Arhive etichetă: colegii

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.

La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.

În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).

În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins  și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.

Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.

Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.

Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).

Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).

La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de  parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.

Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.

La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.

Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.

Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.

După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.

În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).

Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826,  în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.

Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și  „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.

Casele Domokos și Csiki

Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.

În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.

În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.

Citește și Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Mureș este situat în zona central-nordică a României, în centrul Transilvaniei istorice. Este străbătut de râul Mureș și mărginit de dealul Cornești. Am avut ocazia să-l vizitez de mai multe ori și de fiecare dată, după rezolvarea problemelor, în timpul rămas, am explorat câte o părticică din el, care le voi sistematiza în câteva articole, cât voi putea, după cronologia istorică.

Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unor locuințe, vase de lut, resturi de oase, datate din anul 2.000 î.e.n., epoca pietrei lustruite, a celor de bronz și fier. De asemenea s-au descoperit vestigii aparținând culturii Criș, cea mai veche cultură neolitică din România. Din perioada romană s-au găsit doar așezări rurale.

În analele franciscane localitatea a fost consemnată ca Forum Siculorum, în care se afla una dintre cele patru mânăstiri franciscane din Transilvania (1316), iar în  diplomele Regelui Ludovic I al Ungariei ca Székelyvásárhely (1349).

În acea perioadă a început construirea unei mânăstiri franciscane, ulterior fortificată,  biserica trecută la ritul reformat și din secolul XVII înconjurată de actuala Cetate medievală Târgu Mureș. În anul 1616 principele Ardealului, Gabriel Bethlen, a inclus orașul între cele cu rang de orașe libere regești și l-a numit Marosvásárhely.

S-a bucurat de acel privilegiu doar pentru scurt timp deoarece în 1709 o epidemie de holeră a pustiit orașul.

După ce am vizitat cetatea am pornit să explorez zona din jurul ei. La exterior, pe latura de vest, în Piața Bernády György, se află Protopopiatul Reformat care funcționează într-o clădire construită pentru contele Domokos Teleki, fostul prefect de Turda (1797-1803). În Casa Teleki Generalul Bern polonez și-a stabilit cartierul general (1849). În decursul timpului clădirea a fost modificată de mai multe ori. În 1994 în fața Protopopiatului a fost postată statuia lui Bernády György, fostul primar al orașului (1864-1908), după care a fost numită și piața.

De acolo, pentru a vedea un muzeu și trei biserici, pe strada paralelă cu zidul cetății, m-am îndreptat spre nord. În partea stângă a străzii cobora Scara Rákóczi, numită după Principele Transilvaniei, Rákóczi al II-lea, care a condus revoluția maghiară împotriva habsburgilor (1703-1711). Scara a fost construită în anul 1902, cu 70 trepte care, pe partea verticală, au fost pictate în alb, roșu, negru, cu motive tradiționale ardelenești (2014). Din păcate în momentul vizitei mele (2020) pictura era foarte ștearsă, necesita recondiționare.

La baza ei, în clădirea de pe colțul străzii, se află Atelierul și Muzeu Petry, unde se pot savura mâncăruri tradiționale.

După ce am coborât și urcat înapoi scara, nu departe, spre nord, la aproximativ 100 metri de cetate, am ajuns la Casa Memorială Avram Iancu, un Muzeu de Istorie deschis în anul 2009 într-una din casele acelui cartier liniștit. După ce a studiat Facultatea de Drept la Cluj, Avram Iancu a căutat o slujbă în domeniu (fără plată), dar nu a găsit, motivându-se că nu era nobil. A părăsit Clujul și s-a mutat la Târgu Mureș unde a făcut stagiul de practicant la Tabla Regească și în paralel a lucrat în cancelaria Curții de Apel. În acea perioadă a locuit în casa, azi devenită memorială, împreună cu Al. Papiu Ilarian (1846-1848).

În casă au avut loc întâlnirile cu alți viitori participanți și s-au pus bazele Marii Adunări Naționale de la Blaj. În muzeu sunt expuse fotografii, hărți, publicații, picturi, etc. despre Avram Iancu și Revoluția Română din Transilvania (1848-1849).

Pe o străduță, lateral de muzeu, știam că se află Biserica Evanghelică Luterană pe care am depistat-o doar orientându-mă după cruce, ea funcționând într-o veche casă burgheză neoclasicistă. În secolul XVIII, orașul fiind înconjurat de localități săsești, ritul evanghelic luteran s-a propagat și la populația rurală. Totuși parohia a fost înființată abia în anul 1918 când a fost ridicată, în zona Palatului Culturii, prima biserică. În perioada sistematizării centrului orașului, prin amenajarea Pieței Teatrului, clădirea a fost demolată, împreună cu alte case istorice aflate în zonă și s-a primit în schimb actuala locație.

Pe vremuri acea zonă era situată la marginea orașului unde se afla și cimitirul în care a existat o Biserică de lemn Greco-Catolică (1750) care nu a rezistat prea mult, fiind arsă într-un incendiu (1780). A fost înlocuită cu actuala Biserică de piatră „Înălțarea Domnului” (1792-1794), în stil baroc, comandată de Episcopul Ioan Bob, după care, popular e numită și Biserica Bob. Lângă ea, din 1767 a funcționat Școala Elementară Greco-Catolică. După al Doilea Război Mondial, cultul fiind interzis, biserica a fost preluată de ortodocși care au renovat-o.

Prima biserică ortodoxă, construită din banii unei familii de comercianți, a fost predată uniților (1761) și ortodocșii, pentru a participa la slujbele religioase, au fost nevoiți să se deplaseze la Sâncraiu de Mureș.

Protopopiatul Ortodox Român

Adunând bani, în apropierea Bisericii Greco-Catolice au cumpărat un teren  și au construit Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail” (1793).  În partea de vest au înălțat o clopotniță și până în 1814 a fost terminată pictura interioară, reprezentând scene biblice (1814). Trecând prin Târgu Mureș, Mihai Eminescu a fost găzduit în biserică. De asemenea acolo s-au întâlnit studenții și ziariștii Gazetei de Transilvania în timpul revoluției.

Printre casele vechi, unele din secolul XVIII, m-am întors spre cetate.

