pentru că de acolo se vedea întreaga panoramă a zonei, a fost numit și Point de Vue.
Orașului Mdina a fost fondat de fenicieni în jurul anului 700 î.e.n., cu numele Maleth. Când Malta a fost ocupată de romani, aceștia au format o așezare, numită Melita, care cuprindea actualele orașe Mdina și Rabat, pe care au încojurat-o cu ziduri de apărare. Guvernatorul și-a construit reședința la Mdina. Se spune că după ce a naufragiat în zonă (62 e.n.), Sf. Ap. Pavel din Tars, primul evreu sosit în Malta, a fost găzduit în Mdina, de unde a început să propovăduiască creștinismul.
A urmat dominația bizantină (sec. IV-IX), apoi Malta a fost cucerită de arabi (870 e.n.), urmați de normanzii din Regatul Siciliei (1091), care au înconjurat Mdina cu un sistem de fortificații, cu două ziduri de apărare, între care se afla un șanț adânc, separând-o de Rabat. Intrarea principală era situată aproape de colțul de sud-est al orașului și era formată din trei porți, separate de trei curți. În apropierea ei se afla un turn, numit Turri Mastra. În 1429 sarazinii au încercat să cucerească cetatea, dar au fost respinși. Imediat după atac (1448), la nivelul porții a fost construit un avanpost fortificat (barbacană).
În 1530 Malta a fost ocupată de cavalerii Ordinului Sf. Ioan, Cavalerii Ospitaliei, numiți și Cavalerii de Malta, deoarece au condus-o până în 1798, când Malta a fost ocupată de francezi și Ordinul a fost expulzat. Ordinul a lăsat capitala Mdina neocupată, stabilindu-se în Birgu. Preluând puterea, treptat capitala a pierdut controlul asupra populației țării. În timpul domniei lui Juan de Homedes y Coscon fortificațiile Mdinei au fost modernizate, astfel a putut să se apere împotriva marelui atac otoman (1551). Mare parte a orașului a fost distrusă de cutremurul din 1693. În 1772 Marele Maestru António Manoel de Vilhena a ordonat refacerea și restaurarea lor.
Poarta Principală (Mdina gate) a fost refăcută în stil baroc (1724). Pentru a fi accesată, podul cel vechi din lemn distrus, s-a construit un pod de piatră, decorat cu statui, două reprezentând lei care țin stema orașului și a lui Vilhena.
La exterior poarta a fost decorată cu pilaștri dubli. În partea superioară a fost postată stema Mdinei.
În interior a fost decorată cu statuile sfinților patroni ai Maltei, Sf. Publius, Sf. Agata și Sf. Pavel. Poarta a fost restaurată în 2008. A fost locul unor filmări din Games of Thrones.
Traversând poarta se intră în Piața Sf. Publius. Acolo s-a aflat vechiul turn Turri Mastra, distrus în marele cutremur (1683), care a fost demolat și înlocuit cu Torre dello Standardo (1725-1726), turn de semnalizare din care în fiecare seară se trăgea cu arma pentru a se închide porțile și, prin aprinderea de torțe, se semnalizau eventualele incendii sau atacuri. În timpul Revoltei Malteze (1798) împotriva francezilor rebelii au ridicat pe turn steagurile malteze, napolitane și portugheze. Văzându-le, Marina Portugheză a sosit în ajutor. În timp turnul a fost folosit pentru cazarea personalului unui sanatoriu, până în 1888 ca birou pentru telegraf, apoi a găzduit Secția de Poliție, până când aceasta s-a mutat într-o clădire de vis a vis (2002) și azi servește ca Centru de Informare Turistică și pentru evenimente culturale ocazionale.
Secția de Poliție Mdina
Curțile vechilor porți au fost demolate pentru construirea Palatului Vilhena (Vilhena Palace). În timpul săpăturilor s-au descoperit vestigii post-punice, mici părți din ruinele fostului fort, Castellu di la Chitati (sec. VIII) și ruinele Palatului Giuratale, construit pe locul fortului pentru consiliul administrativ civil, numit Università, distrus de cutremurul din 1693. Clădirea, în stil baroc francez, în formă de U, a fost înconjurată de loggi. Pe fațada principală, ușa de intrare a fost flancată cu coloane corintice. Deasupra ei s-a postat stema și un relief de bronz al lui Vilhena. În perioada 1860-1907 palatul a fost transformat în sanatoriu pentru armata britanică. Din 1909 Regele Edward VII l-a transformat în Spital TBC, numit Spitalul Connaught, după prințul care l-a dotat cu echipamente, care a funcționat până în 1956. Din 1973 până azi în el funcționează Muzeul de Istorie Naturală (Natural History Museum) cu mostre de floră și faună, fosile, roci, minerale și diorame ale habitatelor malteze. Clădirea a fost restaurată în anul 2002.
Începând de sub Poarta Principală până sub aripa dreaptă a Palatului Vilhena, subteran se întind pasaje secrete, camere, celule, amenajate pentru a arăta temnițele malteze începând cu epoca romană până la perioada cuceririi Maltei de către trupele lui Napoleon, în cadrul Muzeului Temnițelor (Dungeon Museum).
Lângă palat s-a construit Corte Capitanale, Tribunalul Mdina (Mdina Court), care de fapt nu avea putere de decizie, instanțele aflându-se sub jurisdicția Ordinului Sf. Ioan. Fațada clădirii, în stil baroc francez (1726-1728), a fost decorată cu pilaștri toscani și corintieni, pentru a susține cornișa. Deasupra ușii principale s-a creat un balcon, flancat de statuile alegorice ale Justiției și Milei. Tribunalul a fost legat de Palatul Vilhena și de Palatul Episcopal, ultimul cu rol de decizie în instanță, prin pasaje secrete, azi desființate. În 1813 Corte Capitanale a fost mutată la Valletta, în palatul Castellania. Azi în el funcționează Consiliul Local Mdina (Mdina Local Council).
Lipită de clădire, Logia Heraldului, structură cu trei arcade, cu o terasă deasupra, presupusă a fi fost construită în secolul XVII, a fost folosită de strigătorii orașului, ofițeri ai curții regale, pentru a anunța oamenilor noile decrete.
Înaintând spre centrul orașului am trecut pe lângă Capela Sf. Agata (St. Agatha Chapel), capelă romano-catolică, ridicată în 1694 pe locul unei capele vechi, până în 1661 deținută de familia Gatto Murina, ulterior dată bisericii din Malta, care a fost distrusă în marele cutremur (1693). Deasupra ușii de intrare se poate vedea și azi inscripționat numele primilor fondatori. În capelă se află un tablou care o prezintă pe Sf. Agatha, patroana Maltei, împreună cu Sf. Adrian.
Pe o străduță adiacentă călugărițele benedictine, sosite în Malta în secolul XV, în jurul anului 1418 au construit o mânăstire cu o capelă, menționată în documente din 1555. În jurul anului 1625, prin inițiativa Episcopului Baltassare Cagliares, capela a fost transformată în actuala Biserică Sf Petru (St. Peter’s Church). În spatele altarului a fost postat un tablou care înfățișează Madona și copilul Isus în brațe, împreună cu Sf. Petru, Sf. Benedict și Sf. Scolastica (1682).
Printre casele, majoritatea construite după marele cutremur, am ajuns în Piața Sf. Pavel.
Casa del Magistrato
Piața a fost realizată la sfârșitul anilor 1720, în fața Catedralei, prin demolarea unor case. A fost lărgită la începutul secolului XIX, demolându-se alte case. Pe o latură a pieței se afla Palatul Gourgion (Gourgion Palace), o clădire în stil baroc, ocupată de cavalerii Ordinului (1728). O dată cu extinderea pieței i s-a modificat fațada în stil neo-gotic, peste ferestre și ușa de intrare creându-se arcade și la primul nivel balcoane decorate.
După ce am vizitat Catedrala Metropolitană Sf. Pavel și Muzeul Catedralei am continuat plimbarea spre Piața Bastionului. Printre clădirile vechi, biserici și palate parcă făcusem o călătorie în timp și trăiam evenimentele de atunci. Capela Sf. Fecioară a Cetății, sau Capela Sf. Roque (St. Roque Chapel), a fost construită în secolul XVIII pe locul Capelei Sf. Cruce (1393), demolată în 1681. În noua capelă a fost postat un tablou care o înfățișează pe Fecioara Luminii. După el, în timp, capela a fost numită și Maica Domnului a Luminii.
Biserica Buna Vestire (Church of Annunciation of Our Lady), cunoscută și ca Biserica Carmelitană (Carmelite Priory), se află pe locul vechii Capele Nașterea Mariei, care în 1650 a intrat în posesia carmeliților. Aceștia au înlocuit-o cu actuala biserică (1660-1675), în stil baroc maltez, lângă care au construit o mânăstire (1678). După marele cutremur (1693), când Catedrala a suferit avarii grave, a preluat rolul ei, până a fost refăcută (1702).
Interiorul, cu șase capele, a fost decorat cu picturi, odoare valoroase și sculpturi, între care statuia Maicii Domnului de pe Muntele Carmel.
În spatele altarului a fost postat tabloul Vestirea Domnului, înrămat cu lemn sculptat și aurit (1677). Sub biserică a fost amenajată o criptă.
În timpul atacului francez, pentru ocuparea insulei, în calea lor au jefuit tot ce era valoros, pentru finanțarea războiului lui Napoleon. Biserica a fost și ea jefuită. Despre acele vremuri circulă o legendă care spune că unii dintre rebelii maltezi au încuiat biserica, au tras clopotul, dând alarma, fiind inițiatorii Marii Revolte Malteze.
În secolul XVII în Mdina s-a mutat familia nobiliară Constanzo, italieni din Napoli, ai cărei membrii în decursul timpului au ocupat funcții importante, Piero fiind senator în Messina, Giovanni judecător în Palermo, Matteo comandant al cavalerilor de Malta (1482), etc. În 1666 au construit Palatul Constanzo (Constanzo Palace), clădire cu două etaje, cu un balcon deasupra ușii de intrare și cu pivnițe subterane, despre care se spune că, pentru a se ascunde, au fost folosite de carbonari. Palatul a găzduit și suporteri ai lui Garibaldi. Sub dominația britanică, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost folosit ca sediu al ofițerilor și din 1950 ca școală conventuală de fete. Ulterior a fost transformat în restaurant și azi găzduiește Medieval Times Show, care arată viața locală din secolele XIV- XV.
În apropiere se află o clădire, a doua ca vechime din Mdina. Pe locul ei în secolul XIII exista casa La Rocca, mult mai extinsă decât actualul palat. Ulterior o parte din ea a fost folosită ca sinagogă. În secolul XV, deținută de familia Cumbo, fațada a fost modificată în forma actuală. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Ambrosio de Falsone, șeful Consiliului Local, iar în 1524 a fost moștenită de vărul său, Vice-Amiralul Michele Falsone, familie după care este numit azi Palatul Falsone (Falsone Palace). Acesta l-a extins și la etaj a adăugat ferestre decorative. Următorul proprietar, Matteo Falsone, adoptând ideile lutherane, Inchiția l-a persecutat, i-a confiscat palatul, averile și a fost nevoit să părăsească insula, refugiindu-se în Sicilia (1574). Palatul a trecut în proprietatea familiei Cumbo-Navara (1657) și în decursul timpului a suferit mai multe modificări. Apoi a fost împărțit în mai multe case.
În 1927 una dintre ele a fost cumpărată de Olof Frederick Gollcher, suedez care deținea o afacere de transport maritim, ce funcționează și astăzi în Malta sub numele de The Gollcher Group, care a luptat pentru Malta în cele Două Războaie Mondiale. Fiind colecționar de artă, până în 1938 a achiziționat tot palatul, l-a modificat și și-a mutat colecțiile în el. Pentru a completa portalul principal al fațadei, a adăugat o ușă arcuită. În curtea interioară a construit o scară de acces, siculo-renascentista și o fântână pseudo-siculo-normandă și la numit Casa Normandă. În anul 2001 palatul a fost restaurat și din 2007 transformat în muzeu, întreținut de o fundație înființată de Gollcher. Cele 17 săli ale muzeului arată viața de zi cu zi a familiei Gollcher. Cu mobilier și obiecte de epocă sunt create o bucătărie, studioul lui Gollcher, dormitoare, o armurărie și biblioteca cu o colecție de 4.500 de cărți și manuscrise.
Amintind de islaeliții, presupuși că au venit prima dată în Malta împreună cu comercianții fenicieni (sec. IX î.e.n.), primul evreu cunoscut fiind Sf. Pavel (62e.n.), care a naufragiat, pe zidul unei case am văzut postată o placă cu inscripția Vechea Piață Evreiască de Mătase (The Old Jewish Silk Market).
Sub succesiunea de cuceritori ai insulei, pentru a le finanța campaniile militare, evreii au fost supuși unor taxe grele. În Mdina, capitala de atunci a Maltei, o treime din populație erau evrei. Deși în 1492 au fost expulzați, o parte din ei a rămas în Malta. După ce Ordinul Sf. Ioan a preluat puterea (1530), au fost folosiți ca sclavi pentru construcția orașelor, fortificațiilor, răpiți de cavaleri, împreună cu musulmanii, și vânduți speculanților.
În 1798, Malta fiind cucerită de francezi, Napoleon a exilat Ordinul și a eliberat evreii. După doi ani insula a intrat sub dominația britanică și a început imigrarea evreilor, veniți din Gibraltar, Anglia, Italia, Portugalia, Tripoli și Tunisia. În timpul celui de al Doilea Război Mondial Malta a fost singura țară care nu cerea vize evreilor care fugeau din Europa nazistă.
În apropierea zidurilor Mdinei, pe una din laturile actualei Piețe a Bastionului (Bastion Square), evreii au construit o sinagogă, care a fost distrusă de cutremurul din 1693.
Pe locul ei azi se află Casa Beaulieu (Beaulieu House).
Zona bastionului este amenajată cu bănci pentru relaxare. Este vizitată mai ales pentru panorama care se înfățișează de la înălțimea zidurilor.
De acolo, îndreptându-mă spre ieșirea din oraș, am străbătut străduțele din partea de vest a orașului.
Într-una din casele vechi, Casa Magazzini, construită de cavaleri pentru a depozita muniția, azi funcționează Muzeul „Cavalerii din Malta” (The Knights of Malta Museum) în care prin 34 de tablouri și un spectacol audio-vizual 3D se evocă viața cavalerilor, bătăliile purtate, începând cu anul sosirii lor în Malta (1530) până la expulzarea făcută de francezi (1798).
Încă două biserici și vizitarea Mdinei lua sfârșit.
