Arhive etichetă: monumente

Parma, Italia- prin oraș spre centrul istoric

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Parma este situat în partea de nord a Italiei, în Regiunea Emilia-Romana. A fost creat în anul 183 î.e.n. ca și colonie romană pe drumul ce unea Roma cu partea nordică a Imperiului Roman. Devenind un punct strategic și comercial important, în decursul timpului a fost atacat de barbari, ocupat de huni, apoi de longobarzi, în 1545 Papa Paul III dând orașul lui Pier Luigi Farnese, familie care a condus Ducatul de Parma  până în 1731.

În secolul XIX armatele franceze au cucerit zona, Napoleon a pus-o la guvernare pe pe a doua sa soție, Arhiducesa Maria Luisa a Austriei, în 1817 aceasta devenind Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, care a condus până la moartea sa (1847), perioadă în care orașul a fost remodelat, s-au construit noi palate, piețe, s-au reorganizat vechile cartiere, etc. Din 1860 Ducatul Parma a fost anexat Regatului Italiei.

Orașul Parma fiind situat în apropiere de Bologna, unde eram cazată, m-am hotărât să-l vizitez. După o oră cu trenul am ajuns la Gara Parma (Stazione di Parma), inaugurată în 1859, când s-a finalizat calea ferată Piacenza-Bologna. În timp a fost extinsă cu 2 corpuri laterale mai mici și în perioada 2007-2014 modernizată.

În partea laterală a fațadei principale se află statuia lui Carlo Alberto Dalla Chiesa, fostul prefect al orașului și General al carabinierilor, asasinat în 1982 la Palermo într-un atentat mafiot.

Am urcat pe lângă Monumentul Vittorio Bottego, inaugurat în 1907 în memoria ofițerului  armatei italiene, unul dintre primii exploratori occidentali din Jubaland (sudul Somaliei) și sudul Etiopiei, unde a condus 2 expediții. Statuia din bronz a exploratorului, îmbrăcat în uniformă colonială, e situată pe un „munte” din bolovani, ridicat pe o platformă, dotată cu un rezervor din care se revarsă apă, lateral de el aflându-se 2 statui prezentând războinici înaripați, reprezentând râurile Omo și Juba.

Deși timpul îmi era limitat, la amiază trebuind să mă întorc în Bologna, nu m-am îndreptat direct spre centrul orașului, ci am intrat pe străduțele din est, unde doream să văd câteva biserici și clădiri istorice.

Biserica Sf. Tereza a Pruncului Isus (Chiesa Santa Teresa del Bambin Gesù) a fost creată de Confraternitatea Rossi care în 1604 a folosit un mic Oratoriu al Bisericii Sf. Barnaba, ulterior transformat în Biserica Noii Treimi (1617). Până în secolul XVII clădirea a fost extinsă de 3 ori și în perioada 1862-1864 a primit forma actuală, cu fațada din marmură, în stil neo-renascentist, deasupra ușii de intrare ornată cu un basorelief ce prezintă Trinitatea.

Interiorul prezintă o singură navă, mărginită de câte 3 capele laterale. 

Prezbiteriul e acoperit de o cupolă prevăzută cu ferestre, sub ea fiind postate statui prezentând sfinți.

Altarul principal e decorat cu pictura prezentând Trinitatea, încadrată de un oval aurit, mărginită de 2 coloane de marmură răsucite, în jurul ei fiind postate statui de îngeri.  

În corul din stânga altarului e postată orga din 1788, modificată la începutul secolului XX și restaurată în 2013.

În 1920 biserica a fost preluată de Ordinul Carmeliții Desculți și din 1973 a fost declarată biserică parohială.

Biserica  Sf. Francisc de Prato (Chiesa San Francesco di Prato), construită în secolul XIII, în cadrul unei mânăstiri, a fost prima biserică franciscană din oraș. În 1461 pe fațadă a fost creată o rozetă cu 16 raze, număr considerat de ocultiștii medievali ca reprezentând Casa lui Dumnezeu. În timp numeroase personalități au aderat la Ordinul Franciscan și unele au fost înmormântate în biserică, care în timp a devenit sediul central al Ordinului Minorit. Sub Napoleon ordinele religioase fiind desființate, biserica și turnul-clopotniță  au fost transformate în închisoare, care a funcționat până în 1993. După ce a fost restaurată (2018), în 2021 a fost redeschisă ca biserică.  