Paralel cu latura de nord a cetății am continuat plimbarea prin zona centrală, pietonală, a Bulevardului Cetății, mărginită de copaci, cu bănci pentru relaxare,  unde am văzut statuia lui Rákóczi Ferenc (1676-1735), conte maghiar, prinț al Transilvaniei, membru al Ordinului Lâna de Aur, azi considerat un erou național.

În zona de est a cetății se află mai multe instituții de învățământ. Pe prima stradă, paralelă cu zidul cetății, se află clădirea în care funcționează Universitatea Petru Maior- Facultatea de Litere și Științe. 

Încă 5 minute pe sub umbra copacilor și în dreapta bulevardului am văzut Colegiul Național „Unirea”. Clădirea  a fost construită la începutul secolului XX, în stil eclectic, cu elemente secession, pentru Liceu Romano-Catolic, înființat de iezuiți ca școală elementară (1702) și devenit liceu (1732), care până în 1905 a funcționat în Casa cu Arcade, azi situată în centrul orașului, pe colțul Pieței Trandafirilor. În 1908 a fost ridicat și internatul de băieți, o clădire mică, cu 2 etaje, numită Tanoda.

Casa cu Arcade

Declanșându-se Primul Război Mondial, clasele liceului au fost mutate în Colegiul Reformat și clădirea transformată în Spital Militar. Interbelic și-a recăpătat statutul de Gimnaziu Romano-Catolic până în 1948 când clădirea a fost naționalizată și transformată în Liceul Maghiar de Fete. După desființarea Regiunii Autonome Maghiare (1952-1960) liceul a primit numele de „Unirea”. Din 2004 clădirea a fost retrocedată Bisericii Romano-Catolice și din 2014 s-a reînființat Liceul Teologic Romano-Catolic, care a ocupat una dintre clădirile colegiului.

Colegiul Național „Unirea”

Am ocolit colegiul și m-am îndreptat înapoi spre cetate. Depășind câteva case am ajuns în dreptul unei alte clădiri care aparține Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”  (UMFST).

Pe cealaltă parte a străzii, în dreptul Bastionului Dogarilor din cetate, se află Colegiul Național „Al. Papiu Ilarian”. Clădirea a fost construită în perioada 1911-1913 pentru Școala Superioară de Fete. În fața ei este postată statuia celui căruia îi poartă numele.

În timpul Primului Război Mondial cursurile s-au efectuat doar în încăperile etajului II și ale mansardei, restul clădirii a fost transformată în Spital Militar. După război, din lipsa fondurilor, clădirea a fost predată Ministerului de Culte și Instrucțiunii Publice de la Budapesta apoi, după ocuparea Transilvaniei, a revenit statului român (1918). În ea s-a deschis prima instituție de învățământ cu predare în limba română de pe valea superioară a râului Mureș, Liceul „Al. Papiu Ilarian”.

Clădirea este formată din trei corpuri, în forma literei „U”, cu 112 încăperi, care delimitează o curte de 6.000 metri pătrați. În decursul timpului în ea au funcționat pe rând Școala Supremă de Comerț )1940-1944), Liceul de băieți (1944-1948), apoi actualul colegiu cu predare în limbile română și germană.

Am continuat drumul paralel cu zidul cetății, lângă care, în anul 2012 a fost inaugurată statuia lui Gyula Vályi, un renumit matematician și fizician al orașului (1855-1913).

Pentru a vedea o sinagogă aveam de parcurs cam 1 kilometru.

Biserica Greco-Catolică Târgu Mureș II „Buna Vestire” (2010)

Spitalul Județean- sediul administrativ și statuia lui Mihai Viteazul

După ce am depășit centrul am ajuns în dreptul unui spațiu verde unde, în anul 2008, a fost postată statuia lui Aranka György (1737-1817), fost judecător la Curtea Supremă a Transilvaniei, care a înființat societatea pentru cultivarea limbii maghiare, decedat la Târgu Mureș.

Primii evrei s-au stabilit în oraș în jurul anului 1682. În timp numărul lor a crescut și sinagoga pe care o foloseau a devenit prea mică.

Între anii 1899-1900, comunitatea „Status Quo”, desprinsă din comunitatea ortodoxă a evreilor din Transilvania, a construit actuala clădire, în stil eclectic, cu 1.200 de locuri, Sinagoga Status Quo Ante.  

Sinagoga, numită și Templul Mare, prezintă o turlă centrală, cu rozete pe toate laturile și două turle laterale, cu formă de bulbi, decorate cu elemente musulmane, care, în vârf, au postată Steaua lui David.

Intrarea se face printr-un portic romanic cu trei arcuri separate prin coloane.

Deasupra porticului se află o rozetă gotică mare care, în partea superioară are postat un text, scris cu litere ebraice, din Vechiul Testament. Pe părțile laterale se află câte o rozetă mică. În interior a fost postat un monument de marmură albă care amintește de victimele Holocaustului.

În 1944 evreii reprezentau 16%  din populația orașului. Horthyștii maghiari i-au adunat într-un ghetou, lângă Fabrica de cărămidă, apoi au fost trimiși la Auschwitz. După război, puținii evrei rămași în oraș au emigrat în Israel astfel la începutul secolului XXI în oraș mai rămăseseră în jur de 600 de persoane.

Clădirea a suferit repetate reparații (1970, 1972, 1985), ultima între anii 1998-2000. Cu fonduri de la Federația Comunităților Evreiești din România și din donații, clădirea a fost consolidată, reparată și restaurată după forma inițială.

Până la prânz, „teleportată”, parcursesem 5 secole de istorie.

Aveam nevoie de o mică pauză pentru a procesa informațiile adunate.

Așa că m-am întors la hotel unde, după o mică relaxare, am luat prânzul la una dintre terasele din zonă.

Citește și Piața Bolyai din Târgu Mureș, județul Mureș

Orașul Târnăveni, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târnăveni este situat în centrul Transilvaniei, pe râul Târnava Mică și administrativ face parte din județul Mureș. Teritoriul pe care îl ocupă a fost locuit din vremuri străvechi, arheologii descoperind fragmente de vase, bijuterii, arme, urne de înmormântare, etc., datate din epoca bronzului (2200-1200 î.e.n.), epoca fierului (1200-sec. V î.e.n.), din perioada celților (o urnă de înmormântare și o sabie).