BisericaSf. Petru în Lanțuri (St. Peter in Chain Church) a fost construită la sfârșitul secolului XVI, pe locul uneia menționată în 1575 de Episcopul Martino Royas ca fiind antică. Biserica simplă, formată doar dintr-o navă, cu un fronton care susține o cornișă înclinată și o clopotniță abia vizibilă, în timp s-a deteriorat și a fost restaurată în anii 1956.
Prima Biserică Sf. Nicolae (St. Nichola’s Church) a fost construită în 1434. La cererea lui Bartolomeo Vella, în 1685 a fost înlocuită cu actuala clădire, în formă de cruce grecească, cu o cupolă. Azi, nefolosită în scopuri religioase, păstrează artefacte din Catedrala Mitropolitană, în special din Capella Ardente a Catedralei, care a fost folosită cândva în serviciile funerare ale unor oameni de seamă
Am ajuns la a doua poartă din Mdina, Poarta Grecilor (Greeks Gate), considerată a fi singura din Malta care a supraviețuit din perioada secolelor XII-XIII, când a fost construită, o dată cu zidul interior al orașului. Poarta ca atare a fost creată în 1550, ca intrare printr-un bastion. În secolul XVIII, când fortificațiile au fost extinse, fațada exterioară a fost modificată.
Orașul Floriana din Malta este de fapt o prelungire sudică a capitalei țării, Valletta, cele două orașe fiind despărțite doar de fortificațiile construite pe vremuri pentru apărarea Vallettei. În secolul XVI pe teritoriul Florianei existau doar o mânăstire a călugărilor capucini și o fabrică de praf de pușcă. Pentru apărarea terestră s-a construit Linia Floriana (1636), fortificații extinse și modificate până în secolul XVIII. Pe teritoriul dintre ele și zidurile Vallettei în timp s-a format suburbia Floriana (1724).
La intrarea în Floriana s-a creat Poarta Tunurilor (1720), cu un singur arc, străjuită de un zid de apărare deschis (lună) și metereze. În invazia franceză (1797) acolo s-au purtat lupte acerbe, în final francezii ocupând Valletta. Din 1800 Malta a fost ocupată de britanici. Traficul spre Marele Port crescând, au extins poarta cu o arcadă (1868). La începutul secolului XX au creat un spațiu pentru tramvaie, apoi luneta și meterezele laterale au fost demolate, pentru amenajarea unor străzi (1930). Azi poarta în stil baroc, numită Portes des Bombes, este formată din cele două arcade, cu coloane care susțin cornișa, pe care se află stemele Ordinului Sf. Ioan, Marelui Maestru Perellos și Regatului Unit. Pe poarta inițială s-au păstrat sculpturile care prezintă trei trofee de arme ale Prințului și Mare Cavaler al Ordinului de Malta Ramon Perellos y Roccaful (1697). Poarta a fost restaurată în perioada 2002-2003.
Am început explorarea orașului pornind de la Fântâna Triton (The Tritons’ Fountain), situată în apropierea Porții Orașului Valletta, realizată pe locul unde în secolul XVII, pentru apărare, exista Luneta Sf. Madeleine. În secolul XIX luneta a fost demolată, locul umplut, nivelat și folosit ca terminal pentru autobuze. În perioada 1952-1959 a fost construită fântâna, formată din patru bazine concentrice al căror exterior a fost placat cu plăci de travertin, decorate cu reliefuri evocând natura. În mijlocul ei au fost postați trei tritoni de bronz, doi așezați, al treilea în genunchi, care susțin un platou circular. Pentru a sărbători Ziua Republicii (1978) pe platou a fost creată o platformă, pe care au avut loc diferite spectacole și până la el mai multe rampe, care au suprasolicitat mecanismul de umplere-evacuare a apei. Presiunea apei stagnată a dus la prăbușirea scenei, care a deteriorat tritonii. În perioada 1986-1987 au fost refăcuți, când li s-au alăturat, sculpturile a trei pescăruși și alge marine. Fântâna a fost restaurată în perioada 2017-2018.
În partea de sud a fântânii, într-un mic părculeț, se află Memorialul Forțelor Aeriene ale Commonwealth-ului (Commonwealth Air Forces Memorial), inaugurat în 1954 de Regina Elisabeta II, în amintirea celor 2298 echipaje aeriene, care zburând de la baze din Austria, Italia, Sicilia, insulele din Mările Adriatică și Mediterană, Malta, Tunisia, Algeria, Maroc, Africa de Vest, Iugoslavia, Gibraltar, au participat la luptele aeriene deasupra Mării Mediterane, în care mulți dintre piloți au decedat. Monumentul este format dintr-o coloană de 15 metri înălțime, pe care e așezat un vultur din bronz aurit, de 2,4 m înălțime. Pe baza ei circulară, din marmură, sunt inscripționate numele forțelor aeriene participante la război.
Pe o alee din părculeț se află și Monumentul Mascar Is-Sliem (The Peaceful Orchard), dezvelit în 1984.
Între Fântâna Triton și Grădinile The Mall, între cele două sensuri rutiere, se întinde o porțiune pietonală, amenajată cu copaci și bănci de relaxare. În 1913, comemorând al 24-lea Congres Euharistic Internațional, ținut la Malta, în acea zonă a fost postat Monumentul Cristos Rege (Christ the King Monument), congresul fiind o întâlnire a cardinalilor, arhiepiscopilor și clerului romano-catolic, primul ținut în Lille, Franța (1881). Pe lângă congres, timp de câteva zile au loc diverse ceremonii, la care participă și laicii. La picioarele lui Cristos, o statuie impunătoare din bronz, așezată pe un soclu înalt, stă o altă statuie, a unei doamne îngenuncheată, reprezentând Malta.
Înainte de intrarea în grădini se află Monumentul Independenței (Independence Monument), o alegorie a Maltei, reprezentată de o femeie, pășind cu încredere în necunoscut și eliberându-se din cătușele trecutului, ținând steagul național al Maltei.A fost ridicat pe locul deținut anterior de Vilhena, Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan, pentru a comemora a 25-a aniversare de la cucerirea independenței (1989).
Grădinile The Mall (The Mall Gardens) au fost amenajate de Marele Maestru Lascaris (1656) ca loc de recreere pentru cavaleri. La acea vreme erau înconjurate de zidurile de apărare, ulterior demolate. Au fost numite „Mall” după unul din jocurile practicate de cavaleri, Maglio, asemănător golfului. Cu un ciocan se lovea o bilă, care trebuia să urmeze traseul uneia dintre alei până la țintă. Câștiga cel care reușea într-un număr de lovituri prestabilit.
Azi în grădinile, lungi de 400 metri, sunt postate fântâni și nouă statui ale unor personalități malteze.
statuia Joseph Scicluna
Lateral de grădini, pe o porțiune se întinde Piața Sf. Publius, în capătul căreia se înalță Biserica Parohială Sfântul Publius (Saint Publius Parish Church), romano-catolică, construită în perioada 1733-1768, cu o cupolă centrală (1780). În spatele altarului a fost postată o pictură care prezintă martiriul Sf. Publius. Printr-un decret emis de Papa Grigore XVI, în 1884 a devenit biserică parohială, care a fost modificată. S-au construit naosele și oratoriul (1856-1861), la fațadă s-a creat un portic neoclasic, deasupra lui un fronton triunghiular, pe care s-a postat statuia Cristos Rege. I s-au ridicat cele două turnuri-clopotniță (1889-1892), interiorul a fost împodobit, picturile de pe tavan înfățișând naufragiul sfântului și șederea lui în Malta (sec. XIX- XX). Bombardamentele din 1942 au distrus-o parțial. Până la refacerea ei (1944-1950), slujbele s-au ținut în Biserica Imaculatei Concepții, din apropiere. Interiorul a fost finalizat abia la începutul anilor 1990.
În stânga bisericii, la intersecția a două străzi, mi-a atras atenția un monument împodobit cu steme, inscripționat Antonio Manoel de Vilhena (1722-1736).
De acolo, îndreptându-mă spre Palatul Arhiepiscopal, am ocolit prin spate biserica, pe lângă San Gorg Preca College.
Apoi am traversat capătul Grădinilor The Mall și am urmat câteva străduțe.
Palatul Arhiepiscopal (Archbishop’s Palace) a fost construit contrar dorinței Ordinului Sf. Ioan, care atunci conducea Malta (1622-1631) și în el s-au mutat primul Episcop romano-catolic de Malta, Baltassare Cagliares, administrația și arhivele arhiepiscopiei. Clădirea a suferit diferite modificări în timp. Ultimul Arhiepiscop care a ocupat-o a fost Mikiel Gonzi (1944-1976), apoi în palat s-a mutat Administrația pontificală a Bisericii romano-catolice și azi în el funcționează Tribunalul său Judiciar. Clădirea a fost restaurată în anul 2019.
Paralel cu palatul se întinde o parte din Grădinile Botanice Argotti (Argotti Botanical Gardens). În secolul XVIII deasupra Bastionului St. James au fost amenajate două grădini private. Una aparținea cavalerului Pinto de Fonseca, viitorul Mare Maestru al Ordinului (1720), cealaltă lui Ignatius de Argote et Gusman (1774).
Ignatius a amenajat o grădină botanică, cu diferite soiuri de copaci, în care a adus plantele medicinale din grădina amenajată de cavalerii Fortului St. Elmo (1674), folosite atunci de Spitalul Sacra Infermeria, aflat în apropierea fortului.
A ridicat și o mică vilă de vară, azi folosită ca muzeu care afișează semințe locale și străine, plante, hărți de grădinărit și istoria grădinii.
Britanicii au unit cele două grădini, au amenajat actuala grădină botanică, pe care au numit-o Argotti, după fostul proprietar, de Argote.
Azi se pot vedea copaci de peste 100 de ani vechime, între care un copac dragon estimat ca având vârsta de 250 ani. O parte din grădină este folosită în scop științific și educațional de Universitatea din Malta.
Fiind deasupra bastionului, de acolo am văzut o parte a orașului Floriana și alte două grădini. Grădina Sf. Philip, o parte a fostei grădini a lui Ignatius de Argote, a rămas privată până în secolul XXI când, pentru a putea fi accesată, s-au construit scări și a fost deschisă publicului. Grădina Doamnei Sale (Sa Maison Garden) a aparținut Juliei Lockwood, care avea acolo și o casă (1842-1856), ulterior demolată și grădina preluată de armata britanică.
Am ieșit din grădini pe poarta principală, în apropierea căreia se află trei obiective istorice importante- un turn de apă și două biserici. După fondarea orașului Valletta, pentru aprovizionarea cu apă potabilă, s-a construit un apeduct, cu conducte subterane, prin care s-a transportat apa de la izvoarele din Dingli și Rabat (1596-1615). Pentru inspecția apei, s-au construit pe rând trei turnuri de apă, primul în actuala Santa-Venera-Turnul Sf. Iosif, al doilea în Hamrun- azi ruinat și înconjurat de case și al treilea în Floriana- Turnul de apă Wignacourt (The Wignacourt Watter Tower), care a fost restaurat în perioada 2015-2016.
Turnul a fost ridicat lângă Capela romano-catolică, construită în 1585, din banii cavalerului Fra Martin Sarria Navarra. După ravagiile epidemiei de ciumă (1675-1676), Marele Maestru Nicolás Cotoner y de Oleza a demolat-o și pe locul ei a construit Biserica Imaculatei Concepții (The Church of the Immaculate Conception), cunoscută ca Biserica Sarria (Sarria Church), în care s-a postat tablou înfățișând-o pe Fecioara Maria cu îngerii, învingătorii ciumei.
Vis a vis de ea a existat Biserica Metodistă Wesleyan, casă de cult protestant, desființată la sfârșitul secolului XIX. Pe locul ei a fost construită actuala clădire (1881-1883), în stil neogotic, cu o sală subterană, Sala Lamplough, în Al Doilea Război Mondial folosită de militarii britanici. În 1975 clădirea a fost amenajată ca Centru Cultural, numită Sala Robert Samut (Robert Samut Hall), după compozitorul imnului național maltez.
În continuare am coborât pe o străduță până la Fântâna Leilor (Lyon Fountain), amenajată în secolul XVIII.
Fântâna se află pe renumitul Bulevard Sf. Ana, mărginit de clădiri impozante, monumente și statui. Monumentul Pietro Paolo Floriani (Pietro Paolo Floriani Monument) a fost dedicat italianului, inginer și arhitect, care a amenajat mare parte a orașului (1585-1638).
Bulevardul Sf. Ana este mărginit de clădiri din secolul XIX, unele distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial și ulterior refăcute, azi ocupate de locuințe, firme, magazine, etc.
Într-o zonă dintre clădiri se află statuia Marelui Maestru António Manoel de Vilhena (Grand Master António Manoel de Vilhena statue), situată pe un piedestal de marmură. Statuia, în stil baroc, realizată la comanda cavalerului francez Felician de Savasse, care dorea să intre în grațiile maestrului, inițial a fost postată la Fortul Manoel din Gżira (1735), ulterior în mai multe locații și din 1989 la Floriana.
Statuia Dun Carmelo Psaila (Dun Carmelo Psaila statue) a fost creată în onoarea preotului, foarte cunoscutul poet național maltez (1871-1961).
La capătul bulevardului, pe locul folosit de Ordinul Sf. Ioan pentru execuțiile publice, tronează un obelisc din calcar, în formă de cruce latină. Inițial ridicat pentru comemorarea eroilor din Primul Război Mondial (1938), în 1949 li-s-au alăturat și cei uciși în Al Doilea Război Mondial, devenind Memorialul Războaielor (The Wars Memorial). Pe obelisc au fost postate patru plăci, arătând stema Maltei, un document emis de Regele George V (1918) prin care recunoștea rolul Maltei în Primul Război Mondial, scrisoarea prin care Regele George VI a acordat Maltei Crucea George (1942) și un sul trimis în 1943 de Președintele Franklin D. Roosevelt, prin care mulțumea Maltei pentru rolul său în al Doilea Război Mondial.
Am părăsit bulevardul și m-am îndreptat spre partea de sud-est a orașului, situată la malul mării, cu mai multe grădini, amenajate în partea superioară și promenada, cu un mic port de ambarcațiuni, inferior. Grădinile Sir Luigi Preziosi (Sir Luigi Preziosi gardens) au fost numite după un celebru chirurg oftalmolog maltez. În perioada 2002-2003 în ele s-au creat două fântâni și s-a amenajat poarta de intrare.
Grădinile Regelui George V (King George V Gardens) au fost amenajate pentru Spitalul căruia îi poartă numele (1936). Pe poarta de intrare a fost postat blazonul regal și în grădini bustul din bronz al regelui (1939).