Vis a vis de ea se află fostul Palat Cusani (Palazzo Cusani), construit în 1450 pentru familia de nobili originari din Milano, cărora le poartă numele.  Au deținut-o până în 1612, când au donat-o Municipalității, care a reamenajat-o, când curtea interioară a fost înconjurată cu logii mărginite de arcade susținute de coloane și în ea s-a mutat Universitatea Parma, Facultățile de Medicină și Drept, care au funcționat până în 1768.

După 10 ani Ducele Ferdinand I de Bourbon a mutat în clădire monetăria (zecca) și în centrul curții interioare a adus de la Palatul Grădinii statuia Hercule și Anteo. În 1820 Ducesa Maria Luisa a preluat palatul, l-a conectat cu penitenciarul, a înlăturat monumentul și s-a mutat în el. Între anii1924-1983 în el a funcționat o școală medie, în Al Doilea Război Mondial o parte din clădire fiind transformată în adăpost antiaerian. Școala a fost mutată după cutremurul din 1983, care a avariat clădirea. Ulterior a fost refăcută, în curte s-a readus statuia, din 2002 devenind sediul Casa Muzicii (Casa della Musica), cu sală de concerte (158 locuri), auditoriu, bibliotecă, săli de clasă, etc. și al Institutului Național de Studii Verdi.

În fața clădirii, celebrând bicentenarul nașterii muzicianului, a fost postată statuia lui Giuseppe Verdi. Din bronz, cântărind cca. 400 kilograme, în mărime naturală, compozitorul e așezat pe marginea unei bănci, într-o poziție relaxată, cu o mână parcă dirijând.

Pe cealaltă parte a străzii în secolul XVII a existat Biserica Sf. Elisabeta. După ce a fost restaurată, din 2007 în ea funcționează Casa Sunetului (Casa del Sono), un muzeu cu peste 400 de exponate ce arată evoluția în timp a instrumentelor muzicale și modul de transmitere a sunetelor.

Depășind-o, am trecut pe lângă Piazzale Salvo D’Acquisto, un mic parc în care e postată statuia Sf. Pio de Pietrelcina (statua San Pio da Pietrelcina), din 1991călugăr al Ordinului Frații Minori Capuccini, în 2002 proclamat sfânt de Papa Ioan Paul II.

Pe una din marginile parcului se află Palatul Borri (Palazzo Borri), construit în perioada 1730-1740, care azi găzduiește diverse instituții, birouri și spații pentru activități culturale.

Biserica Sf. Benedict (Chiesa San Benedetto) și mănăstirea alăturată au fost construite  în 947, în perioada  1498-1501 reconstruite și în 1580 predate de Papa Grigore XIII unei fraternități laice, inspirată de Sf. Ieronim, care în timp a format Ordinul Benedictin (cerșetor).

În 1668 ordinul a fost suprimat de Papa Clement IX, biserica predată clerului diecezan, din 1889 preluată de Ordinul Salezian, înființat de Sf. Ioan Bosco și transformată în Institut Salezian, mânăstirea într-un colegiu religios pentru bărbați,  în nordul ei fiind creat și colegiul feminin.

În 1305 la Parma a sosit Ordinul Slujitorilor Mariei, numiți și serviți, care s-a stabilit în vechiul Oratoriu al Bisericii Sf. Maria. În  1526 au reconstruit-o, numit-o Biserica Sf. Maria a Slujitorilor (Chiesa Santa Maria dei Servi) și au folosit-o până în 1789, când ordinul a fost suprimat și biserica preluată de Ordinul Dominican. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, biserica și mânăstirea au fost transformate în spital militar. Ulterior în ele a funcționat Azilul de bătrâni Don Gnocchi.

De acolo m-am îndreptat spre strada Republicii, pe care urma să ajung în centrul istoric al orașului. Situată pe colțul dintre ea și alte 2 străzi, am văzut o clădire în stil neoclasic, fostul Palat Marchi (Palazzo Marchi), construit între anii 1770-1774 pentru Marchizul Scipione Grillo, Duce de Anguillara. În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, ultima fiind familia Marchi. În Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Comandamentului provincial al armatei republicane, motiv pentru care în 1944 a fost atacat de partizani, care au reușit să ia numeroase arme și muniție. Ulterior familia Marchi l-a restaurat. În el a funcționat Institutul de Studii Verdiundare, între 2003-2009 a fost ocupat de Fundația Arturo Toscanini, o instituție muzicală și din 2023 deschis publicului cu expoziții temporare de artă.

Laturile palatului delimitează o curte interioară pătrată, înconjurată de arcade susținute de coloane (qvadriportic), din care se pătrunde în a doua curte, cu deschidere spre una dintre celelalte străzi.