Cele mai multe obiecte au fost datate din perioada geto-dacică (sec. î.e.n.-sec. I e.n.) și din perioada romană, când zona făcea parte din provincia romană Dacia Superior, apoi a Daciei Apullensis (106-271 e.n.). Toate descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul de Istorie Târnăveni, deschis în 1962,  în care  există și săli de numismatică, etnografie și științe naturale.

Documentar, localitatea a fost atestată din 1278, cu numele terra Dychen Sent Marton, în care exista actuala Biserică Unitariană (1298), refăcută în 1599. Un secol mai târziu aparținea cneazului Filip și din 1476, împreună cu alte 6 sate situate pe Târnava Mică, au fost donate de Regele Ungariei, Matei Corvin, Domnitorului Moldovei, Ștefan cel Mare, în posesia căruia a rămas până în 1507 când, în actele vremii, Târnăveni aparținea cneazului Ștefan.

Ocupația de bază era cultivarea viței-de-vie care ocupa terenuri foarte întinse, motiv pentru care zona era denumită și „țara viței-de-vie”. Localitatea, dezvoltându-se, în 1502 a primit statutul de târg (oppidum).

Un secol mai târziu a devenit sediul comitatului Târnava, statut pe care l-a păstrat și sub habsburgi (1610-1712). Era populat în mare parte de iobagi și jeleri (1784-1787).

Catolicii au folosit pentru slujbe cripta unei familii până când, în 1899, au construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours”. Lângă ea, într-o clădire din secolul XIX, funcționează Judecătoria Târnăveni.

În Revoluția de la 1848 Târnăveniul a făcut parte din Legiunea a III-a Cetatea de Baltă care au luptat, împreună cu Avram Iancu, împotriva revoluționarilor maghiari. După înăbușirea ei, în localitate s-au stabilit primii coloniști evrei sefarzi, veniți din Alba Iulia (1868). Interbelic li s-a alăturat o comunitate mică hasidică și din 1918 sioniștii.

Sinagoga Veche

În 1941legionarii au mutat evreii la Blaj dar aceștia s-au întors imediat în Târnăveni. Nu au reușit să stea mult deoarece au fost forțați să părăsească localitatea, unii dintre tineri au fost trimiși la muncă silnică, alții au fost deportați în Transnistria. După război comunitatea evreiască s-a refăcut, însă mult mai mică, deoarece mulți dintre ei au emigrat  în Palestina.

Azi sinagoga este ascunsă în spatele unor blocuri, înconjurată de mulți copaci și nu am putut-o vizita. Pentru a vedea măcar o parte din clădire, cu ajutorul unei locatare care mi-a descuiat poarta blocului, am urcat până la etajele superioare.

Ieșind în strada principală, pe o clădire am văzut postată o placă din bronz cu  chipul poetului Mihai Eminescu (1996). La acea casă din centrul orașului, fost Hanul lui Mănase, situat atunci pe ulița principală, în drumul lui spre Blaj, a poposit Eminescu (1866). Se pare că acolo a declarat pentru prima dată că ar fi poet.

Actual în clădire funcționează o Cramă care anterior a fost deținută de I.A.S. Jidvei. Tot din acea perioadă s-a păstrat fosta Casă Deldy (1860), azi transformată în muzeu.

Din 1876 Târnăveni  a devenit capitala noului județ Kis-Küküllő (Târnava Mică), titlul revenind pe rând Cetății de Baltă (Küküllővár) și localității Dumbrăveni (Erzsébetváros).

În acea perioadă a fost înființată Școala cu „BUHE”  (1873) care a funcționat ca  „Școala Poporană”, apoi ca Gimnaziul de Stat „Traian” (1888), ulterior  transformat în Școala Generală nr. 1.

La începutul secolului XX, pe un teren viran de lângă râul Târnava Mică, a fost construită o nouă clădire (1912-1916), extinsă cu un alt corp de clădire (1970), în care a funcționat un colegiu mixt. În anul 2001 a fost numit  Colegiul de Stat „Avram Iancu”, în fața căruia, un an mai târziu, a fost postat bustul acestuia. 

De asemenea s-au ridicat noi clădiri pentru diferite instituții ca actualul Spital Municipal (1896-1897) și Prefectura (1889-1896), azi ocupată de  Colegiul Tehnologic.

Actuala Școală de Arte și Meserii „Constantin Brâncuși” își are sediul în clădirea fostei Administrații Financiare Județene (1906-1908). În anul 1900 a fost ridicat Cazinoul, folosit de funcționarii de stat, azi sediul Pompierilor.

În centrul orașului a fost ridicată o nouă clădire (1902) în care azi funcționează  Primăria Târnăveni.

Pentru aducere aminte, în parcul amenajat în fața ei, în 1991 a fost dezvelit bustul lui Mihai Eminescu.

Localitatea s-a dezvoltat o dată cu descoperirea în zonă a gazului metan (1912) și a primit statutul de oraș care, începând de atunci, a fost iluminat cu gaz (1913). A început dezvoltarea platformei industriale cu profil chimic care a asigurat o parte din materialele necesare în timpul Primului Război Mondial. Tot atunci a fost înființată Centrala electrică care a funcționat până în anul 1999.

Prin Tratatul de la Trianon, împreună cu toată zona, orașul a fost cedat României.

Târnăveni a devenit reședința administrativă a județului Târnava Mică, moment când a fost numit Târnava-Sânmartin (1920-1926). În oraș a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, în stil brâncovenesc (1921).

Apoi a fost numit Diciosânmartin, perioadă în care a început ridicarea unei noi biserici (1937), oprită  din cauza izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” a fost terminată în anul 1971 și noua pictură executată între 2005-2011.

După reforma administrativă (1968) a fost inclus în județul Mureș.

C.E.C. Bank și Casa de Cultură „Mihai Eminescu”

Din 1998 a primit statutul de municipiu.

Poliția Târnăveni

Citește și Conace și castele între Târnăveni și Târgu Mureș

Orașul Blaj, județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Blaj este situat în Podișul Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o regiune viticolă din partea de est a județului Alba.