După câțiva ani au fost deschise publicului, apoi amenajate un loc de joacă pentru copii și un teren de tenis.
Am urmat strada care cobora spre mare.
Pe malul apei azi funcționează numeroase terase. Zona este de fapt promenada mult vizitată de turiști. Acolo se află și un debarcader pentru vase mici, care pot fi închiriate.
M-am întors și am continuat plimbarea pe strada paralelă cu malul apei, mărginită de fostele ziduri de apărare.
Am avut norocul să văd ceremonia înmânării de medalii, la bordul unui vas militar, ancorat la malul apei.
Încetul cu încetul mă apropiam de ieșirea din Floriana.
Am ajuns în dreptul intrării la Liftul Upper Barrakka (Upper Barrakka Lift), construit pentru a face legătura între debarcaderul Lascaris și Grădinile Upper Barrakka.
Primul lift a funcționat în perioada 1905-1973. În 1983 a fost demolat și pe locul lui construit actualul lift, pe o înălțime de 58 metri, inaugurat în 2012. Este prevăzut cu două cabine, care funcționează simultan și în aproximativ 25 de secunde pot transporta 21 de persoane.
De lângă lift, printr-un tunel, se trece din Floriana în Valletta.
Traversându-l, pe la mijlocul lui am descoperit o mică capelă.
Vizitarea orașului Floriana s-a încheiat. Trecusem în Valletta, în piațeta unde se află Biserica Maicii Domnului din Liesse, pe care o văzusem când vizitasem capitala.
Am aruncat o ultimă privire asupra acelei zone, în Valletta nemaiavând timp să revin în timpul acelei excursii.
De acolo, îndreptându-mă către autobuz, am traversat Poarta Victoriei și am urmat străduțele Vallettei.
După ce vizitasem mare parte din centrul istoric al capitalei Maltei, Valletta, și coasta de sud-est a peninsulei, de la Fortul St. Elmo, m-a îndreptat spre coasta opusă.
În depărtare am văzut fosta Auberge de Baviere, cupola și turnul a două biserici, care rivalizau în înălțime. În această zonă pentru mine începea povestea francmasoneriei. În 1693 executorul juridic portughez Gaspare Carneiro a cumpărat terenul pe care se afla un cuptor de var și până în 1696 a construit Palazzo Carneiro, pe care l-a lăsat ca moștenire Ordinului. A devenit reședința Marelui Maestru (1702-1722) și după moartea sa a fost închiriat diferitelor personalități. În 1784 a fost transformat în Auberge pentru limba comună anglo-bavareză, nou înființată, la care puțini cavaleri englezi au aderat, astfel clădirea a fost folosită de cavalerii germani, cărora li s-au alăturat cavalerii polonezi (1785) și cavalerii ruși (1797).
Clădirea era folosită și de o societate secretă a francmasonilor. Sub ocupația franceză Ordinul a fost expulzat și, printr-un ordin al Inchiziției, Loja Masonică închisă. Totuși masoneria nu s-a desființat în Malta, continuându-o în secret Marii Maeștri Pinto și Rohan și cavalerul Pierre Jean Doublet, devenit comisar. În acea perioadă clădirea a fost transformată în spital militar pentru boli venerice. Malta devenind colonie britanică, în 1824 clădirea a fost preluată de autoritățile militare și folosită folosită de Comandamentului Paymaster. În primul Război Mondial în ea s-a amenajat Spitalul Bavière, pentru tratarea britanicilor răniți (1915-1917). Când Malta a primit autoguvernare, a fost predată autorităților civile (1921). În Al Doilea Război Mondial a fost transformată pentru găzduirea oamenilor rămași fără case în urma bombardamentelor. Postbelic în ea a funcționat o școală (1960-1979), Direcția Funciară și din 1997 până azi Direcția Proprietății Guvernului (Lands Authority).
Privind panorama, mă gândeam la masonii care există și azi. Prima Lojă Masonică din Malta a fost înființată în 1730, sub jurisdicția masonică din Marsilia (Franța). Treptat nobilimea, cavaleri ai Ordinului Sf. Ioan și unii din Marii Maeștri au aderat la ea. În perioada 1788-1813 a existat și o Lojă Scoțiană. După ocupația franceză (1798-1800), britanicii au luat mulți prizonieri de război, de mai multe etnii, care au înființat Loja Les Amis en Captivite, din 1819 devenită de limbă italiană. Doar după un an loja a fost interzisă, guvernatorului britanic fiindu-i frică de carbonari, un grup revoluționar italian, care apăruseră în Malta. Sub britanici s-au înființat mai multe loji, în 1919 existând șapte, cu 1.484 de membri și trei deja consacrate, două ținând de Marea Lojă a Irlandei și una de Marea Lojă a Scoției.
După câștigarea independenței Maltei (1964) și retragerea britanicilor, a rămas funcțională doar Loja Sf. Ioan și Sf. Paul și un reprentant al Marii Loji engleze, pentru a urmări activitatea. În timp s-au mai creat două loji care, după formarea Marii Loji Suverane a Maltei (2004), au trecut sub jurisdicția ei, Loja Sf. Ioan și Sf. Paul rămânând în continuare a britanicilor. În 2009 o parte din membrii lojelor s-au retras și au înființat o nouă lojă. Având alt sistem de administrare, neconvențional, marile loji din lume nu au recunscut-o. Azi Sala Masonică Engleză (English Masonic Hall) poate fi vizitată, doar de masoni, după o contactare anterioară, făcută prin intermediul propriei Mari Loji.
Terenul de lângă ea a fost achiziționat de cavalerii aragonezi (1569) și pe o parte din el s-a ridicat Auberge d’Aragon. Pe restul terenului, în perioada 1692-1694, au fost construite trei case, în stil baroc, pentru cavalerii Prioriei din Catalonia, separate de prima printr-o alee. Azi Casa de Catalonia (House of Catalunya) este ocupată de Ministerul Economiei (Ministry for the Economy)
Cotind după ea, am intrat în Piața Independenței (Independence Square).
În mijlocul ei, într-un perimetru rotund, ornat cu flori și înconjurat de gard, în 1986 a fost dezvelit Monumentul Dun Mikiel Xerri (Dun Mikiel Xerri Monument), amintind de preotul și activistul politic maltez care a condus o revoltă (1799) împotriva dominației franceze, revoltă oprită rapid de francezi, care au capturat 49 de rebeli, între care pe conducătorul lor și i-au împușcat.
Pe o latură a pieței a existat Auberge d’ Allemagne, a cavalerilor germani. Vizitând Malta și aflând că nu există o biserică anglicană, Adelaide de Saxa Meiningen, după decesul soțului, Regele William IV, devenită Regină a Regatului Unit și a Hanovrei (1830-1837), a comandat să se construiască una. Pe locul fostei Auberge, în perioada 1839-1844, a fost ridicată Pro-Catedrala Sf. Paul(St. Paul’s Pro-Cathedral), cu un turn în stil neoclasic, de cca. 60 metri înălțime, vizibil din depărtare. La fațada principală au fost postate șase coloane ionice, care susțin un fronton triunghiular.
În interior a fost decorată cu coloane corintice și dotată cu o orgă, creată în 1684, adusă din Catedrala Chester (Anglia). Izbucnind Al Doilea Război Mondial subsolul a fost transformat în adăpost antiaerian (1938). În luptele acerbe clădirea nu a fost grav avariată, doar acoperișul s-a prăbușit.
Ulterior refăcută, partea de est a fost transformată în baptisteriu. O porțiune a fost dedicată lui Winston Churchill, în jurul altarului principal au fost postate panouri de stejar inscripționate, ca memorial al unităților aliate care au luat parte la apărarea Maltei (1940-1943) și pe culoarele biserici 12 drapele, între care cele ale Royal Air Force, British Merchant Navy și Royal Navy. În anul 2005 clădirea a fost restaurată, iar turnul era în curs de refacere la momentul vizitei mele (2021).
Din piață am continuat plimbarea pe străduțele înguste din zonă. În apropierea bisericii se află Palatul Arhiepiscopal (Archbishop’s Palace). Deși Ordinul Sf. Ioan, conducătorul Maltei la acea vreme, nu a fost de acord, în perioada 1622-1631 a fost construit palatul și Administrația Eparhiei Maltei, Arhivele ei și primul Episcop de Malta, maltezul Baldassare Cagliares, s-au mutat în el.
În 1730, pe cheltuiala Arhiepiscopului, francezul Paul Alphéran de Bussan, a început etajarea clădirii și i s-a adăugat o loggie.Existând neînțelegeri între Eparhie și Ordin, etajul a fost finalizat doar în secolul XX, sub ultimul Arhiepiscop care a locuit în el, Mikiel Gonzi. Apoi sediul Eparhiei a fost mutat în Floriana (anii 1970) și în clădire a rămas doar Tribunalul său Judiciar, care funcționează și azi.
În partea superioară a fațadei încă se poate vedea inscripția cu numele primului și ultimului Arhiepiscopi care au locuit în palat, precum și perioadele în care aceștia au deținut funcția.
Stânga, dreapta, căutam biserica carmelită, a cărei cupolă o văzusem de pe malul mării.
Ordinul Carmeliților s-a stabilit în Malta încă din 1418. La scurt timp după organizarea orașului, pe un teren primit de la marele Maestru Pierre de Monte, au construit o mânăstire și o biserică. Până să fie finalizate, slujbele s-au oficiat în capela Buna Vestire, amenajată în acel scop.
Bazilica Maicii Domnului de pe Muntele Carmel(Basilica Our Lady of Mount Carmel), romano-catolică, ridicată la rangul de bazilică minoră de papa Leon XIII (1895), azi este inclusă în Patrimoniul UNESCO. Inițial a patronată de cavalerii germani, cu sediul în apropiere. În 1852 a suferior modificări, atât exterioare cât și interioare. Fiind grav avariată în bombardamentele din 1942, a fost înlocuită cu actuala biserică (1958-1981). Clădirii, în stil neoclasic, i s-a ridicat un dom cu înălțimea de 42 metri.
Pe unul din colțurile exterioare a fost postată statuia Maicii Domnului de pe Muntele Carmel, păstrată de la vechea clădire (1855). Interiorul, cu 10 altare, a fost ornat cu coloane din marmură roșie și într-o nișă a fost postată o altă statuie a sfintei, creată în 1781 la Napoli (Italia).
M-am îndreptat spre o altă biserică veche, situată în apropiere, pe drum studiind ornamentele vechilor clădiri, care mă fascinau.
Mă gândeam ce minți luminate au avut aceia care le-au refăcut pentru locuințe, sedii de firme, magazine, etc., acasă majoritatea clădirilor vechi fiind demolate sau lăsate în paragină.
Teatro Manoel- studioul pentru copii
The Old Vic Cabaret
Prima Biserică Sf. Augustin (St. Augustine Church) a fost construită o dată cu întemeierea orașului (1571). Reconstruită în 1765, în ea s-au păstrat obiecte și picturi din biserica veche, între care o pictură care-l reprezintă pe augustinianului Nicolae de Tolentino, numit și Patronul Sfintelor Suflete (sec. XVI) și statuia călugăriței augustiniene, Sf. Rita de Cascia.
Încetul cu încetul, fără să-mi dau seama, mă apropiam de Poarta Orașului.
O ultimă biserică pe care o aveam în vizor, BisericaScoțianăSf.Andrei (St. Andrew’s Scots Church), a fost prima biserică din Malta care nu aparținea ritului catolic. A fost construită în stil neogotic (1857), pe un teren cumpărat de Reverendul John Keeling (1824) și folosită de comunitatea metodistă până în 1896, când a fost cumpărată de Biserica Scoției și folosită de prezbiterieni. Începând cu secolul XX are o congregație mixtă- prezbiterieni, metodiști, protestanți, reformiști și unii catolici.
Mai era puțin până se însera dar, știind că voi părăsi Valletta, m-am așezat la una din micile terase, pentru a prelungi șederea.
Apoi m-am îndreptat spre zidurile orașului unde urma să străbat niște grădini.
Grădinile Hastings (Hastings Gardens) au fost create în partea de vest a Porții Orașului, deasupra Bastioanelor Sf. Ioan și Sf. Mihail.
Au fost numite după Guvernatorul Maltei, Marchizul Francisc de Hastings, care a fost înmormântat acolo de familie (1826). În amintirea lui a fost ridicat Monumentul Hastings.
O legendă malteză spune că grădinile au fost amenajate în doar patru ore, lăudând eforturile mari depuse de populație în reconstrucția țării, după avariile produse în numeroasele lupte purtate cu diverșii atacatori.
Deși se înserase și era ora la care trebuia să mă îndrept spre autobuz, am rămas câteva minute să privesc superba panoramă.
Apoi am coborât la Poarta Orașului și am trecut din Valletta în Floriana. Lângă Fântâna Triton, procesând numeroasele informații acumulate, am așteptat autobuzul, cu care urma să mă deplasez la Hamrun.
Vizitând Valletta, capitala Maltei, spre capătul străzii Republicii mi-a atras atenția o clădire cu trei etaje, a cărei fațadă era decorată cu coloane ionice. Pe acel loc a existat o casă care a aparținut Prioriei Castiliei. În 1853 a fost cumpărată, demolată și până în 1857 construită actuala clădire, numită La Borsa, pentru Camera de Comerț, Întreprinderi și Industrie din Malta (Chamber of Commerce, Enterprise and Industry Malta), înființată în urmă cu 5 ani, care funcționează și azi.
De acolo m-am hotărât să mă îndrept spre mare, străbătând treptat străduțele centrului orașului, pentru a vedea și alte clădiri istorice.
În apropierea Palatului Armurăriei, în 1580 , la cererea lui Giovanni Calamia, a fost construită Biserica Maica Domnului din Damasc (Our Lady of Damascu churchs), biserică greco-catolică, pentru a posta icoana Maicii Domnului din Damasc (1587), adusă de cavaleii Ordinului Sf. Ioan, după ce au fost expulzați din insula Rodos de otomani, păstrată într-o biserică din Birgu (Vittoriosa). În 1942 clădirea a fost bombardată. A fost reconstruită de italo-albanezi (1951) ca Biserica Bizantină Catolică Italo-Albaneză. Azi în ea își țin slujbele Biserica Greco-Catolică Melchită și Bisericile Ortodoxe ale comunităților armeană, rusă, ucraineană și belarusă.