Biserica Sf. Mormânt (Chiesa San Sepolcro) a fost construită în 1257, în stil gotic, pe locul unei biserici vechi (1100) și lângă ea mânăstirea canonicilor luterani. În decursul timpului biserica a suferit modificări, în perioada 1493-1495 transformată în stil renascentist, în 1616 i s-a adăugat turnul-clopotniță în stil baroc, în 1753 interiorul a fost pictat, apoi partea dreaptă a fost refăcută în stil neoclasic (1780).  Din 1798 au fost preluate de dieceză, care le-a predat Ordinului Dominican. Acesta a restaurat biserica și a transformat mânăstirea în azil pentru fetele sărace. 

Interiorul prezintă o singură navă, flancată de câte 5 capele laterale, decorate cu picturi prezentând sfinți și scene biblice. Orga, veche din 1656, a fost refăcută în 1789 și 1925.

Altarul principal e decorat cu un Crucifix și o pictură care îi prezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri și Sf. Ioan predicând. Biserica a fost restaurată în anul 2005.

Biserica Sf. Anton Abate (Chiesa Sant Antonio Abate) a fost construită în perioada 1386-1404 pentru Ordinul Antonian, vis a vis de spitalul acestora, adepții ordinului ocupându-se în principal de vindecarea bolnavilor.  În 1712-1766 cu ajutorul Papei Clement XIII, biserica a fost reconstruită în forma actuală, cu o singură navă, mărginită de câte 2 capele laterale, interiorul pictat în frescă, altarul principal fiind decorat cu statui din stuc prezentând Predica lui Isus pe munte, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Toma și o frescă înfățișând scena apoteozei Sf. Anton.

Despre Palatul Rangoni Farnese (Palazzo Rangoni Farnese) nu se știe când a fost construit, dar apare în scriptele din secolul XVI ca aparținând lui Bartolomeo Cantelline. În 1572 l-a vândut Contelui Giulio Rangoni care pe fațada principală a creat portalul din marmură, flancat de 2 statui, deasupra lui fiind așezată stema familiei Rangioni, care s-a păstrat până azi.

În perioada 1690-1762 a fost deținut de prinții Farnese. Împreună cu averile familiei, palatul a fost confiscat de Camera Ducală, care l-a restaurat și folosit ca sediu administrativ al Finanțelor și Întreprinderilor, din secolul XIX al Direcției Economice, când a fost numit Palazzo della Finanza. În perioada fascistă o parte a interiorului a fost transformată, devenind sediul fasciștilor, din 1943 a fost ocupat de Garda Națională Republicană și postbelic de Prefectură (Prefettura), care funcționează și azi.

Vis a vis de el, pe colțul a 2 străzi, se află Palatul Dazzi (Palazzo Dazzi), construit în anii 1794-1797 pentru Marchizul Gian Francesco Corradi Cervi, căpitan al milițiilor ducale din Parma și în secolul XIX cumpărat de familia Dazzi. Clădirea în stil neoclasic, cu 3 etaje și mansardă, deasupra căreia sunt postate statui,  prezintă un balcon central, mărginit de 2 pilaștri care, împreună cu cele 2 coloane centrale, susțin cornișa și timpanul triunghiular. 

Biserica Sf. Cristina (Chiesa Santa Cristina) se află pe locul fostei capele Sf. Cristina, construită în 987, atunci la limita estică a Parmei. În 1629, la cererea Ducesei Regente Margherita Aldobrandini, văduva lui Ranuccio I Farnese, al 4-lea duce de Parma, Papa Urban VIII a dat capela și câteva clădiri din apropiere Ordinului Teatin. Fiind apreciat pentru ajutorul dat populației în epidemia de ciumă (1630), Ordinul a primit aprobarea și în perioada 1649 -1662 au construit biserica, cu mănăstirea alăturată, fațada rămânând neterminată din lipsa fondurilor. Sub Napoleon, când ordinul a fost expulzat, biserica a fost ocupată de trupele militare. Bombardamentele din 1944 au avariat clădirea, fiind restaurată abia în 1983.  

În interior prezintă o navă centrală mare, cu tavanul pictat în frescă, prezentând scene din viața Sf. Cajetan.

Nava e separată  de cele 2 nave laterale prin 6 pilaștri cu capiteluri dorice, ce mărginesc arcade.

Navele laterale sunt împărțite prin arcade în secțiuni, acoperite de mici domuri decorate cu fresce.