Este renumit pentru Marea Adunare Națională (1848) în care s-au cerut desființarea iobăgiei, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Transilvaniei și datorită faptului că în secolele XVIII-XIX a fost centrul cultural al românilor din Transilvania.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar în actele prin care domeniul a fost cumpărat de contele Herbord, numită villa Herbordi (1552). În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și după unul dintre ei, Blasius, a primit numele actual.

Săpăturile arheologice efectuate în zona Blajului au scos la iveală obiecte ceramice din perioada neoliticului, un vas scitic din secolul V î.e.n.  (Crăciunelu de Jos), un altar funerar dedicat lui Jupiter din secolele II-III e.n. (Biia), care atestă existența unor așezări încă din mileniile VI-II î.e.n., în perioada dacică și cea a ocupației romanilor. Artefactele împreună cu vechea tiparniță cu care s-a tipărit „Noul Testament” (1648), alte cărți vechi, colecția din 40 icoane pe lemn (secolul XVIII) etc., sunt expuse în Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.

Din secolul XVIII domeniul Blaj a intrat în posesia statului care în 1738 l-a cedat Episcopiei Române Unite (greco-catolică). Aceasta și-a mutat sediul de la Făgăraș la Blaj și a condus de acolo până la venirea comuniștilor la putere, când cultul a fost interzis.

Episcopul Inocențiu Micu-Klein a purtat tratative cu curtea de la Viena pentru construirea sediului episcopiei, a unei mânăstiri și a unei biserici. Neavând fonduri suficiente a apelat la reprezentanții clerului care, în timp de cinci ani, au adunat fondurile necesare și între 1741-1749 a fost construită Catedrala Greco-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc.

Iconostasul  a fost sculptat în lemn de tei, la Târgu Mureș, transportat pe bucăți cu carul și asamblat în Blaj. Amvonul a fost pictat direct pe lemn și la exterior au fost reprezentați cei 4 evangheliști. În interior, cupola a fost pictată cu scene din viața lui Isus: Coborârea Sf. Spirit, Botezul lui Isus în Iordan, Punerea lui Isus în mormânt și în  1765 a avut loc prima slujbă.

În 1838 nava bisericii a fost mărită, au fost adăugate corurile laterale și sacristiile de lemn. Turnurile inițiale au fost înlocuite cu două turnuri mult mai înalte. După deces, Episcopul Inocențiu Micu-Klein și Cardinalul Al. Todea au fost îngropați în cripta bisericii.

În biserică, cu o zi înainte de Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, Simion Bărnuțiu și-a rostit importantul discurs.

Catedrala a fost înconjurată din trei părți de clădirile mânăstirii (1741-1747). Împreună cu a patra latură, azi delimitează Piața 1848. Lângă catedrală se află Institutul Teologic Greco-Catolic „Buna Vestire”, reînființat după 1989. Cultul greco-catolic fiind interzis în perioada comunistă, din 1948 Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, capelele transformate în săli de sport, profesorii îndepărtați cu domiciliu forțat sau chiar trimiși în închisori.

În colțul de sud-est al pieței, în dreapta catedralei, se află Liceul Tehnologic „Ștefan Manciulea”. În clădirea, care aparținea călugărilor, din octombrie 1754 a funcționat „Școala de obște”, prima școală superioară cu predare în limba română din țară, înființată de Episcopul Inocențiu Micu-Klein care a și predat în ea.  Tot în clădiri ale călugărilor au fost create școala latinească și școala de preoție, ambele cu predare în limba română.

La Blaj au studiat mulți dintre cărturarii români din secolele XVIII-XIX ca Ion Budai-Deleanu, Petre Maior, Gh. Șincai, etc.

În continuarea școlii se află clădirea în care a funcționat un internat de băieți numit, după episcopul care a construit-o, „Internatul Vancean”.

Pe spațiul din spatele catedralei și a „Școlii de obște” în anul 1881 a fost înființată  o Grădină Botanică. Azi, întinsă pe aproximativ 9 hectare, cu peste 500 de specii de plante din 100 de familii, este considerată rezervație naturală.

Pe o străduță care continuă  partea de sud-vest a pieței se află cea mai veche clădire din oraș, un vechi castel nobiliar construit în secolele XIII-XIV, refăcut de Georgiu Bagdi (1535) și până în secolul XVIII reședință a mai multor familii de nobili.

Din 1373 a devenit Palat Episcopal în care și-a avut sediul Episcopia, apoi Mitropolia Greco-Catolică de la Blaj.  După 1848 a fost transformat în școală cadastrală, apoi în școală specială de învățători, din 1964 Muzeu de Istorie și azi este reședința Arhiepiscopului Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.

În colțul de sud-vest al pieței se află o altă clădire care a aparținut Mânăstirii Greco-Catolice, inaugurată în anul 1936 în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a lui Mihai I, care atunci era Voievod de Alba Iulia. Din 1949 a intrat în proprietatea Ministerului Artelor și Informațiilor, transformată în Ateneul Popular ”Horia, Cloșca și Crișan”, pentru desfășurarea evenimentelor Asociației Culturale ASTRA. Prima asociație ASTRA a fost formată la Sibiu (1961) și după 9 ani s-a creat la Blaj Despărțământul ASTREI, ambele concepute pentru a dezvolta și propaga literatura și cultura poporului român, din care au făcut parte mulți scriitori, istorici, oameni de cultură ai Școlii Ardelene.

În anii 1960 a fost modificată devenind Palatul Cultural în care la parter funcționa un cinematograf și la etaj, pe rând, au fost amenajate Muzeul de Istorie și Etno­grafie al Blajului, Biblioteca orășe­nească și Centrul de radioficare Blaj. În 1992 a fost retrocedată Mitropoliei Greco-Catolice. Trei ani mai târziu clădirea a fost grav avariată într-un incendiu și a fost lăsată în acea stare până în anul 2011 când a fost achiziționată de Primăria Blaj care împreună cu Consiliul Judeţean Alba au reabilitat-o.

Latura sudică a pieței este formată din case devenite istorice pentru că au fost locuite de personalități ca Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Augustin Bunea şi Timotei Cipariu și casa în care au activat membrii Consiliului Naţional Român în perioada 1918-1919. În Casa Augustin Bunea (1957-1909) a locuit fostul istoric, teolog greco-catolic, scriitor a numeroase lucrări despre istoria Transilvaniei, care a fost ales membru titular al Academiei Române, titlu de care nu s-a putut bucura, decedând la Blaj cu o zi înainte de a-și susține discursul. 