Pe aceeași stradă a locuit prima femeie chimist și farmacist din Malta, Caterina Vitale. Apoi casa ei a fost ocupată de Monte di Redenzione, instituție înființată de Marele Maestru Alof de Wignacourt (1607) pentru a finanța răscumpărarea poporului maltez înrobit de otomani sau pirații barbari, care a funcționat până la începutul secolului XIX, când sclavia a fost desființată. În bombardamentele din 1942 asa a fost distrusă. pe locul ei s-a construit actuala clădire (1947), în stil baroc. Clădirea a fost cumpărată de Malta Post (2011), a reamenajat-o și în 2016 a deschis Muzeul Poștei (Postal Museum) care etalează istoria poștală a Maltei a și personajelor implicate în dezvoltarea ei, începând din secolul XVI.
O altă clădire veche veche, Biserica Circumciziei Domnului Nostru (The Church of the Circumcision of Our Lord), numită uzual Biserica Iezuiților, a fost construită în cadrul unui complex iezuit care includea și Collegium Melitense (1593-1609). Situată în apropierea unei fabrici de praf de pușcă, biserica a fost avariată într-o explozie care a avut loc acolo (1634). Imediat a fost refăcută, în stil baroc, dar cutremurul din 1693 a avariat clădirile zonei. Un secol mai târziu Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan a expulzat iezuiții (1768) și complexul a intrat în proprietatea Trezoreriei Ordinului. Un an mai târziu colegiul a fost transformat în Universitatea Malta și biserica a fost folosită pentru ceremoniile de conferire a diplomelor, care au loc și azi, deși Universitatea s-a mutat în altă locație (anii 1960). Biserica și Universitatea Veche au fost restaurate în perioada 2016-2018.
În apropiere se află o altă biserică, spre care m-am îndreptat și eu. În perioada în care se amenaja orașul pe locul ei a existat Palatul Marchizului Vasco Oliviero. După război au rămas mulți orfani și s-a format „Orfani della Misericordia”, un fel de centru în care o comunitate de femei îi ajuta. Rugat de soția sa Katerina, din 1580 marchizul i-a găzduit în palat.
Apoi l-a donat acestora, care l-au transformat, din 1601 devenind Mânăstirea și Biserica Sf. Ecaterina (St. Catherine Monastery and Church), căreia în secolul XVII i s-a adăugat Capela Adormirea Maicii Domnului.
Mânăstirea a fost refăcută în secolul XVIII și un secol mai târziu Papa Pius XIX a recunoscut comunitatea de călugărițe augustiniene (1849).
De acolo, pe o stradă paralelă cu strada Republicii, m-am întors spre Piața Sf. Ioan.
Am trecut pe lângă multe clădiri vechi, azi unele folosite de diverse ministere și administrația locală.
Ministerul Industriei și Economiei (Ministry of Industry and Economy)
Mă fascinau sculpturile care îmi apăreau în fața ochilor, când pe ziduri de case, când pe colțurile lor. Parcă mă plimbam printr-un muzeu în aer liber.
Imediat după sosirea Ordinului Sf. Ioan în Malta a fost înființată o instituție juridică (1533), cu instanța civilă, instanța penală și închisoarea, care a funcționat în Birgu. Cazurile erau judecate dar Marele Maestru avea ultima decizie. Pentru cavaleri a fost creat separat Tribunalul Militar. După organizarea orașului, o dată cu sediul ordinului, Tribunalul (The Maltese Court) s-a mutat în Valletta (1572). În perioada 1757-1760 clădirea a fost înlocuită cu actuala, numită Palazzo Castellania. O parte din clădire a fost ocupată de tribunal și închisoare, în rest până în secolul XVIII a fost ocupat de apartamentul proprietarului, Camera de Comerț, o sală în care se țineau ședințele Consulatului Mării și Monte di Sant’Ana, instituție caritabilă care împrumuta bani nevoiașilor, ulterior numită Monte di Pietà.
În cei doi ani de ocupație franceză (1798-1800), Ordinul fiind alungat, Curțile Episcopului, Inchiziției și Tribunalul au fost desființate, clădirea fiind ocupată de Palatul Justiției. Sub Protectoratul Britanic instituțiile publice au fost reînființate. Palatul fiind considerat prea mic, Tribunalul a fost mutat. În timp palatul a fost folosit ca centru de expoziții, apoi a fost închiriat pentru locuit și o perioadă în el a funcționat o școală. În 1895 a fost amenajat pentru Direcția de Sănătate, apoi ocupat de Ministerul Sănătății (Ministry for Health), care ocupă și azi etajele, parterul fiind ocupat de magazine. La etajul doi se poate vizita Muzeul Brucelozei, care etalează instrumentele, cercetările lui Sir Themistocles „Temi” Zammit, medic bacteriolog, om de știință, arheolog, Rector al Universității Regale și primul director al Muzeului Arheologic.
Am cotit pe o străduță, de fapt un șir enorm de trepte, mărginite de clădirile de epocă.
Jos, în depărtare, se vedea marea.
Spre capătul străzii am trecut pe lângă Biserica Franciscană Sf. Maria a lui Isus(The Franciscan Church St Mary of Jesus), numită de maltezi Ta’ Ġieżu, a Ordinului Fraților Minori, fondat de Francisc de Assisi în 1209. Veniți în Malta în 1571, în Valletta au primit o parcelă de pământ, pe care și-au construit biserica și mânăstirea. În 1680 fațada a fost înlocuită cu cea actuală și în timp, cu contribuția Marilor Maeștri, biserica a fost împodobită.
În secolul XIX populația a ajuns aproape să nu mai aibă din ce trăi. Foametea era mare dar Carnavalul a continuat să se țină anual. În ultimele zile de carnaval (1823), după liturghia, ținută în biserica din Floriana, s-a desfășurat procesiunea spre Mânăstirea Franciscană, la care, conform tradiției, au participat și băieți între 8 și 15 ani, proveniți din clasele de jos ale societății. Procesiunea s-a intersectat cu masele care participau la carnaval. Ajungând la biserică, unde urma să li se împartă gratuit pâine, masa de oameni a început să se împingă spre interior, ușa de acces s-a blocat și, din cauza sufocării sau călcați în picioare, încercând să iasă din mânăstire, aproximativ 110 băieți au fost uciși.
La capătul străzii în 1569 s-au construit Poarta del Monte, o biserică, s-a amenajat o grădină și Piața de Pește. Spre sfârșitul secolului XIX zona, aflată în vecinătatea Portului Mare, era cea mai aglomerată din Valletta.
Poarta, devenind prea mică, a fost demolată și în perioada 1884-1885 britanicii au construit Poarta Victoria (Victoria Gate), numită după regina de la cea vreme, „un tunel” boltit, cu accesul prin două arcade, căruia pe laterale i s-au creat câte o porțiune pentru pietoni. Deasupra arcadelor au fost postate stemele Maltei și Vallettei.
Central, deasupra porții, a fost postată stema britanică. Este singura poartă care s-a păstrat până azi, restaurată în anii 2009-2010, restul fiind demolate în secolele XIX-XX.
Era accesată printr-un pod mobil, care trecea peste un șanț de apărare, în timp umplut și zona amenajată cu străzi. Azi acolo se află un pasaj cu un pod, pe care, trecându-l, se ajunge în porțiunea superioară a porții și scări care coboară la străzile situate mai jos, la nivelul de acces al porții.
Înaintând spre mare, am ajuns la Biserica Maicii Domnului din Liesse(The Church of Our Lady of Liesse), construită în 1620, cu fonduri donate de Fra Giacomo De Chess du Bellay, executorul judecătoresc al Armeniei. În 1740 cavalerii Limbii Franceze ai Ordinului Sf. Ioan au refăcut-o în stil baroc, cu o cupolă, o clopotniță și în interior 3 altare. În biserică se află moaștele martirului Sf. Generoso, aduse de la capela Fortului Manoel.
Clădirea a fost avariată în bombardamentele din 1942. Ulterior reparată, a fost redeschisă în 1952 și din 1961 aparține Apostolatului Mării.
Am savurat câteva minute panorama.
Pentru a ajunge la capătul peninsulei aveam două variante: să urmez malul apei, sau să mă întorc, să traversez Poarta Victoriei și să urmez străduțele cu clădiri vechi.
Am ales traseul pe străduțe, unde aveam mai multe de văzut.
Biserica Romano-Catolică Sf. Lucia (St. Lucy Roman-Catholic Church) a fost construită în 1570 și folosită de dominicani, până și-au construit propria biserică (1571). Au dedicat-o Sf. Francisc de Paola. Apoi clădirea a fost refăcută, pe banii negustorilor de vinuri și a primit hramul Sf. Lucia.
După o epidemie de ciumă (1593) Marele Maestru de Loubenx Verdalle a fondat Mânăstirea Sf. Ursula (Santa Ursula Church and Monastery), situată inițial în Birgu (1595), apoi mutată în Valletta. .Cucerind Malta, francezii au expulzat Ordinul (1798), mânăstirea a trecut sub jurisdicția Eparhiei, dar călugărițele au rămas. Și azi ele poartă crucea Ordinului, iar ceremonia de depunere a jurământului, poartă mantia cavalerilor.
Tot după ciumă, în 1593, în Valletta a fost construită Biserica Sf. Roque (The Church of St Roque) care, după altă epidemie de ciumă a fost extinsă. Lucrările fiind finanțate parțial de Marele Maestru Gregorio Carafa, deasupra ușii de intrare a fost inscripționat numele său.
Azi, în proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Malta, este folosită ca Biserică Parohială Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
Bazilica Maicii Domnului din Refugiul Sfânt; Sf. Dominic (Basilica of Our Lady of Safe Haven; StDominic) și mânăstirea din spatele ei au fost construite de Ordinul Dominican pe un terendonat deMarele Maestru Pierre de Monte (1751) apoi, printr-un decret al Papei Pius V, s-a format parohia (1571). Până la terminarea bisericii, slujbele se țineau într-o capelă mică. La ele participau mai ales marinarii, mulțumind Maicii Domnului că i-a apărat și au scăpat nevătămați din călătoriile pe mare.
Clădirea devenind nesigură (1780) și Malta fiind ocupată de francezi, biserica a fost închisă. Abia în secolul XIX pe locul ei a fost construită actuala biserică, care a primit rangul de bazilică minoră (1816).
Dorind să văd un monument și o grădină, am coborât iar spre mare.
Fiind amiază, m-am oprit la unul din restaurantele din zonă. Parcă l-am ales dinadins. În el am găsit o parte amenajată cu manechine, mobilier, ustensile vechi, care arătau o scenă a vieții de demult.
Câteva minute și am ajuns la Grădinile Lower Barrakka (Lower Barrakka Gardens), amenajate deasupra bastionului Sf. Cristofor. Pe aleile, mărginite de rondouri cu flori, se aflau postate plăci comemorative ale unor evenimente istorice.
În centrul grădinilor, în spatele unei fântâni, se află Monumentul Sir Alexander Ball (Sir Alexander Ball Monument), un templu neoclasic, cu frontonul și acoperișul susținute de coloane.
A fost ridicat în 1810, în amintirea liderului opoziției din Revolta Malteză împotriva ocupației francezilor (1798).
La fel ca la Upper Barrakka Gardens, și aici, în zona dinspre mare, a fost creată o terasă, mărginită de arcade. În apropierea ei se află statuia Enea (Enea statue), creată de Ugo Attardi, care-l prezintă pe eroul războiului troian, din mitologia greacă, într-o poziție de luptă..
De pe marginile grădinilor panorama era superbă. Privind spre Biserica Sf. Lucia, am văzut și drumul pe lângă mare, pe care nu-l alesesem.
În acea zonă, la malul mării, se află un Memorial de Război, Clopotul de asediu (Siege Bell- War Memorial), construit în 1992 pentru a comemora cei 7.000 de militari și civili care și-au pierdut viața în Asediul Maltei, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
În templul neoclasic a fost postat un clopot, care bate zilnic la amiază, în memoria lor.
Mai aveam puțin și ajungeam la capătul peninsulei. În drum am trecut pe lângă Sacra Infermeria, un spital construit în 1574, la ordinul Marelui Maestru Jean l’Evesque de la Cassière, cu două farmacii, folosit și pentru cazarea pelerinilor, în drum spre Țara Sfântă. Cum numărul bolnavilor contagioși și cu boli venerice crescuse, în 1596 s-a construit o aripă pentru ei. În timp clădirea a fost extinsă, inițial cu sală de disecții (1676), folosită de Școala de Anatomie și Chirurgie nou înființată, apoi pentru un laborator, o nouă farmacie și Capela Sf. Sacrament (1712). În timpul celor Două Războaie Mondiale a fost folosit ca spital militar, apoi ca simplu spital. Postbelic clădirea a fost ocupată de centrul de comandă al trupelor aliate (1950), un an a funcționat ca Teatru pentru Copii, apoi o școală. În perioada 1978-1979 a fost restaurată și în ea s-a amenajat Centrul de Conferințe al Mediteranei (The Mediteranean Conference Centre), care funcționează și azi.
Pe lângă o clădire veche, în care funcționează Comisia Electorală Malta (Electoral Commission Malta), m-a îndreptat spre capătul peninsulei.
Vizitând orașul Valletta, capitala Maltei, de la Grădinile Upper Barrakka am revenit la Auberge de Castille și m-am îndreptat spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă fosta Auberge d’ Italie, azi Muzeul Național de Arte Frumoase (National Fine Arts Museum).
Inițial pe acel loc au existat două case (1569-1579). Acestea au fost unite și s-a creat Palazzo don Raimondo (1761-1763), clădire în stil baroc, pe fațada căreia au fost postate stemele Ordinului Sf. Ioan și ale Marelui Maestru Manuel Pinto da Fonseca. Palatul a fost deteriorat în timpul invaziei franceze (1798-1800).
Sub Protectoratul Britanic în el a funcționat Casa Amiralității, reședință a comandantului șef al flotei mediteraneene (1821-1961). Muzeul, închis în perioada 1974-2016, s-a mutat în clădire și, numit MUZA, și-a deschis porțile în 2018. În muzeu sunt etalate picturi, sculpturi malteze și străine mobilă, argintărie malteză, etc.
Vis a vis de muzeu a existat o biserică (1612) care a fost demolată și în perioada 1709-1710 ridicată actuala Biserică Sf. Iacob (St. James Church). Pe fațada clădirii cu două etaje, în stil baroc italian, deasupra porții de intrare, la nivelul superior a fost postată stema Regatului Castilliei, ținută de doi îngeri.