În ele se deschid câte 4 capele laterale, ce au altarele decorate cu picturi prezentând scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate.

Altarului principal, din lemn aurit și imitație de marmură, e decorat cu pictura în ulei care prezintă martiriul Sf. Cristina.

În 1720 deasupra ușii de intrare s-a creat corul, dotat în 1764 cu orgă.

Aproape de Piazza Giuseppe Garibaldi se află Biserica Sf. Vitale (Chiesa San Vitale), atestată documentar din secolul XI. La cererea Ducelui Ranuccio II, fiul Ducesei de Parma Margherita de Medici, în 1644 biserica a fost preluată de Compagnia del Sufragio, o congregație care urmărea salvarea sufletelor din Purgatoriu, fondată în 1627 și recunoscută prin Bula Papei Inocențiu X. Fiind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu actuala biserică (1651-1666), în stil baroc, având fațada principală formată din 2 secțiuni suprapuse, despărțite de cornișă, cea superioară împărțită de 4 pilaștri ionici, central cu o fereastră dreptunghiulară și lateralele cu nișe, decorate cu statui, cea inferioară de 6 pilaștrii ionici, cu 3 portaluri, cel central cu un timpan din marmură, susținut de 2 coloane, cele laterale cu nișe decorate cu statui.

Interiorul e format dintr-o singură navă și 10 capele laterale, decorate cu picturi, majoritatea din secolul XVII, ce prezintă sfinții cărora le sunt dedicate: Sf. Borromeo, Sf. Francisc din Paola, Sf. Anton, Nașterea Maicii Domnului, etc., sau scene biblice.

În partea stângă a transeptului se află Monumentul Beccaria, un grup sculptural ornat cu numeroase basoreliefuri și statui, în centrul căruia se află altarul, cu pictura Răscumpărării, mărginită de statui și coloane de marmură.

Altarul principal, din marmură policromă, acoperit de o cupolă ornată cu picturi, prezintă central un Crucifix și în spatele lui tablouri ce prezintă  scene din viața Sf. Vitale. Sub altar se află urna cu moaștele sfântului, aduse în 1648 de la Roma și lângă el, deasupra corurilor, noua orgă (2006). 

Citește și Parma, Italia- Piazza Giuseppe Garibaldi și Piazzale della Pace

Bologna, Italia- prin orașul istoric

Publicat pe de
1

Fiind în Bologna, oraș din nordul Italiei, pentru câteva zile, l-a vizitat urmând cât de cât istoria lui, prima dată înconjurând centrul istoric, pe bulevardele sale fiind situate câteva dintre fostele porți ale celui de al 3-lea zid de apărare, apoi de la Poarta Saragozza am intrat în partea de sud a orașului vechi, în aproierea căreia se află Biserica Sf. Ecaterina de Saragozza (Chiesa Santa Caterina di via Saragozza), dedicată Sfintei Ecaterina din Alexandria, construită în 1256 și refăcută în 1443.

La mijlocul secolului XVIII a găzduit iezuiți din coloniile americane, unii dintre ei fiind înmormântați în biserică. De atunci e venerată și Sf. Fecioare din Guadalupe, nume atribuit de Biserica Catolică după apariția Fecioarei Maria în acea zonă (1531).

În timp degradându-se, biserica fost reconstruită (1816-1817), primind forma actuală, în 1824 adăugându-i-se clopotnița, dotată cu 4 clopote. În 1864 fațada a fost restaurată, s-au construit noua sacristie cu altar, amvonul sculptat și aurit, lângă altarul principal 2 coruri și nișe pentru orgă și interiorul a fost pictat, pe peretele posterior al altarului principal fiind postată o pictură ce prezintă martiriul Sf. Ecaterina. Apoi altarul principal și cele din capelele laterale au fost schimbate cu unele noi, din marmură de Verona (1874) .

După Primul Război Mondial capela din stânga prezbiteriului a fost extinsă, în ea fiind creat un memorial al enoriașilor care au decedat în război. Biserica a fost restaurată în 1996.

Pe aceeași stradă se află Palatul Albergati (Palazzo Albergati), numit după familia pentru care a fost construit în 1519 și extins în 1540. În incendiul din 2008 a fost grav avariat, ulterior refăcut și din 2014 folosit pentru expoziții temporare de artă.

Urmând străduțele înguste, m-am îndreptat spre sud, până la Mânăstirea Sf. Caterina de Vigri (Monastero Santa Caterina de Vigri), construită între anii 1477-1480 și refăcută în 1687. Fiind grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, a fost refăcută, din structura inițială păstrându-se doar fațada renascentistă. În ea e înmormântată sfânta care a fondat prima mânăstire a clariselor din Bologna.