Casa Timotei Cipariu (1805-1887) a fost locuită de cărturarul și marele patriot, care a fost membru activ în Revoluția de la 1848. Azi în ea funcționează ASTRA. Lipită de ea se află clădirea în care a funcționat ,,Biblioteca Centrala Arhidiecezană’’, cu peste 70.000 volume și aproximativ 1.000 de manuscrise vechi, desființată în 1948 și colecțiile sale distruse.

Pe colțul nord-vestic al pieței se află Primăria Municipiului Blaj.

Piața 1848, întinsă pe o suprafață de aproximativ 15.000 metri pătrați, a fost amenajată ca un parc cu rondouri de flori, felinare de epocă, bănci pentru relaxare,  în care, din loc în loc, au fost postate statui ale unor personalități marcante.

statuia lui Inocențiu Micu-Klein

bustul lui Simion Bărnuțiu

bustul lui Timotei Cipariu

statuia ASTRA

Ieșind din piață pe lângă Casa Augustin Bunea, după ce se traversează un culoar  printre diverse clădiri, unele cu pereții pictați, evocând momentele Marii Adunări, în câteva minute se ajunge în parcul orașului.

Parcul Avram Iancu a fost amenajat într-o zonă în care s-au păstrat copacii seculari. Într-o parte a parcului se află un bazin cu apă, populat de pești multicolori, traversat de un podeț împodobit cu o multitudine de flori.

Pe luciul apei plutesc câteva lebede foarte prietenoase.

În altă parte a parcului o fântână arteziană, prin apa care țâșnește la înălțime, creează un frumos decor și răcorește spațiul înconjurător.

În apropierea ei se află stejarul lui Avram Iancu, vechi de aproape 600 de ani, declarat monument al naturii. Sub el au avut loc tratativele dintre Mihai Apafi II, ultimul Principe al Transilvaniei, și Generalul Caraffa, privind condițiile trecerii Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (1687). Copacul poartă numele lui Avram Iancu deoarece acesta, împreună cu Al Papiu-Ilarian, au fost cei care, în aprilie 1848, au formulat ideile desființării iobăgiei și egalizarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania și pentru că spre sfârșitul vieții, vizitând frecvent Blajul, el se odihnea adesea sub umbra copacului.

Multe dintre instituțiile din Blaj poartă azi numele celor mai importanți participanți la Revoluția de la 1848. Un exemplu este Grupul Școlar „Timotei Cipariu” numit după clericul greco-catolic, istoric, lingvist, membru fondator al Academiei Române, considerat „părintele filologiei române”, cel care a publicat la Blaj prima gramatică românească.

Orașul este renumit pentru locul unde a avut loc Marea Adunare de la Blaj. Pentru a ajunge pe câmpul, azi amenajat ca „monument istoric”, pe artera principală a orașului trebuie să ne îndreptăm spre nord apoi pe o străduță laterală spre est.

Pe câmpul, numit atunci „Râtul Grecilor”, azi Câmpia Libertății, în zilele de  15-17 mai 1848 s-au adunat peste 35.000 de oameni, majoritatea țărani, care au revendicat abolirea dijmei, clăcii, iobăgiei, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, formarea unei gărzi naționale, de școli în limba română, etc., tot ce îi aducea pe picior de egalitate cu celelalte nații ale imperiului.

bustul lui Axente Sever (1821-1906)- unul dintre conducătorii revoluției

De asemenea s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria pe care, însă, Dieta de la Cluj a votat-o pozitiv.

Au urmat alte adunări pe acea câmpie. În una dintre ele (septembrie 1848) s-a cerut Comitetului permanent de la Sibiu să aprobe înarmarea satelor.

Un an mai târziu, datorită neînțelegerilor dintre revoluționarii români și conducătorii Revoluției Maghiare, a izbucnit un război civil care a fost oprit prin intervenția rușilor, cerută de la Viena. 

Pe câmpie a existat Piatra Libertății care a fost distrusă în 1908. Din ea se păstrează un fragment în Muzeul din Blaj.

Locul de comemorare, Câmpia Libertății, azi întins pe un hectar, este amenajat cu alei și plăci inscripționate cu date istorice despre evenimentele care s-au desfășurat acolo.

În secolul XIX dezvoltarea orașului a crescut și datorită construirii liniei de cale ferată Teiuş-Mediaş, de către Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care avea oprire în Blaj. Pentru aceasta s-a construit Gara Blaj, inaugurată în 1872.

Pe lângă cultele religioase greco-catolic și ortodox, în localitate au apărut reformații care în 1880 au construit propria Biserica Reformată.

Azi, la Blaj, pe lângă Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma își are sediul și Arhiepiscopia Ortodoxă de Făgăraș și Alba Iulia.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. M. Mc. Gheorghe”(1935)

Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1991-2010, în stil neobizantin.

În Sfânta Masă păstrează moaștele celor 4 Sfinți Mucenici de la Niculiței, primite în dar de la Episcopul de Tulcea.

La Blaj azi funcționează Colegiul Național „Inocențiu Micu Klein”, al doilea ca mărime din județul Alba. Clădirea, aparținând Bisericii Greco-Catolice, a fost ridicată în 1924 pentru o școală nou creată care cuprindea Liceul de fete „Sf. Ecaterina” și Liceul de băieți „Sf. Vasile cel Mare” (1929-1948). Naționalizată, în decursul timpului a continuat să fie sediul diverselor școli- Școala Normală de fete (1948-1954), Școala Medie Mixtă (1954-1977), Liceul Industrial și Școala Profesională de maiștri și din 1998, în clădirea retrocedată Bisericii Greco-Catolice, actualul Colegiu.

Dacă vizitați orașul Blaj neapărat trebuie să urcați până pe dealul de la marginea localității. Lângă șosea veți găsi Memorialul Mihai Eminescu care aduce aminte de renumitul poet ai cărui strămoși paterni, din calea invaziei otomane, au părăsit Banatul, s-au stabilit la Blaj, unde s-a născut străbunicul poetului (secol XVIII). Următoarea generație s-a mutat în Bucovina, care la acea vreme ținea de Imperiul Habsburgic,  unde s-a născut poetul. Acesta a făcut școala la Cernăuți dar după moartea profesorului preferat, Aron Pumnul, a părăsit școala și, trecând munții, s-a îndreptat spre Blaj dorind să-și dea acolo examenele, pentru a absolvi clasa a 3-a.