Lângă muzeu, un alt palat, construit de Domenico Sceberras, pe locul altor două case (1740-1744), fost terminat de sora sa, măritată Muscati, familie care l-a deținut până în 1841. După soțul uneia din moștenitoare, a fost numit Palazzo Parisio. În stil baroc combinat cu neoclasic, a fost format cu trei laturi care înconjurau o curte interioară. Deasupra porții principale, flancată de coloane, a fost creat un balcon din lemn. În timpul invaziei franceze Parisio Muscati a părăsit Valletta, s-a alăturat armatei și a condus Batalionul Naxxar împotriva acestora. În acea perioadă în palat, timp de șase zile, a locuit Napoleon (1798).
După ce Malta a intrat sub Protectorat Britanic, Muscati s-a întors în Valletta. După moartea sa palatul a fost locuit de cca. 100 de persoane (1841-1880). Deteriorat, aceștia l-au vândut guvernului, care l-a renovat . Din 1886 a devenit sediul Oficiului General de Poștă (GPO), când parterul a fost transformat în grajduri pentru caii poștașilor. După Primul Război Mondial a fost ridicat al treilea etaj pentru Biroul de Audit. Din 1925 clădirea a fost inclusă pe Lista Antichităților Maltei. Fiind parțial distrus de bombardamentele din 1942, GPO s-a mutat în sediul școlii din Hamrun. Postbelic s-a întors în vechea locație, unde a funcționat până în 1973. După ce a restaurat-o, în clădire s-a mutat Ministerul Poștelor și Agriculturii (Ministry of Posts and Agriculture), care funcționează și azi.
Lipită de Auberge d’ Italie, în 1575 cavalerii italieni au construit o capelă. În secolul XVII s-a ridicat actuala Biserică Romano-Catolică Sf. Ecaterina din Alexandria, numită și Biserica Sf. Ecaterina din Italia (Roman Catholic Church of St. Catherine of Italy), clădire octogonală, realizată în jurul capelei, devenită sanctuar. Biserica a fost restaurată în perioada 2001-2011. Azi funcționează ca biserică parohială a comunității italiene din Malta. În spatele altarului se află un tablou care înfățișează martiriul sfintei.
Mă apropiam de locul unde, după Marele Asediu al Maltei, terminat cu înfrângerea otomanilor (1565), în cadrul unei ceremonii religioase, s-a pus piatra de temelie a viitorului oraș Valletta. Pentru a comemora victoria, acolo a fost construită prima biserică din oraș, finanțată de Marele Maestru Jean Parisot de Valette. După moartea sa a fost înmormântat în cripta bisericii, apoi mutat în Co-Catedrala Sf. Ioan.
În timp clădirea a fost extinsă și modificată. În partea superioară a fațadei principale, într-o nișă, a fost postat bustul Papei Inocențiu XII. În 1837 biserica a devenit Biserica Garnizoanei Regimentului Regal de Infanterie Malta. Postbelic a fost numită Biserica Maicii Domnului a Victoriei (Church of Our Lady of Victory). Clădirea a fost restaurată în perioada 2012-2016.
În 1976 lângă biserică a fost dezvelită statuia Paul Boffa (Paul Boffa statue), primul ministru în perioada 1947-1950.
De lângă biserică se intră într-o piațetă, în care se află statuia Jean de la Vallette (Jean de la Vallette statue), Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan, conducătorul oștilor împotriva Marelui Asediu otoman (1565), după care a fost ulterior numit orașul.
Sub britanici, în secolul XIX străzile din zonă, fiind în pantă, au fost reamenajate. Pe marginea străzii Regale, azi strada Republicii, a fost demolată Casa della Giornata și s-a amenajat o terasă, pe care a fost construit Teatrul Regal sau Opera Regală (Royal Opera House), numit și azi Teatru Rjal, inaugurat în 1866.
Era un teatru mare, cu 1.095 de locuri și 200 de locuri în picioare. A funcționat doar 6 ani, în 1873 fiind distrus într-un incendiu.
În 4 ani a fost refăcut și a funcționat până în cel de Al Doilea Război Mondial, când bombardamentele au lăsat în picioare doar partea din spate, cu jumătate din colonade.
La sfârșitul anilor 1950 ruinele au fost demolate, lăsând întregi colonadele și terenul a fost nivelat, sub forma unei terase. Deși s-a dorit refacerea lui, guvernele succesive nu au găsit fondurile necesare. În secolul XXI terasa a fost amenajată ca teatru în aer liber, inaugurat în 2013, cu numele Piața Teatrului Regal (Pjazza Teatru Rjal).
În fața teatrului a existat o turnătorie, folosită de Ordinul Sf. Ioan pentru fabricarea armamentului cavalerilor. În secolului XIX Giuseppe Buttigieg și soția sa Giovanna Camilleri au cumpărat terenul și până la sfârșitul secolului au construit al doilea palat ca mărime din oraș, primul fiind Palatul Marelui Maestru, numit Palazzo Ferreria. Pe fațadă au fost postate stemele celor doi soți. Fata lor, căsătorită cu John Louis Francia, cetățean spaniol din Gibraltar, a moștenit palatul și familia l-a ocupat până în 1947. Postbelic o parte din palat a fost închiriat pentru Departamentul de Lucrări Publice și în 1979 clădirea a fost vândută guvernului.
În același timp cu amenajarea teatrului, lângă el s-a construit clădirea Parlamentului Maltei (Parliament House of Malta) și s-a înlocuit Poarta Orașului cu cea actuală (2011-2015). Inițial în acea zonă au existat case și Gara orașului. Distruse în bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ruinele au fost demolate și s-a amenajat Piața Libertății, înconjurată de o galerie comercială, demolată în 2010. Piața era folosită mai ales ca loc de parcare. În perioada 1921-1976 Parlamentul a funcționat într-una din încăperile Palatului Marelui Maestru, apoi în fostul arsenal din palat, amenajat pentru el.
Apoi a fost construită actuala clădire, pe un cadru de oțel, placat cu calcar de Gozitan, de fapt două blocuri, cu trei etaje, unite între ele prin poduri, unul dintre ele fiind destinat Parlamentului. La parterul unuia dintre blocuri azi se poate vizita o expoziție permanentă, restul clădirilor fiind inaccesibile publicului.
De acolo, urmând fosta stradă Regală, azi strada Republicii, m-am îndreptat spre centrul orașului.
Pe una din laturile străzii se află Biserica Sf. Barbara (Church of St. Barbara), de rit romano-catolic, construită în 1537 pentru a servi cavalerii din Provence. În 1739 reconstruită în stil baroc, cu o cupolă cenrtală. Deasupra ușii de intrare, flancată de coloane, a fost postată statuia Imaculatei Concepții. Azi este biserică parohială pentru comunitățile engleză, germană și franceză. Este singura biserică din Malta în care slujbele se țin în limba germană, franceză și duminica în tagalog (Filippine).
Nu departe de ea se află Biserica Sf. Francisc de Assisi (St. Francisc of Assisi Church), construită în perioada 1598-1607.
Clădirea nefiind rezistentă, a fost înlocuită cu altă biserică (1681), construită din banii donați de Marelui Maestru Gregorio Carafa, a cărui stemă a fost postată pe fațadă.
În 1920 clădirea a fost extinsă și i s-a ridicat cupola.
Înaintând spre Piața Sf. Ioan, am trecut pe lângă fosta Auberge de Provence, azi Muzeul Național de Arheologie (National Museum of Archaeology). A fost construită în 1571, în decursul timpului clădirea a fost modificată, la începutul secolului XVII parterul ei fiind amenajat pentru magazine. După expulzarea Ordinului de către ocupația franceză (1798), a fost închiriată de Malta Union Club și din 1955 s-a înființat muzeul, în care sunt etalate artefacte din insulele Maltei (5.200-2.500 î.e.n., epoca bronzului, feniciană), o colecție de numismatică cu monede din fiecare ocupație, începând de la cele punice până la cele britanice, și medalii ale Ordinului Sf. Ioan.
Trecând de muzeu, am intrat în Piața Sf. Ioan unde am vizitat Co-Catedrala Sf. Ioan. Pe o latură a pieței am văzut o clădire în stil neoclasic, în care funcționează Curtea de Justiție (Court of Justice). În secolul XVI pe acel loc s-a construit Auberge d’Auvergne (1571/1574-1583). În 1783 a fost extinsă prin încorporarea clădirii de lângă ea, Casa Caccia (sec. XVI). Din 1825 în ea s-a mutat Tribunalul, civil și penal, apoi Poliția (1853). La parter s-au amenajat magazine și Cinematograful Alhambra. Clădirea fiind avariată de bombardamentele din 1941, Instanțele de judecată s-au mutat în Balzan și la un seminar din Floriana. Au revenit în 1943 și au funcționat până în 1956, când s-au mutat temporar, clădirea fiind în stare avansată de degradare. După ce a fost demolată, pe locul ei s-a construit actuala clădire (1965-1971), cu șapte etaje, din care trei la subsol. La intrare s-a creat o terasă, acoperită de un portic, susținut de coloane. Azi clădirea găzduiește Judecătoria, grefa, arhivele ei și arestul poliției.
În continuare pe strada Republicii, am făcut o mică pauză la Caffe Cordina, unde doream să savurez măcar unul din produsele de patiserie, făcute și azi manual, după rețetele vechi.
Înființată în 1837, ca afacere de familie, cafeneau a funcționat în Bormla. Devenind renumită pentru produsele sale, Cesare Cordina a cumpărat un palat din centrul Vallettei și a mutat cafeneaua în el.
În decursul timpului, pe lângă cafenea, proprietarul a amenajat un restaurant, apoi o ceainărie și o gelaterie.
În dreapta cafenelei se întinde Piața Sf. Gheorghe, pe o latură mărginită de clădirea Ministerului Afacerilor Interne, Securității, Reformelor și Egalității (Ministry for Home Affairs, Security, Reforms and Equality)
Este numită și Piața Palatului, deoarece central se află Palatul Marelui Maestru al Ordinului Sf. Ioan (Grandmaster Palace), construit în secolul XVI, cu două intrări și modificat în secolul XVIII, când i s-au adăugat balcoanele din lemn și portalurile realizate deasupra ușilor. După expulzarea Ordinului de către ocupația franceză, clădirea a devenit Palatul Național. Sub stăpânirea britanică a fost Palatul Guvernatorului (1800-1921), până în 2015 sediul Parlamentului și azi Biroul Președintelui Maltei.
De fapt palatul a fost format dintr-un complex de clădiri, cu curți interioare, destinate reședinței Marelui Maestru, departamentelor prin care acesta conducea țara, arhivei, etc.. Una dintre ele a fost folosită ca armurărie încă din 1604. Palatul Armurăriei (Palace of Armoury), construit în jurul a două curți, Curtea lui Neptun, cu Fântâna Perellos (1712), pe ale cărei coridoare în timp au fost postate stemele Marilor Maeștri și Curtea Prințului Alfred, cu un turn, în 1745 dotat cu Ceasul Moors, azi funcționează ca Muzeul Armurăriei.
Pe o latură a Pieței Republicii se află Biblioteca Națională (National Library). Prima bibliotecă a fost înființată de al 48-lea Mare Maestru Claude de Sengle care a decretat ca toate cărțile aparținând membrilor decedați să fie trecute în vistieria Ordinului (1555). După ce cavalerul Louis Guérin de Tencin a cumpărat colecția de 9.7000 de cărți a spaniolului Joaquín Fernández de Portocarrero y Mendoza, vicerege al Siciliei și interimar de Napoli, apoi Cardinal-Episcop al Sabinei (Italia), a preluat colecția Bisericii Sf. Ioan și le-a adăugat colecția personală, a închiriat clădirea Il Forfantone și a amenajat prima bibliotecă (1761), în 1776 devenită Bibliotecă Publică. Clădirea fiind prea mică, Marele Maestru a ordonat construirea unei noi clădiri (1786-1796), realizată în stil neoclasic. Pentru a susține etajul și balconul situat deasupra ușii principale, la fațada principală au fost postate coloane ionice și dorice.
Abia terminată, clădirea nu a fost folosită, deoarece ocupația franceză a alungat Ordinul. Sub Protectoratul Britanic Regele George V i-a acordat titlul de Bibliotecă Regală a Maltei (1936) și un an mai târziu în clădire au fost mutate arhivele Ordinului, până atunci păstrate la Registrul Public. În 1976 biblioteca a fost mutată în Floriana și clădirea a devenit sediul unei biblioteci cu scop de cercetare, folosită ocazional pentru prelegeri, care funcționează și azi.
În 1986, în fața Palatului Marelui Maestru, a fost dezvelit Monumentul Sette Guigno, dedicat revoltelor din 1919, format din 6 statui de bărbați, doi în picioare, ținând steagul maltez, ceilalți patru la picioarele lor, reprezentând victimele.
Pe o latură a pieței, situată la nivelul superior al caselor de pe strada aferentă, am văzut o fântână, formată dintr-un bazin, mărginit de o placă înaltă , străjuită de coloane, pe care central din gura unui leu și ciocul unei păsări apa țâșnea spre bazin. Întrebând, din păcate nu am putut obține detalii.
Continuând drumul pe strada Republicii, am ajuns în dreptul unei clădiri din 1580. Casa Rocca Piccola a fost construită de Amiralul Don Pietro la Rocca la începutul formării orașului, după înfrângerea turcilor. Deși în Valletta nu era permis crearea de grădini, această casă a avut amenajată una. Încă din secolul XVI casa a avut chiriași. La sfârșitul secolului XVIII casa a fost împărțită în două mai mici, cu 50 de încăperi, din care camerele de la etaj interconectate între ele, la parter două biblioteci, saloane, două săli de mese, două bucătării, în plus grajdurile și o capelă. Înainte de al Doilea Război Mondial, la subsol a fost amenajat un adăpost antiaerian, al doilea creat în Malta. Azi în ea funcționează un muzeu care etalează mobilier, obiecte, îmbrăcăminte, acte, etc., ale familie și găzduiește cea mai mare colecție privată de costume antice din Malta.
Fortul St. Elmo din Valletta, Malta, este situat la capătul peninsulei, care desparte Marea Mediterană în două brațe, unde se află Portul Mare și Portul Marsamxett, pe care le apără împreună cu Forturile Tigné și Ricasoli.
Fortul St. Elmo
Fortul Tigné
Fortul Ricasoli
Construcția lui a început în 1552. Cavalerii Ordinului Ospitalier (Sf. Ioan), care ocupaseră insula, au demolat fostul Turn de veghe, construit de aragonezi (1448) și au început să construiască un fort. Flota otomană, găsind Portul Marsamxett neapărat, a atacat, dar a fost respinsă.