Lângă mânăstire a existat o biserică veche (1328), lângă care în 1588 s-a înființat un Colegiu, care a funcționat până în 1798, azi clădirea fiind ocupată de Colegiul privat Sf. Ludovic (Collegio San Luigi). Un secol mai târziu biserica a fost demolată (1615) și construită actuala Biserică Sf. Antonio Abate (Chiesa di Sant Antonio Abate).

Îndreptându-mă spre o altă biserică veche, am străbătut unul din numeroasele porticuri ale orașului, cu arcade înalte, care se întind pe cca. 38 kilometri, situat la fațada clădirii în care a funcționat Ospendale degli Inocenti, numită și Ospendale Bastardini, o instituție care îngrijea tinerele mame și orfanii (1797-1860). La sfârșitul anilor 1940 complexul a fost transformat în Teatrul „La Soffitta”, din 1955 numit Teatro „La Ribalta”, care a funcționat până în anii 1970, când în complex s-au amenajat birouri ale Universității Bologna, care s-au mutat în anii 1990, clădirea fiind dezafectată. După ce a fost renovată (2010), a fost utilizată pentru expoziții temporare.

În clădirea de vis a vis  azi își are sediul Tribunalului Administrativ Regional  (Tribunale Administrative Regionale) și în apropiere Biserica San Procolo.

Câteva minute spre vest și am intrat în Piața San Domenico, unde am vizitat Bazilica San Domenico, apoi m-am îndreptat spre nord , în drum trecând pe lângă Casa Berò, numită și Casa dei Carracci, o clădire din secolul XV, restaurată în 1884.

Piazza Minghetti, situată spre nord, a fost realizată în secolul XIX  după demolarea unor clădiri preexistente și construirea Palazzo della Cassa Di Risparmio (1868-1873), modificat în 1950, în el amenajându-se birourile băncii. A fost numită după Marco Minghetti, politician de dreapta, diplomat și jurnalist, ministru de finanțe, a cărui statuie a fost postată central în 1896.

De acolo am pornit să explorez o mică parte din vestul orașului istoric. Primul și cel mai important obiectiv a fost Basilica Sanctuario Santo Stefano, numită și Complexul celor „Șapte Biserici”, cea mai veche fiind datată din anul 450 e.n. Urmând spre nord strada Maggiore, am trecut pe lângă Palatul Segni Masetti (Palazzo Segni Masetti), reședință nobiliară din sec XV, în timp extins și modificat în forma actuală, păstrându-se porticul inițial.

Azi situată pe o străduță laterală, Biserica Sf. Mihai al Leproșilor (Chiesa San Michele dei Leprosetti) a fost construită în secolul XI, numită după un ospiciu care adăpostea leproși, situat lângă ea. A fost distrusă de incendiul din 1210, ulterior refăcută (1361), în timp extinsă (1761-1764) și renovată (1837). Interiorul a fost ornat cu picturi prezentând personaje și scene biblice.

Din 2023 a devenit Biserică Greco-Catolică Ucraineană.

Am revenit pe strada Maggiore, pentru a vedea Casa Isolani, clădire din secolul XIII, cu 3 etaje, cel superior susținut de un portic din grinzi de stejar, înalt de 9 metri. În 1877 fațada a fost modificată, lateral de ușa centrală creându-se alte 2 uși și ferestrele delimitate de arcade au fost restaurate. 

Spre nord am ajuns în Piața Mercanzia, zonă în care în secolul VIII a existat un mic sat, locuit de longobarzi. În perioada 1382-1391, prin modificarea a 3 case deținute de municipalitate,s-a construit Palatul Mercanzzia (Palazzo della Mercanzia), numit și Forumul Negustorilor, un tribunal în care se judecau problemele negustorilor, azi sediul Camerei de Comerț, Industrie, Meșteșuguri și Agricultură. În timp clădirea,  în stil eclectic, romanic și gotic, a fost restaurată de mai multe ori (sec. XV, XVII, 1946-1949). La fațada principală prezintă o logie, mărginită de stâlpi care susțin arcade ascuțite, deasupra ușii de intrare stemele familiei Bentivoglio și a Municipalității Bologna, în 3 nișe statui din marmură, cea centrală reprezentând „dreptatea” și în partea superioară stemele Companiilor de Arte, surmontate de creneluri.