De la Târgu Mureș, împreună cu o familie care avea o căruță, s-au îndreptat spre Blaj. Ajungând pe dealul Hula, locul unde azi se află memorialul, au făcut un popas sub un tei bătrân, numit azi Teiul lui Eminescu. Deși nu a putut să-și promoveze examenele, Eminescu a rămas la Blaj timp de 4 luni, găzduit în seminarul teologic, când a intrat în contact cu diferitele personalități culturale. Apoi s-a îndreptat spre Sibiu unde frații săi mai mari învățau în școlile românești.

Drumul de la tei până pe Dealul Viilor durează doar câteva minute. Inițial pe acel loc a fost ridicată „Crucea lui Bob” în semn de recunoaștere față de Episcopul care i-a ajutat cu merinde, gratis, în timp de mare secetă și foamete (1821). În 1848 moții, în frunte cu Avram Iancu, sosind la Blaj, s-au cantonat lângă cruce și din acest motiv de atunci a fost numită Crucea lui Avram Iancu.

În 1908 crucea a fost distrusă, o dată cu Piatra Libertății de pe câmpie. Ruptă în trei bucăți, a fost reparată și pusă înapoi pe deal unde a stat până în anul 2003 când a fost mutată în curtea muzeului din Blaj. Tot pe deal în 1958 a fost ridicat un obelisc din piatră roșie pe care a fost postată o placă de marmură inscripționată cu  datele Marii Adunări, în amintirea țăranilor participanți.

În prezent pe Dealul Viilor se află un monument în formă de T (Transilvania) pe care este aşezată statuia lui Avram Iancu (1996).

La revedere Blaj !

Citește și Orașul Târnăveni, județul Mureș

Caransebeș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.

A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și  în 1556 a primit statutul de oraș.

Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea  cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.

După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.

Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară,  s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.

În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788).  Orașul a fost din nou refăcut.

Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).

 Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial,  Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.

Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.

Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.

În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.

Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).

Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară,  în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul  de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.

În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.

M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.

Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.

În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).

La începutul secolului XVIII  a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.

În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.

Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.

S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.

Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.

Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).

Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.

Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.

Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.

Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.

Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).

Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.

În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.

O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.

Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.

Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.

Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.

La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).

De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu,  Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.

De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.

Apoi m-am îndreptat spre  BCR de unde,  pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la  Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).

Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza”  în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.

Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.

Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.

De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.

Și, din nou la drum. La revedere Caransebeș !

Citește și Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Pécs, Ungaria- strada Muzeului și Dealul Calvarului

Publicat pe de
Răspunde

Din Piața Kossuth, Pécs, Ungaria, în drumul spre catedrală am trecut pe lângă Biserica Evanghelică-Luterană (Pécsi Evangélikus Egyházközség temploma) construită în stil renascentist (1875) de congregația luterană formată în 1868.

După ce am vizitat Catedrala „Sf. Petru și Pavel” am urmat fosta stradă Káptalan pe care locuiau mai mulți membrii ai episcopiei, numită azi strada Muzeului datorită faptului că pe ea se află mai multe muzee. Lateral, spre sud, am văzut străduța istorică Schaár Erzsébet utca numită după o sculptoriță care a creat inițial modelul unei străzi din secolul XVIII, lung de 24 metri, efectuat din spumă poliuretanică care a fost expusă la Muzeul din Székesfehérvár (1974) cu numele „Strada”.

Ulterior „strada”, creată din materiale durabile, a fost mutată în actuala locație (1985-1986).

Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să mă întorc acasă, am putut vizita doar câteva din mulțimea de muzee ale orașului.  În 1979 a fost deschis Muzeul Martin Ferenc (Martyn Ferec Múzeum) sculptor, pictor, grafician,  unul dintre primii reprezentanți maghiari ai tendinței non-figurative, care a predat orașului o parte din operele sale. După moartea sa (1986) au fost adunate toate picturile și sculpturile sale și în 2011 a fost deschisă o expoziție permanentă.

În apropiere se află alte două muzee. Muzeul Zsolnay  (Zsolnay Múzeum) funcționează în cea mai veche clădire rezidențială din Pecs (1324), casa lui Janus Pannoius, de la care pe fațadă s-au păstrat fresce renascentiste. În ea a funcționat prima Bibliotecă publică din Ungaria (1477).

În decursul timpului clădirea a fost restaurată (1930, 1955) și a fost deschis muzeul cu o expoziție permanentă care etalează cronologic lucrări decorative ceramice efectuate în Fabrica de porțelan. În 1990 a fost deschisă Sala Memorială Zsolnay în care sunt etalate piese de mobilier, fotografii, picturi, etc. ale familiei. 

În spatele lui se află Muzeul Arheologic „Grădina de Piatră”  (Reneszán Kőtár) cu o expoziție în care sunt expuse desene și schițe făcute de arhitecți unui palat renascentist descoperit prin săpăturile efectuate în zonă.

Muzeul Victor Vasarely  (Vasarely Múzeum) a fost deschis în casa artistului (1976) și etalează lucrările sale începând din 1947, o parte donate de el muzeului (1968) și lucrările altor artiști în geometrie și cinetică. Din curtea muzeul se poate intra Muzeul Minier Mecsek  (Mecseki Bányászati Múzeum) situat într-un spațiu subteran care a fost inaugurat în 1981. În el sunt etalate minerale, roci din minele de cărbune din munții Mecsek și în ultimii ani  mostre din extracția de uraniu.

După muzeu, pe colțul străzii se află clădirea Colegiului Tehnologic Episcopal  (Püspöki Hittudományi Főiskolán).

Am cotit pe o stradă spre nord unde am trecut pe lângă Centrul Școlar Catolic „Sf. Mór”  (Szent Mór Katolikus Általános Iskola).

În față, pe Dealul Calvarului, se afla Capela Calvarului (Kálvária-kápolna) la care doream să urc mai ales pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Inițial am urcat un șir de scări care s-a terminat într-un spațiu larg mărginit de o parte din fostele ziduri ale cetății și un bastion de la care pe o potecă amenajată am urcat la capelă.