Au reușit să ridice doar ravelinul, o fortificația triunghiulară deschisă, în spatele căreia urma să se construiască fortul, când a început Marele Asediu al Maltei (1565), în care otomanii au bombardat toate porturile și fortificația. Cei 150 de cavaleri, 600 de soldați, majoritatea spanioli și 60 de maltezi înarmați au reușit să păzească fortificația timp de 28 de zile. Doar 9 dintre maltezi au supraviețuit, părăsind înot zona. Turcii nu au reușit să rămână mult pe poziții.
După retragerea lor, ruinele ravelinului au fost demolate și s-a ridicat fortul, în formă de stea, format din două semi-bastioane, două flancuri, un teren de paradă, o cazarmă și o platformă înaltă, creată în interior, de unde se putea trage cu tunul peste parapetul principal (cavaler).
Intrarea se făcea prin vechea poară, Porta del Soccorso, folosită până atunci pentru aprovizionarea cu alimente, muniție și pentru evacuarea victimelor.
Vechea Capelă Sf. Ana (St Anne’ s Chapel), ridicată în 1488 , a fost amenajată și decorată cu icoana sfintei, adusă de cavaleri în 1530. În ea au fost înmormântați cavalerii răpuși de Marele Asalt otoman.
Tavanul casetat și altarul au fost adăugate în sec. XVII.
În 1566 așezarea a fost înconjurată cu un zid fortificat și s-a creat actualul oraș Valletta. Pentru a se lega zidurile de fort, în 1614 s-a construit Bastionul Vendôme.
Sub stăpânirea britanică bastionul a fost transformat în armurărie, în care au fost transferate și unele arme din Armurăria Palatului (1855).
Apoi s-au construit Carafa Enceinte (1687), sistem de ziduri fortificate care înconjurau capătul de nord al orașului, cuprinzând fortul, Bastionul Sf. Grigore, modificat de britanici în depozit pentru tunuri, Bastionul Sf. Concepție, în care ulterior a fost îngropat Amiralul Sir Alexander Ball (1871), Bastionul Sf. Ioan sau Abercrombie, în care a fost înmormântat Sir Ralph Abercromby, locotenent-general britanic, guvernator al Trinidadului și Bastionul Sf. Lazăr, legate între ele prin cortine (ziduri fortificate) și cazarme, situate în partea centrală a fortului.
mormântul Amiralului Sir Al. Ball
La sfârșitul secolului XVII fortul a fost legat direct de platforma înaltă de tragere (cavaler) și o parte a șanțului a fost umplută.
În secolul XVIII s-au construit mai multe magazii pentru praful de pușcă.
În apropierea capelei, pe o porțiune a terenului de paradă, în 1720 s-a construit Biserica Sf. Ana (St. Anna Church). Fiind de rit romano-catolic, sub stăpânirea britanică a fost desființată și interiorul a fost modificat. În 2015 clădirea a fost restaurată și transformată în Clădire Memorială (Memorial Building), etalând exponate în memoria victimelor din Al Doilea Război Mondial.
În 1775 a izbucnit Revolta Preoților, când Fortul Saint Elmo și Bastionul St James Cavalier au fost capturate de cei 13 preoți rebeli . Ordinul a reușit să recucerească Sfântul Elmo și rebelii din fort s-au predat și ei. Au fost judecați, unii exilați, alții închiși și trei dintre ei executați.
La începutul sec. XIX, sub ocupația britanică, fortul a fost modificat. Zidul de apărare al Bastionului Sf. Ioan, privind spre Portul Mare, a fost transformat în cazemată, cu locuri de tragere pentru soldați (1864) și în perioada 1897-1907 pe ea au fost postate tunuri.
Pentru a separa zona civilă de zona militară, în 1880 a fost construită Poarta Victoriei (Victoria Gate).
S-a construit Podul Sf. Elmo (St. Elmo Bridge), care lega fortul de digul cu far.
În Al Doilea Război Mondial fortul a fost primul supus bombardamentelor (1940), apoi flota italiană a atacat (1941). Fiind detectată de o instalație de radar britanică, când s-a apropiat de fort, armata din el a tras prima cu tunurile. În timpul luptelor un bombardier italian a deviat în pod și l-a fost distrus. Abia în 2012 a fost înlocuit cu unul nou.
Postbelic fortul a găzduit și Academia de Poliție a Maltei. După proclamarea Republicii Malta, în 1972 artileria regală l-a părăsit. Din 1975 o parte a fortului a fost transformată în Muzeul Național al Războiului (National War Museum), care etalează arme și obiecte militare din cele Două Războaie Mondiale.
În perioada 2009-2015 s-au executat lucrări majore de restaurare.
Orașul Pápa, încadrat în județul Veszprém, Ungaria, este situat pe valea pârâului Tapolca. Pe teritoriul său arheologii au descoperit urme de louire încă din neolitic. Orașul s-a format pe locul unde au existat 11 sate. Prima dată a fost menționat documentar într-un act de donație (1214).
Părerile istoricilor despre originea numelui orașului sunt împărțite. Unii spun că provine de la cavalerul bavarez Popo, care deținea un conac acolo încă dinaintea formării orașului, alții că provine de la cuvântul púp, fiind construit pe un deal.
Majoritatea afirmă că provine de la expresia folosită de Regele Ștefan I când a primit coroana adusă de la Roma, Papa Silvestru trimițându-i-o prin Episcopul Asztrik: „Ecce papa misit mihi coronam”, adică „Iată, Papa mi-a trimis o coroană”.
În secolul XIII orașul era sediul unui arhidiaconat și se presupune că exista o biserică, construită sub Regele Ștefan I al Ungariei.
La sfârșitul secolului XIV a primit statutul de oraș-târg (oppidum). Pe malurile pârâului Tapolca s-au construit mai multe mori, care au ajutat la dezvoltarea orașului.
Treptat numărul populației a crescut, s-au creat breslele și orașul a fost extins. Din acea perioadă s-au păstrat câteva clădiri, între care Casa Korvin (Korvin ház), pe care azi o tăbliță precizează anul construcției și al modificărilor suferite în timp (sec. XV-XVI, fațada sec XVIII).
Inițial în oraș s-au stabilit franciscanii. Aceștia au extins vechea biserică, în stil gotic și au folosit-o până la Reformă, când a fost preluată de protestanți. Ruinele ei, depistate de arheologi, azi se află sub Marea Biserică Papală din centrul orașului.
Pe lângă Biserică Reformată în 1531 s-a fondat Colegiul Reformat (Református Kollégium), care a educat viitorii reprezentanți ai clerului până la Contrareforma habsburgilor (sec. XVII), când proprietara orașului, familia Esterházy, susținând recatolicizarea, l-a închis (1752). Totuși colegiul s-a mutat în satul Adásztevel și studiile au continuat sub conducerea profesorului de teologie, filozofie și matematică István Márton Mándi. După emiterea Decretului de toleranță religioasă, emis de Regele Iosif II, colegiul din Pápa și-a redeschis porțile (1783), profesorul s-a întors și l-a condus până la moartea sa.
În 1797 s-a construit Internatul Colegiului Reformat (Református Kollégium internátusa), clădire în stil baroc, pe care azi este postată placa memorială Mandi Marton Istvan (1790-1831).
În 1804 a fost ridicat la rang egal cu școlile reformate din Debrecen și Sárospatak. Apoi s-a creat Academia Teologică Reformată (Pápai Református Teológiai Akadémia) cu facultățile de științe naturale, filozofie, științe umaniste și drept, cărora la sfârșitul secolului XIX li s-a alăturat și Institutul de Stat de Formare a Profesorilor. Acolo au studiat multe dintre personalitățile țării, între care Petőfi Sándor, viitor poet maghiar, revoluționar (1848-1849) și Jókai Mór, viitor romancier, membru al Camerei Lorzilor, membru al consiliului de administrație Academiei Maghiare de Științe. După Primul Război Mondial colegiul a fost transformat în Școala Gimnazială și Liceul Petőfi Sándor și din 1939 o Școală Comercială. Postbelic a fost naționalizat (1948-1952), Institutul de Stat de Formare a Profesorilor a fost desființat (1959) și a funcționat ca Liceu teoretic până în 1994, când a fost retrocedat Bisericii Reformate. Din 1998 studiile teologice au fost reluate și un an mai târziu i s-a alăturat Școala de Artă Tanc-Lánc, nou înființată.
După Contrareformă, congregația reformată fiind în creștere, biserica a devenit neîncăpătoare. La sfârșitul secolului XIX s-au adunat fonduri care, izbucnind Primul Război Mondial, s-au pierdut. Primind aprobarea să fie ridicată în zona Colegiului Reformat, în 1931 Teatrul Jókai, existent acolo din 1881, a fost demolat și în perioada 1932-1934 Biserica Reformată (Református templom) a fost terminată.
Clădirea, în stiluri arhitectonice combinate, neo-baroc, neo-renascentist și Art Nouveau, a fost prevăzută cu 2 turnuri, de 54 metri înălțime, legate printr-un fronton arcuit, dotate cu 4 clopote (1936). În piațeta din fața ei azi se înalță o coloană, pe care e așezat un vultur pregătit să zboare, Monumentul bătăliei de la Ihász (Az ihászi csata emlékműve), purtată în Războiului de Independență Rákóczi (1848-1849).
În prima parte a secolului XVII majoritatea locuitorilor orașului erau protestanți. În 1638, chemați de moșierul catolic László Csáki, în oraș s-au stabilit primii călugări ai Ordinului Paulin. Cu ajutorul lor moșierul a înființat o școală catolică, consemnată documentar din 1647. În perioada în care Liceul Reformat a fost desființat, a funcționat ca liceu principal. Acesta reînființându-se, școala a devenit particulară și din 1794 liceu regal.
case construite în 1790
În 1802 clădirea liceului a fost restaurată și, preluată de benedictini, din 1911 a funcționat ca Liceu Benedictin. Unul dintre elevii școlii a fost Ferenc Deák avocat, membru al parlamentului și ministrul justiției în Guvernul Batthyány (1848), unul dintre cei 3 care au semnat acordul compomprimului austro-ungar, în urma căruia s-a format dubla monarhie.
clădire construită în sec. XVIII
În timpul celor Două Războaie Mondiale clădirea a fost transformată în spital militar. Postbelic a fuzionat cu școala elementară catolică și a devenit liceu de stat, din 1951 numit după fostul elev, devenit important colonel de armată, Colegiul Türr István (Türr István Gimnázium és Collégium), în care din 1974 a funcționat și o școală profesională, schimbată în 1997 cu una pedagogică, desființată în 2005, de când a rămas doar liceu.
În același timp cu școala, călugării paulini au construit și o biserică. Pe locul ei, în perioada 1734-1742 a fost construită Biserica Benedictină a Maicii Domnului (Pápai Nagyboldogasszony bencés templom), comandată de Episcopul de Veszprém, Ádám Acsády, a cărui stemă, sculptată în marmură roșie, a fost postată deasupra ușii de intrare.
Călugării franciscani, stabiliți în oraș încă din secolul XV și retrași după Reformă, au revenit în 1660, chemați de contele Ferenc Esterházy.
La cererea contelui, pe o parcelă din terenul său, au construit Biserica Romano-Catolică „Maica Domnului” sau Biserica Franciscană (Pápai Kisboldogasszony templom vagy Ferences templom) și aripa de vest a mânăstirii (1678-1680). Complexul, avariat de incendii (1707, 1747), a fost refăcut de Episcopul de Eger Károly Eszterházy, când i s-a adăugat și aripa de est a mânăstirii (1764). Deasupra porții, într-o nișă, a fost postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe, pe fațadă, în două nișe superioare, laterale, statuile Sf. Francisc, ținând o cruce în mână și Sf. Ecaterina, sprijinită pe o sabie, cu o pană de scris în cealaltă mână. Deasupra lor, central, a fost pusă stema reunită, reprezentând familiile Esterházy-Thököly. Turnul bisericii a fost construit pe latura sanctuarului, între naos și mânăstire.
În 1950 comuniștii au dizolvat ordinele religioase. Biblioteca mânăstirii, cu mii de volume, vechi de sute de ani, au fost distruse și încăperile au fost trasformate în birouri de stat. După schimbarea regimului politic clădirea a fost abandonată și a început să se ruineze treptat.
Pe la mijlocul secolului XVIII contele Esterházy a devenit proprietarul localității. Pe cheltuiala sa, în perioada 1774-1786 s-a construit Biserica Catolică Sf. Martir Ștefan (Szent István vértanú katolikus templom), azi situată în Piața centrală (Fö tér), numită și Marea Biserică Papală. Clădirii, în stil baroc târziu clasicizant, i s-au ridicat două turnuri, înalte de cca. 57 metri, dotate cu câte 2 clopote.
Pe turnuri au fost create coloane, pentru a susține partea superioară din cupru, pe care a fost postat câte un ceas. Între turnuri, partea superioară a fațadei principale a fost decorată cu sculpturi.
În biserica de 42 metri lungime, 22 metri lățime și 24 metri înălțime, azi se intră pe o poartă laterală, situată sub turnul din dreapta.
În interior, pe tavan s-au creat cupole, separate prin arcade. Pereții și cupolele au fost decorate cu fresce care, prin scene și personaje religioase, prezintă viața Sf. Ștefan.
În altarul principal s-a așezat o masă masivă, în spatele căreia a fost postată o pictură cu scene religioase, străjuită de câte 2 coloane, între care au fost postate statuile Sf. Ștefan și Sf. László, deasupra lor câte doi îngeri, toate din marmură de Carrara.
În biserică s-au amenajat patru altare laterale, numite Sf. Ioan de Nepomuk, Sf .Ana, Sf .Iosif, Sf. Carol de Borromeo și Capela Fecioarei Maria, în al cărei altar azi se află statuia Sf.Ștefan Martir. Deasupra intrării principale s-a creat un cor, în care a fost postată orga.
În decursul timpului în cripta de sub biserică au fost înmormântați mai mulți membri ai familiei Esterházy și personalități religioase.
În fața bisericii se află o fântână (szökőkút) cu un bazin rotund, din piatră. În mijlocul lui, pe un piedestal, se află statuia din bronz a unei femei, ținând într-o mână un ulcior și cu cealaltă sprijinind pe umăr alt ulcior, din care curge apa.
Pe laturile externe ale piedestalului se află patru statui, reprezentând un pește și capetele de taur, berbec și leu.
În aceeași perioadă contele s-a ocupat și de construirea unui castel personal. În spatele biserici a existat un vechi castel, construit în secolul XV de familia nobiliară Garai. Avariat de trupele otomane (sec. XVI), apoi de un incendiu, în 1707 a fost ocupat de trupele habsburgice. După retragerea lor, treptat s-a degradat. În perioada 1743-1784 pe locul lui s-a construit Castelul Esterházy (Esterházy kastély), în stil baroc, cu trei laturi, în formă de U, înconjurat de un imens parc privat, spre care s-a orientat aripa principală unde, deasupra intrării, a fost postată stema familiei, vizibilă și azi.
În aripile laterale s-au amenajat camerele oaspeților, în cea de vest și apartamentul contelui, iar în cea de est o capelă. Au fost construite și clădiri pentru grajduri, pentru trăsuri și două case pentru paznici. Proprietatea a fost înconjurată de un gard din piatră.
În anul 1806 castelul a fost renovat, în el s-au amenajat Sala Strămoșilor, Sala Nádor, o sală de ceremonii și s-a creat poarta castelului, „păzită” de doi lei din piatră, ținând stema familiei.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost avariat, gardul și poarta au fost distruse (1945). Apoi a fost ocupat de trupele armatei sovietice, care au închis capela și deteriorat interiorul. Localnicii, nemulțumiți că parcul le fusese inaccesibil, au tăiat mare parte din copaci.
După ce exteriorul a fost renovat (1960), până în 1990 castelul a fost folosit ca bibliotecă, școală de muzică, centru cultural și muzeu de istorie locală. În 1973, la comemorarea a 150 ani de la nașterea sa, în parcul din fața castelului a fost dezvelită statuia Petőfi Sándor (Petőfi Sándor szobor).
În perioada 1999-2015 castelul a fost restaurat și clădirile din Piața centrală renovate. Capela a redevenit funcțională, în ea azi desfășurându-se nunți, botezuri, etc. Apoi a fost creată poarta din fier forjat (2019). Deși se poate vizita, eu l-am găsit închis (octombrie 2021).
În secolul XVIII în oraș au s-au mutat coloniști germani și treptat s-a extins.
S-au înființat mai multe școli, din care unele funcționează și azi.
Școala Romano-Catolică (Római Katolikus Iskola)
Liceul Tarczy Lajos (Tarczy Lajos Gimnázium)
Un secol mai târziu s-au construit majoritatea clădirilor care s-au păstrat până azi, situate în centrul localității, unele dintre ele sedii administrative. Primăria Pápa (Pápai Városháza), o clădire în stil clasicist, pe al cărui fronton se vede stema din piatră a orașului, a fost construită în 1823.
Un an mai târziu a fost ridicată clădirea în care azi funcționează Judecătoria Pápa (Pápai Bíróság).
Placa, situată pe o altă casă, menționează că acolo a locuit Petőfi Sándor în anii 1841-1842.
Încă din 1748 în oraș s-a creat o comunitate evreiască, care în decursul timpului a crescut, ajungând în 1880 să reprezinte 25% din populație.
În 1846 au construit o Sinagogă ( Zsinagóga).
În timpul ocupației germane a orașului (1944), într-o fabrică locală s-a creat un ghetou, în care evreii au fost închiși, apoi transferați în lagărele de exterminare.
Din cei peste 2.500 de evrei deportați, postbelic s-au întors doar cam 10%. Azi fosta sinagogă este părăsită.
Războiul este amintit și prin una dintre plăcile postate pe case, cea care amintește de Kiss Zoltan (1914-1952), locotenent colonel, parașutist militar, unul dintre creatorii parapantelor militare.
Orașul a fost principalul centru comercial al vinurilor din regiune.
În perioada 1945-1983 a fost capitala administrativă a regiunii.
Satul Sopronbánfalva, situat în nord-vestul Ungariei, din 1950 aparținând orașului Sopron, a fost menționat prima dată documentar din 1277, dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită de celți, apoi de romani, din secolul VI de triburile bavareze și france. Populația a rămas mult timp predominant germană. Tradiția orală spune că în anul 971 un călugăr bavarez, însoțit de misionari, s-a așezat în zonă.
În anul 1397 s-a construit Biserica Catolică Maria Magdalena (Mária Magdolna templom), azi situată în mijlocul satului.
În perioada 1552-1673 a fost folosită de lutherani, apoi trimișii Episcopului Catolic de Győr, însoțiți de o escortă militară, au preluat-o cu forța.
Biserica a fost înconjurată cu un zid de piatră și lângă ea s-a creat cimitirul, care a funcționat până în 1786.
În secolul XV pe dealul de la marginea satului s-a construit o capelă, în amintirea Episcopului Wolfgang, ulterior devenită loc de pelerinaj. Capela a fost îngrijită de un pustnic paulian. În ea s-a postat o copie a picturii Madona Neagră, adusă de călugării din Częstochowa (Polonia). În 1481, la cererea consiliului orașului, călugării paulini s-au stabilit în zonă, în perioada 1482-1495 au înființat Mânăstirea Paulină (Pálos kolostor) și, pe locul capelei, au construit o biserică gotică, în al cărei altar au mutat icoana. Până azi s-au păstrat fragmente din parterul mânăstirii, sanctuarul și 3 ferestre ale bisericii, reconstruite ulterior.
În timpul invaziei turcești (1532) populația a părăsit satul. Călugării paulini au fugit în Neustadt (Austria), luând și icoana cu ei. Turcii au jefuit, apoi distrus mânăstirea. În jurul anului 1610 satul a fost repopulat și călugării s-au întors. Cu sprijin regal și din donațiile familiilor de nobili, reveniți la catolicism, în perioada 1643-1648 a fost reconstruită mânăstirea, în stil baroc, formă care s-a păstrat până azi.
În aripa de sud-est a clădirii la etaj au amenajat o sală în care, până în 1786, au fost pregătiți viitorii preoți ai ordinului, între care și Széchényi Pál, viitorul Arhiepiscop de Kalocsa. La parter s-a amenajat sala de mese (trapeza), decorată în secolul XVIII cu fresce reprezentând istoria ordinului. Lângă mânăstire au construit Calea Calvarului, cu 5 stații în loc de 14 (1667).
Călugării dețineau mai multe loturi de pământ pe care practicau agricultura și viticultura. Pentru depozitarea vinului, la subsolul mânăstirii au creat pivnițe.
În 1728 clădirea a fost grav avariată de un incendiu. Ulterior refăcută, interioarele au fost bogat ornamentate. Până în 1750 din sat spre mânăstire s-a construit o scară, în stil baroc, cu 88 trepte, separate prin mici terase, flancată cu 14 statui, reprezentând sfinți.
După Decretul de toleranță religioasă, emis de de Împăratul Iosif II (1781), în sat s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Egyház). A fost ridicată pe un teren mlăștinos, deținut de fierarul satului, susținută de piloni, a căror fixare în nămol a durat o lună. Biserica a fost sfințită în 1785. Abia în 1869 i s-a ridicat un turn în stil gotic, prevăzut cu 3 clopote, unul dintre ele fiind rechiziționat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pe care a fost postat un ceas, adus de la Viena.
În 1809 trupele lui Napoleon au invadat Sopronul, implicit zonele înconjurătoare. Au jefuit biserica și transformat mânăstirea în spital militar. După retragerea lor, clădirea a fost folosită ca locuințe pentru ofițerii și muncitorii calificați ai primei mine maghiare, deschisă în apropiere. În perioada 1825-1860 a fost preluată de comunitatea catolică, ulterior folosită iar ca spital militar și în final ca depozit.
În 1887 mânăstirea și terenurile aferente au fost cumpărate de Zalka János, Episcopul Catolic de Győr și în 1892 ocupată de călugărițele carmelite, venite din Mayerling. Ordinul Carmelit fiind foarte strict, mânăstirea a fost reconstruită după necesitățile lor. Biserica a fost renovată și refăcută. Spațiile de locuit au fost reduse, partea de sanctuar a bisericii a fost zidită, la parter s-a creat un oratoriu, la primul etaj o cameră de cusut și apartamentul preotului, care avea o intrare separată în biserică.
După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), zona Sopronului a fost atribuită Austriei. Nedorindu-se alipirea, în 1921 a izbucnit Revolta din Ungaria de Vest, oprită după negocierile de la Veneția. În Sopron s-a ținut un referendum care a ales integrarea Sopronului, implicit a satului, în Ungaria.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în subsolul mânăstirii a fost creat un adăpost, care a salvat sute de oameni. În 1944 s-a înființat lagărul de muncă Sopronbánfalva, în care au fost aduși militari maghiari și prizonieri de război, apoi mare masă a localnicilor germani au fost evacuați (1946). În 1948 școlile bisericești au fost naționalizate și 2 ani mai târziu mânăstirea închisă, ulterior transformată în Azil Psihiatric și Social. De asemenea Biserica Evanghelică a rămas fără pastor.
Sub comuniști biserica a fost renovată și sanctuarul redecorat cu picturi. Într-una dintre ele, arătându-și ura față de regim, pictorul l-a înfățișat pe Arh. Mihail luptând cu diavolul, ultimul având fața lui Stalin.
În 1981 restaurarea scării cu statui, aproape distrusă, a fost terminată.
După schimbarea regimului politic mânăstirea a fost retrocedată Ordinului Carmelitelor (1991). Neavând bani să o întrețină, în 2004 au vândut-o omului de afaceri și colecționar de artă Kovács Gábor, care a renovat-o (2009-2011) și transformat-o în hotel. Din 2015 complexul a intrat în administrarea statului.
De la mânăstire, urmând o alee pietruită, continuată de un drum de pământ, prin mijlocul pădurii, se ajunge la Cimitirul Eroilor (Hösi Temetö).
În timpul Primului Război Mondial la Bánfalvá a fost înființat un spital militar pentru prizonierii de război, în care au murit aproape două mii de soldați austrieci, italieni, francezi, sârbi, turci și unguri. Aceștia au fost îngropați pe terenul aflat nu departe de mânăstire. Pe morminte au fost inscripționate numele lor și postate cruci sau semilune, în funcție de religia de care aparțineau. Azi lângă poarta inferioară se află un memorial al victimelor acelui război.
Ulterior în cimitir au fost înmormântate victimele bombardamentelor celui de Al Doilea Război Mondial și cei 36 de soldați, ai echipei din Szolnok, decedați prin bombardarea spitalului. Reprezentând primul pilot maghiar, nobilul László Molnár, decedat în 1944, piatra funerară a fost postată în partea superioară a Memorialul Primului Război Mondial.
Începând cu anii 1950 cimitirul a fost îngrijit de localnici și elevii din Sopron, familiile celor decedați neputând să vină acolo din cauza fâșiei de graniță, situată în apropiere.
În secolul XIX orașul Sopron, azi în Ungaria, aparținea Imperiului Habsburgic. La începutul secolului a început sistematizarea lui. Lângă Biserica Caprei, zonă unde se afla și Primăria, s-a creat actuala Piață centrală (Fő-tér). Între 1829-1834 a fost construită o clădire în stil clasicist, în formă de L, cu 2 etaje. În 1919, pe fațada părții centrale s-a creat un balcon, străjuit de coloane corintice, deasupra lor un fronton triunghiular, pe care a fost postată stema județului Sopron, primind forma actuală. Azi în ea funcționează Primăria Județeană (Vármegyeháza) și o parte din Arhivele Orașului, care păstrează documente încă din 1162.
Una din clădirile care delimitează piața, în stil baroc, azi numită Palatul Storno (Storno palota), l-a găzuit pe Regele Matei Corvin în iarna 1482-1483. În 1872, după ce a moștenit afacerea tatălui, fiul lui Ferenc Storno a cumpărat casa și a transformat interiorul în stil istoricist. În ea Franz Liszt a susținut 2 concerte (1840, 1881). Inițial Ferenc Storno fusese curățător de coșuri. Având talent la desen, a fost angajat la diverse comisii, apoi a studiat pictura la Viena și a participat la ridicarea mai multor monumente. Azi în cele 2 etaje funcționează Muzeul Storno, care etalează colecția familiei, azi în proprietatea Muzeului Sopron.
O parte a pieței a rămas ocupată de Casa Farmaciei (Patikaház), clădire din secolul XVI, demolarea ei fiind interzisă de Regele Ludovic II. La mijlocul secolului XX în ea s-a amenajat o sală și din 1968 în ea funcționează Muzeul Farmaciei (PatikaMúzeum).
Treptat clădirile din zonă au fost restaurate și altele noi au fost construite. Pe majoritatea azi se află plăci memoriale ale personalităților orașului cum ar fi cea care-l amintește pe Fényi Gyula (1845-1927), iezuit și astronom maghiar, care a condus Observatorul Haynald. A fost prima persoană care a demonstrat o corelația între numărul de proeminențe solare și numărul de pete solare. Între 1880 și 1919 a asamblat peste 6.000 de desene ale Soarelui, toate folosind același instrument. Azi craterul Fényi de pe Lună și un asteroid îi poartă numele.
O altă placă amintește de Altdörfer Viktor (1860-1940), conducătorul orgii și corului bisericii lutherane, compozitor și pianist, care a susținut sute de concerte.
Casa Töpler (Töplerház), clădire în stil baroc, a fost cumpărată în 1828 de doctorul Károly Töpler, cel care a luptat împotriva cruntei epidemii de holeră din 1830-1831.
Pe locul unei case, distrusă în asediul Sopronului, făcut de armatele lui Vak Bottyán (1706), în 1872 a fost construită Casa Schreiner (Schreiner ház), în stil neobaroc. Obuzele din vechea casă au fost recuperate și, spre amintirea luptei, așezate pe o lespede de piatră, lateral de clădire.
Străzile orașului, înguste, erau foarte aglomerate și micii meseriași nu prea mai aveau loc să-și desfășoare activitățile.
Treptat s-au mutat în afara zidurilor orașului, în zona Bisericii Catolice „Sf. Ioan”, unde și-au creat atelierele.
Într-una dintre casele din zonă, proiectată de el însuși, a trăit arhitectul maghiar, profesor universitar Winkler Oszkar (1907-1984).
La mijlocul secolului XVIII orașul a început să se extindă. Inițial s-au construit case în zona de pajiști și grădini din jurul lacului Lóúszáto. În 1772, pe locul actualului Gimnaziu Széchenyi, a existat o moară de vânt, în care iezuiții interpretau piese de teatru, ulterior și actori profesioniști, sosiți în oraș (1730). Având succes, pe locul morii a fost construit un teatru (1769). Refăcut în 1788, a funcționat până în 1841. În 1857 fost înlocuit cu clădirea Gimnaziului Széchenyi István (Széchenyi István Gimnázium), atunci catolic. Acesta a fost naționalizat în 1872, în Primul Război Mondial transformat în Spital militar și interbelic a funcționat din nou ca școală, apoi liceu de băieți și în Al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea de spital militar. Postbelic a fost transformat în Liceu de băieți, apoi Liceu Profesional în cadrul poștei și după 1990 a redevenit gimnaziu. Clădirea a fost restaurată în anul 2006.