În 1270 pe Dealul, numit atunci „Sf. Bartolomeu”,  exista Capela Corpus Christi care sub stăpânirea otomană a fost distrusă. După ce iezuiții s-au stabilit în oraș (1701), prin schimb de terenuri au preluat dealul situat în afara zidurilor orașului. În vârful lui au construit o capelă mică și până la ea 7 stații.

În decurs de un secol au adăugat până la 14 stații decorate cu reliefuri din piatră care au fost sistematizate invers decât în mod obișnuit, adică din partea de vest spre capelă și prin partea de est coboară, înconjurate de pini și migdali.

Apoi au construit actuala capelă circulară, în stil neo-clasic (1814-1817) și în grădina alăturată „peștera Sfântul Mormânt”.

În anii 1930 spațiul a fost înconjurat cu ziduri, poarta de intrare în grădină a fost decorată și interiorul capelei pictat.

După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial capela a fost naționalizată. În decursul timpului s-a deteriorat și a suferit doar reparații minore. În 1990 a fot înființată Fundația Calvarul din Pécs care în timp a adunat fonduri și în 2012 au renovat-o.

Lângă capelă, așa numita „terasă a celor opt fericiri” (Nyolc boldogság terasza”) este pardosită cu plăci decorate cu motive florale situate în jurul unei plăci centrale, inscripționată.

De pe terasă am văzut panorama zonei de est a orașului unde se înălțau turnurile catedralei.

Valencia, Spania- prin La Seu și El Carmen, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Din Plaza de la Virgen, Valencia, Spania, am continuat vizitarea cartierului La Seu îndreptându-mă  spre Piața Arhiepiscopului (Plaza de Arzobispo) unde se afla Muzeul Orașului Valencia care funcționa în fostul Palat al Marchizului Campo (Palacio del Marqués del Campo).

Primul Marchiz Campo a cumpărat un conac, câteva case alăturate, le-a unit, modificat și a format palatul (1840). Între anii 1989-1990 a fost restaurat și în el s-a deschis muzeul.

Biserica Regală a Sf. Mântuitor Hristos (Reial Església del Santíssim Crist del Salvador) se afla pe locul unde, după eliberarea de sub otomani, în locul unei moschei a fost ridicată o biserică (secol XIII), înlocuită cu altă biserică (secol XIV), la rândul ei reconstruită (secol XVII) și modificată în stil neoclasic (1826-1829).

Fostul Palat Borja (Palau dels Borja) a fost construit, pentru familia căreia îi purta numele (secol XV), în stil gotic și renascentist catalan. Azi în el funcționează Parlamentul din Valencia (Palau de les Corts Valencianes).

Vis a vis de sediul Parlamentului  se află Biserica Sf. Lorenzo (Esglesia de San Lorenzo), una dintre primele biserici construite în Valencia (1238-1276), refăcută în secolul XVII, un secol mai târziu dotată cu o clopotniță nouă, în locul celei vechi care s-a prăbușit.

Printre clădiri, pe o scurtătură indicată de un localnic, ne-am îndreptat spre Teatrul Talia (Teatre Talia). Inițial teatrul a aparținut unei instituții caritabilă catolică, a fost inaugurat în Casa de los Obreros (1928) cu spectacole pentru publicul larg apoi a fost administrat de Generalitat și azi este deținut de o companie privată.

Am ieșit din cartierul La Seu și am intrat în cartierul El Carmen.

Din loc în loc străduțele se lărgeau și formau mici piațete numite după clădirile importante de acolo sau după figuri ilustre care au locuit în unele dintre case, un exemplu Plaça de Beneyto I Coll, numită din 1889 după filantropul care și-a lăsat averea moștenire Consiliului Școlilor Meșteșugărești.

În partea sa nord-estică El Carmen este renumit pentru arta stradală.

De asemenea este unul dintre cele mai populare locuri în care iubitorii de artă se adună și locul cel mai populat seara, în terasele și barurile sale unde ne-am petrecut și noi una dintre seri.

Dar să revin. Tot studiind picturile murale, fără să-mi dau seama am intrat în Piața Carme (Placa del Carme).

În acel loc, situat în afara zidurilor de apărare, după cucerirea creștină a orașului a fost construită de către carmeliți Mănăstirea Regală a Maicii Domnului (1821) cu Biserica „Schimbarea la Față a Domnului” (1343). În secolul XVI mânăstirea s-a extins, un secol mai târziu biserica a fost modificată în stil baroc.

Monumento al pintor Juan de Juanes (1523-1579)

O dată cu confiscarea proprietăților bisericești (Mendizábal-1835) mânăstirea a fost abandonată, clădirile ei au fost separate de biserică, a fost extinsă și a găzduit Academia Regală de Arte Frumoase cu Muzeul și Școlile de Arte Frumoase și Meserii. Renovate între 1989-2011, azi găzduiesc Centru de Cultură Contemporană (Centre del Carme).

Mânăstirea Santa Cruz, aflată în apropiere, a fost demolat, parohia ei s-a mutat în fosta Biserică a Mânăstirii Carmelite (1842) care de atunci a fost denumită Biserica Sfintei Cruci (Parroquia de la Santisima Cruz). În secolul XVIII bisericii i s-a adăugat clopotnița dotată cu 6 clopote.

Fațada orientată spre Piața Carmen a fost realizată în două etape (secolele XVI și XVII). De o parte și cealaltă a ușii de intrare au fost postate câte 3 coloane ionice lateral de care în 1961 au fost postate câte o sculptură reprezentând sfinți și deasupra ușii scutul Ordinului Carmelit. În corpul superior ușii, într-o nișă centrală a fost așezată sculptura Fecioarei cu Pruncul în Brațe și în nișele laterale Santa Teresa de Jesús și Santa Magdalena de Pazzis iar în nișa centrală, superioară acestora, Sf. Iosif și Pruncul.

În spațiul aflat lateral de biserică a fost amenajată Fântâna Copiilor (Fuente de los Niños), un grup de 8 statui din bronz reprezentând copii care se joacă (1862-1947), azi o copie, originalul fiind păstrat în Muzeul de Arte Frumoase San Pio V din Valencia.