În 1798 a fost construit un Cazinou (Régi Kaszino), care a ars într-un incendiu (1834) dar în decursul unui an a fost refăcut. În el Franz Liszt a susținut unul dintre 3 concerte care au avut loc în oraș (1846), primul la vârsta de 9 ani (1820) și s-a desfășurat întâlnirea medicilor și naturaliștilor maghiari (1847). În perioada 1853-1891 a fost folosit ca și cazarmă. Azi într-o parte din fosta clădire funcționează o Școală Primară.
În jurul anului 1840 lacul a fost drenat și s-a creat o piață, delimitată de case, actuala Piață Petőfi (Petőfi tér), numită după poetul Sándor Petőfi care, la numai 17 ani, s-a înrolat în regimentul de infanterie a lui Goller (1839) și a staționat în Sopron 6 luni, fiind găzduit în internatul liceului.
La un an după drenarea lacului, pe latura de nord a pieței a fost construit un alt teatru, folosit și ca sală de bal, Teatrul Petofi (Petőfi Színház).
Pe fațada principală i s-a creat un balcon, susținut de coloanele dorice ale vechiului teatru. Deasupra lui, o pictură prezintă scene din viața teatrului și a orașului. Azi în fața teatrului tronează statuia poetului, în mărime naturală.
În stânga teatrului, într-o clădire construită în 1890, în stil eclectic, cu fațada neo-renascentistă, azi funcționează Muzeul de Artă (Festoterem Múzeum), cu expoziții ale artiștilor din Sopron.
Pe rând, în zona care se întindea de la teatru la Biserica Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu”, au început să se construiască case și palate, în final formându-se actuala Piață Széchenyi (Széchenyi tér), numită după primul cetățean de onoare al orașului.
El a participat activ la înfrumusețarea orașului, în acea perioadă mai ales la formarea unei promenade, central, de-a lungul pieței, pe care a plantat copaci. În onoarea lui, în 1895 a fost postată statuia Széchenyi (Széchenyi szobor).
Încă din mijlocul secolului XVIII contele Széchenyi cupărase în zona bisericii trei case, unde a păstrat o parte din colecțiile sale de monede și hărți. Colecția de hărți a donat-o fundației Muzeului Național în 1802. În timp a modificat casele, le-a creat o fațadă unitară, le-a unit în formă de U și în 1851 Palatul Széchenyi (Széchenyi palota) a fost finalizat.
Unele dintre case au devenit sediul unor instituții. Casa lui Jenő Széchenyi (1856) a fost cumpărată de Banca de Economii Sopron (Soproni Takarékpénztár).
Casa Újhelyi (Újhelyi ház), construită de familia căreia îi poartă numele, a fost construită pe locul unde au existat trei case mici (1850). În una dintre ele, până la reconstrucție, a funcționat Oficiul Poștal, păzit în iarna 1839-1840 de Sándor Petőfi, fapt înscris pe tăblița memorială, situată azi casă.
Desființându-se Oficiul Poștal, în perioada 1911-1913 a fost construit Palatul Poștei (Posta palota), în stil art nouveau maghiar. Deasupra intrării principale a fost postată stema Ungariei. Stema și mobilierul în stil art nouveau s-au păstrat până azi. În timpul săpăturilor pe acel loc a fost găsită piatra funerară a senatorului roman Quintus Sosius Senecio.
Azi în colțul dintre piețele Széchenyi și Petőfi se află Casa Culturii Maghiare (Magyar Művelődés háza) cu Centrul Cultural Franz Liszt (Liszt Ferenc Kulturális Központ). În 1872 una dintre rondele mari ale zidului orașului a fost demolată. Pe locul ei a fost ridicată o clădire în stil eclectic, în care s-a mutat Asociația Cazinoului Sopron, care în decursul timpului a găzduit numeroase baluri și concerte, la care au participat și Franz Liszt, Béla Bartók, Ferenc Lehár și unde a avut loc primul spectacol de cinema al orașului (1896). Din 1942 a fost numită Casa de Cultură Maghiară.
În 1963 clădirea a fost modificată. Pe fațada de est, în stil neo-renascenstist, a fost creat un hol de intrare. Pe cea de sud, la al treilea etaj, a fost decorată cu arcade, susținute de perechi de statui din piatră. În 2002, după restaurare și reamenajare, culturii i-a rămas un spațiu restrâns, restul fiind amenajat ca Centru de Conferințe, cu 3 săli mari (sala Széchenyi cu 600 locuri, sala Liszt cu 450 locuri, sala Petőfi cu 250 locuri) și 5 săli mai mici, fiecare cu 40 de locuri.
Treptat și în alte zone, situate în afara zidurilor Orașului vechi, s-au ridicat noi clădiri.
Într-un dintre ele, fosta casă a familiei Zettl, József Zettl fiind cel care a înființat în oraș prima fabrică de băuturi spirtoase și oțet de vin (1844), azi funcționează un muzeu privat, Muzeul Zettl-Langer (a Zettl-Langer Gyűjtemény). Fiul lui József, deși a dorit să devină pictor, după moartea tatălui a trebuit să preia conducerea fabricii. În decursul timpului a adunat numeroase piese de artă, antichități, pe care nepotul său le-a adunat într-o parte a casei și în 1955 a deschis muzeul.
Pentru a se face legătura între cele două părți ale orașului, în unele zone zidurile au fost dărâmate și s-au creat pasaje, unul dintre ele fiind Pasajul Lenck (Lenck átjáró), care trecea prin cele trei curți interioare ale complexului de case deținut de familia Lenck.
După ce a fost grav avariată de bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial, casa a fost demolată.
În a doua jumătate a secolului XIX zona actualei Piețe Paprét (Paprét tér), atunci teren mlăștinos, de-a lungul pârâului Ikva, a fost drenată, umplută cu pământ, pe laturile sudică și vestică s-au construit case de locuit și în zona centrală a fost amenajat un parc.
În timpul lucrărilor au fost descoperite rămășițe ale atelierelor de olărit romane și ale șanțului prin care apa era deversată din castelul medieval spre pârâu.
În zona parcului a fost construit primul Gimnaziu din Ungaria (1867), clădire încadrată ca monument istoric din 2012.
După înființarea comunității evreiești ortodoxe (48 membri), în perioada 1890-1891, în sudul pieței, a fost construită Sinagoga Ortodoxă (Ortodox zsinagóga), o clădire în stil istoricist, din cărămidă, cu 2 etaje, acoperită cu ardezie, căreia inițial i s-au amenajat sala bărbaților, la etaj galeria femeilor, susținută de coloane din fontă. În 1911 s-a construit baia rituală și în 1917 Yeshiva (instituție pentru studiul Torei). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în jurul clădirii s-a înființat un ghetou, din care în 1944 evreii au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Puținii supraviețuitori, au adminstrat sinagoga până în 1956, când ultimul rabin a emigrat în America. Până în 1989, în administrarea Societății de Diseminare Științifică (TIT), clădirea nu a fost folosită și s-a ruinat. În anul 2004, pentru a cinsti persoanele decedate, lângă sinagogă s-a inaugurat un monument. Un an mai târziu clădirea a fost preluată de Primăria Sopron.
Într-una din casele cartierului, format de-a lungul timpului în jurul Piețe Paprét, în 1929 a fost deschis primul cinematograf, al rețelei de cinematografie Kultik, Cinematograful Elit (Elit mozi), care funcționează și azi.
O altă piață a orașului de azi se află pe locul unde, în vremea romanilor, exista un cimitir, situat în afara zidului exterior al orașului, lângă pârâul Rák. În 1870 pârâul a fost acoperit cu un fel de boltă, pe care s-a creat Piața Deák (Deák tér), mărginită de vile și palate ale familiilor înstărite. A fost numită după Ferenc Deák (1803-1876), fostul ministru de justiție al Ungariei în prima parte a Revoluției Maghiare 1848-1849, cunoscut drept „Înțeleptul națiunii”.
În anul 1892 la capătul de est al pieței s-a construit Vila Lenck (Lenck villa), clădire în stil neoclasic-eclectic. Falimentând, familia Lenck a pierdut-o (1901).
O perioadă a fost locuită de moștenitorul tronului danez, cel care ulterior a devenit Regele Frederic XVIII al Danemarcei.
În 1913 în vilă s-a deschis primul muzeu permanent din Sopron. Avariată, postbelic clădirea a fost refăcută. În anii 1960-1970, deschizându-se și alte muzee, colecțiile au fost mutate, în muzeul inițial rămânând doar colecția etnografică. După anii 1990 clădirea a fost neglijată, s-a deteriorat și muzeul a fost închis. Abia în 2020, după renovări majore, muzeul a fost redeschis. El etalează colecția etnografică, viața din Sopron la sfârșitul secolului XIX și tradițiile meșteșugarilor.
Perimetrul vilei este înconjurat cu un zid pe care, în interior, se pot vedea mai multe monumente funerare din vechiul cimitir lutheran.
În capătul de vest al pieței a fost construită Academia de Studii Religioase, apoi între ea și Vila Lenck a fost amenajat un parc, mărginit de clădirile construite la începutul secolului. În parc azi se află mai multe monumente dedicate eroilor.
Monumentul Eroilor Regimentului 18 Infanterie din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 18. gyalogezred) a fost dedicat celor căzuți în luptele din Eszterháza și Mexikopuszta.
După desființarea dublei monarhii austro-ungare, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), semnat de reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici din 17 state, s-a recunoscut independența Republicii Austria Germană, căreia i-au fost atribuite patru județe din vestul Ungariei, între care și Sopron. Nemulțumiți, au rispostat printr-un război de gherilă împotriva austriecilor (1921). Au urmat negocierile de la Veneția, după care Ungaria a renunțat la lupta armată. La Sopron s-a desfășurat un referendum, rezultatul său ducând la alipirea zonei Ungariei.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)- dezvelit în 1924
Totuși părțile de vest ale județelor Vas, Sopron și Moson s-au alăturat Austriei și acum formează statul federal austriac Burgenland, iar Pressburg/Pozsony a fost atribuit Cehoslovaciei.
Monumentul Eroilor Regimentului de Infanterie 76 din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 76. gyalogezred), un leu rănit de o săgeată, așezat pe un soclu înalt de 1,6 metri, evocă cei 8,625 de soldați ai regimentului, pierduți în război.
După Tratatul de la Trianon numărul reformaților din Sopron a crescut și în perioada 1925-1929, la capătul de est al pieței, vis a vis de Vila Lenck, a fost construită Biserica Reformată (Református templom), cu un turn înalt, în 1938 dotat cu un clopot. Orga a fost postată în interiorul bisericii abia în 1940. În timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial biserica a afost avariată (1944), ulterior refăcută. O renovare majoră s-a efectuat abia în 1985-1986, când biserica a fost extinsă. Lângă intrarea în biserică în 2001 a fost postat bustul lui János Kálvin.
În fosta clădire a Academiei de Studii Religioase, mutată într-o clădire nouă, construită în anii 1929-1930, din 1957 s-a mutat Școala Lutherană de Formare a Profesorilor și azi funcționează Școala elementară Deák Teri (Deák Teri Általános Iskola).
În apropierea ei, pe colțul de nord-est al pieței, se află Gimnaziul Evanghelic Eötvös József cu Colegiul Tehnic Sanitar și Colegiul de Artă (Eötvös József Evangélikus Gimnázium, Egészségügyi Technikum és Művészeti Szakgimnázium), numit după policianul care a militat pentru egalitatea în drepturi a evreilor și din 1866 Președintele Academiei Maghiare de Științe.
Într-o clădire de pe latura de nord a pieței funcționează Facultatea de Științe Economice Lámfalussy Sándor (Soproni Egyetem Lámfalussy Sándor Közgazdaságtudományi Kar), numită după cetățeanul belgian, de origine maghiară, expert în piața de capital, numit și „ părintele euro” (1929-2015).
În zona parcului a existat un monument creat în cinstea husarilor și a comandantului lor, morți în bătălia de la Limanova (1914). În 1950 monumentul a fost demolat. Spre aducere aminte, în anul 2015 a fost dezvelită statuia Muhr Ottmar (Muhr Ottmar szobor), fostul comandant.
În bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial orașul a fost bombardat de mai multe ori și grav avariat. La război au participat mulți locuitori ai Sopronului, din care puțini s-au mai întors.
Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)
Ce mi se pare ciudat este că în acea perioadă tulbure, cu bombardamente și lupte grele, ce-i drept la distanță de zidurile orașului, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan” (A római katolikus Szent István templom), o clădire cu un turn înalt, vizibil din depărtare (1940-1943), azi înconjurată de un parc.
În 1945 Sopron a fost ocupat de trupele sovietice.
În 1962 a fost înființată Universitatea de Silvicultură și Industria Lemnului, pe bazele fostei Academii a Minelor și Silvică (1846), înființată la Viena (1809). Ulterior zona fiind ocupată de trupele cehilor, academia a fost mutată la Budapesta, apoi la Sopron (1919), unde a funcționat până la Revolta Poporului din 1956, când majoritatea studenților și cadrelor au emigrat în Canada și în Vancouver s-a înființat Divizia Sopron, cu predare în limba maghiară. Din 1996a fost numită Universitatea Sopron (Soproni Egyetem).
Din anul 2020 în cadrul ei funcționează 7 facultăți, parte întreținute de o fundație privată, parte finanțate de stat. Campusul universitar este situat în mijlocul Grădinii Botanice din Sopron. În el s-au creat alei, pe care sunt postate statui și busturi ale diverselor personalități științifice, una dintre ele fiind statuia Dr. Török Béla (Dr. Török Béla szobra), inginer și doctor în silvicultură (1894-1934).
O parte din istoria orașului este redată de Fântâna Loialității (A hűség kútja). De pe un postament înalt (fântâna) se înalță o coloană, cu o cruce în vârf. Pe marginile ei, 3 statui din bronz, evocă trei evenimente importante. Statuia judecătorului István, ținând cheia orașului, redă perioada în care orașul a fost asediat de Regele Boemiei (1273) și au fost luați ostatici. Cu riscul pierderii lor, orașul s-a predat armatelor maghiare (1276), dovedindu-și astfel loialitatea. Statuia Primarului Mihály Thurner, ținând un buletin de vot, evocă referendumul la care acesta a îndrumat populația și prin care Sopron a ales să aparțină Ungariei. A treia statuie, o femeie ține o bucată din „cortina de fier”, evocă Picnicul Paneuropean, ținut la Sopron în 1989, care promova ideea Europei fără granițe.