Și, din nou pe străduțele cu casele pictate…

Am ieșit la o arteră de circulație mai largă, în dreptul Institutului de Artă Modernă (Institut d’ Art Modern Valencia).

Deplasându-mă spre sud, pe acea stradă am văzut câteva clădiri importante.

Universitatea Catolică din Valencia „San Vicente Mártir“ (Universidad Catolica de Valencia) a fost creată în 2003, cu mai multe facultăți situate în diferite locații ale orașului. În El Carmen se află Rectoratul și serviciile centrale ale Universității care funcționează în fostul Complex San Carlos Borromeo (1760), în locul sediului Academiei de Chirurgie din Valencia.

Biserica „Trupul lui Cristos” (Convento del Corpus Christi) a fost construită în cadrul unei mânăstiri fondată de carmeliți (1687-1693). Datorită traficului rutier în creștere biserica a fost înconjurată cu un zid de protecție.

Aparținând azi Universității Catolice, Biserica la Milagrosa (Eglesia de la Milagrosa) a fost creată în 1957 din fosta Capelă Asilo del Marqués de Campo (1882), foarte deteriorată.

Consiliul Provincial Valencia (Diputació Provincial de València) a început să administreze orașul și teritoriile Provinciei Valencia (1833) după promulgarea Constituției spaniole (1812).

Pe o parte a străzii se aflau clădiri mai vechi, pe cealaltă blocuri de locuințe. În mijlocul unei fântâni am văzut postată satuia lui Miguel de Cervantes, romancier, poet și dramaturg, considerat simbolul literaturii spaniole.

În zonă se afla și o școală de stat care îi purta numele, Col-legi Public Cervantes (CEIP).

Mânăstirea Sf. Ursula (Iglesia y Convento de Santa Ursula) a fost fondată de călugărițele desculțe din  Ordin Augustinian, ordin catolic (1605). Biserica, construită în secolul XVII, este singura care a supraviețuit până azi, restaurată în 1930. Restul complexului mânăstirii a fost reconstruit în 1960.

Lângă mânăstire, la capătul cartierului El Carmen, se aflau Turnurile Quart (Torres de Quart), una dintre cele două porți din vechiul zid medieval care au supraviețuit (1441-1460).

 

 

Cetatea Akershus din Oslo, Norvegia

Publicat pe de
Răspunde

Din Piața Primăriei Oslo, locul stabilit de mine ca punct de plecare spre diferitele obiective din Oslo, am urmat malul golfului Pipervika.

În partea stângă era postată statuia lui Peter Tordenskjold, vice-amiral danez-norvegian care s-a evidențiat în luptele cu Suedia când a distrus flota de aprovizionare a acesteia.

M-am îndreptat spre debarcader pentru a putea vedea din exterior zidurile fortăreței pe care urma să o vizitez.

Cetatea Akershus (Akershus Festning) din Oslo, Norvegia, a fost construită sub domnia regelui Haakon V pentru a se îmbunătăți sistemul de apărare al orașului. A fost construit un castel care a devenit reședință regală astfel capitala a fost mutată din Bergen la Oslo. În decursul timpului cetatea a supraviețui numeroaselor atacuri și asedii ale suedezilor (1308, 1449-1450, 1502, 1523, 1531-1532, războiul de 7 ani).

În 1572 a fost remodelată sub forma unei cetăți medievale care fiind situată lângă mare a devenit o mare forță militară și economică, majoritatea comerțului făcându-se pe mare.

Spre a intra în cetate, m-am întors și am urcat scările pe lângă statuia  lui Franklin D. Rosevelt.

După incendiul devastator din 1624, sub domnia regelui Christian IV orașul a fost reconstruit aproape de cetate și denumit Christiania.

Deși încă funcționează ca zonă militară Cetatea Akershus este deschisă publicului. Am pătruns într-o zonă largă în care pe una din laterale se afla  Colegiul Național de Apărare (Forsvarets høgskole), instituție universitară car școlarizează cadre militare superioare și ale forțelor de ordine.

Am ieșit pe o alee spre castelul care se afla în latura opusă a cetății. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial cetatea s-a predat germanilor fără luptă (1940). În 1945 a fost eliberată și predată conducătorului mișcării de rezistență din Norvegia.

Muzeul de Rezistență al Norvegiei (Norges Hjemmefrontmuseum) a fost înființat ca fundație în 1966. Deschis după patru ani, el etalează echipamente, documente, fotografii din perioada premergătoare și în timpul ocupației naziste (1930-1945).

Fiind situat la înălțime, la marginea dealului, am văzut o frumoasă panoramă a orașului, marea și zidurile fortăreței din exterior.

Printr-o altă poartă am traversat zidurile la biserica din cetate. În ea se găsea Mausoleul Regal cu numeroase sarcofage ale regilor, reginelor și familiilor regale.

Am fost bucuroasă să văd unul dintre posturile de pază efectuată de Garda Regală.

Ocolind clădirea am ieșit pe o alee  care se întindea de-a lungul castelului.

Între anii 1637-1648 castelul a fost modificat în stil renascentist, până la sfârșitul secolului al IXI-lea a fost extins, i s-au adăugat turnuri și au fost construite bastioane.

A fost folosit ca reședință regală, bază militară, chiar închisoare numită Sclavia (Slaveriet) din cauză că prizonierii puteau fi închiriați în oraș pentru a efectua diverse activități.

Actual castelul este frecvent utilizat pentru evenimente oficiale. Am ieșit din perimetrul castelului și din exterior am remarcat că în continuare se efectuau diverse restaurări.

Pe lângă o clădire construită într-un stil arhitectural diferit de cele din zonă, sediul FFT, în cinci minute am ajuns în zona de est a cetății unde, în două clădiri opuse funcționau mai multe muzee.

Muzeul Forțelor Armate (Forsvarsmuseet)

Muzeul Artileriei (Fanehallen Artilleriloftet)

La ieșire, în clădirile din imediata apropiere funcționa Ministerul Apărării (Forsvarsdepartementet) și își avea sediul premierul norvegian.

Citește și Oslo, Norvegia- o parte din Karl Johan gate

O scurtă raită prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață  de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante,   terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat  și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor  „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara  (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817.  Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite  în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România