Trecând de cele Două Turnuri (Le Due Torri) înclinate, simbol al orașului, am urmat strada care în est se termină la Poarta San Donato, în drum trecând pe lângă Biserica San Donato (Chiesa San Donato), construită în 1454, forma actuală primind-o după modificările din 1751.

Nu departe de ea se află Bazilica San Giacomo Maggiore, fostă biserică a Ordinului Augustinian (1267) și Oratoriul Santa Cecilia pe care am avut norocul să le găsesc deschise. După ce le-am vizitat, am intrat în Piața Giuseppe Verdi (Piazza Giuseppe Verdi).

Pe una din laturile ei se află Teatrul Municipal (Teatro Comunale). A fost construit (1756-1763) pe locul fostului Palat Bentivoglio, după ce Teatrul Malvezzi, existent în oraș din 1651, a fost distrus de un incendiu (1745) și numit Teatro Pubblico. În timp a fost extins cu o sală de depozitare a echipamentelor (1805), până  în 1933 fiind modificat în actuala formă. În el s-au desfășurat spectacole operă, teatru, numere de circ, etc. Din 1956 în cadrul teatrului s-a înființat o orchestră permanentă, al cărei dirijor principal a fost românul Sergiu Celibidache și în 2008 s-a fondat Filarmonica.

După 5 minute spre nord-vest am ajuns la Bazilica San Martino Maggiore (Basilica San Martino Maggiore), construită în 1227, în stil gotic și din 1293 folosită de călugării din Ordinul Carmelitan. În 1511 lângă ea s-a construit o mânăstire.  În decursul timpului clădirea bisericii a fost modificată, i s-a construit turnul-clopotniță , de 40 metri înălțime, refăcut în secolul XVIII, azi dotat cu 4 clopote, forma actuală primind-o în secolul XIX, când  s-a creat actuala fațadă principală (1879).

În apropierea ei se află Palatul Grassi (Palazzo Grassi), construit în secolul XIII pentru familia Canonici și din 1466 deținut de familia Grassi, perioadă din care s-a păstrat porticul de la fațada principală, mărginit de coloane de lemn. Din 1865 clădirea a fost preluată de armată, un secol mai târziu renovată de 2 ori (1910-1913, 1922-1934) și în 1935 a devenit sediul Clubului Ofițerilor.

Pentru a vedea alte 2 palate, am străbătut străduțele spre sud. 

Palatul Bocchi (Palazzo Bocchi), clădire în stil renascenstist, a fost sediul Academiei Hermatena, fondată în 1546 de scriitorul, lector universitar Acchile Bocchi. De-a lungul fațadei se pot vedea inscripțiile originale, un verset din Psalmul 120 al Psaltirei scris în ebraică- , „Izbăvește-mă de mincinoși, Dumnezeule! Zâmbesc atât de dulce, dar mint printre dinți.” și un text preluat din Epistola 1 a lui Horațiu, în latină – „fă bine, vei fi încoronat”.

Palatul Boncompagni (Palazzo Boncompagni) a fost construit în 1537-1548  de Arhiepiscopul catolic Cristoforo Boncompagni, nepotul Papei Grigore XIII.

Am ieșit pe via Dell Indipendenza și, prin porticurile care o mărgineau, m-am îndreptat spre nord. După  5 minute am intrat în Piața Giuseppe Garibaldi (Piazza Giuseppe Garibaldi), în care din 1900 tronează Monumentul lui Garibaldi (Monumento a Garibaldi), statuia din bronz, prezentându-l pe general călare, fiind situată pe un soclu înalt, decorat cu sculpturi în piatră și inscripționat.

În acea zonă a existat Mânăstirea Sf. Maria Magdalena care în timpul ocupației franceze (1796-1816) a fost dezafectată și pe locul ei construită Arena Soarelui (1810), în care vara s-au desfășurat spectacole de teatru, circ, baluri,  etc. Pentru ca reprezentațiile să poată avea loc și iarna, arena a fost modificată, creându-se Teatrul Arena Soarelui (Teatro Arena del Sole), a cărei fațadă (1888) s-a păstrat până azi, prezentând un portic, mărginit de 3 arcade, susținute de perechi de coloane, frontonul fiind decorat cu statui. Din 1916 în clădire s-au proiectat și filme, în anii 1949 teatrul ajungând să fie transformat în cinematograf. În anii 1980 a fost achiziționat de Primărie, restaurat și reamenajat în 3 etape, fiind transformat în actualul teatru, inaugurat în 1995.

De acolo m-am îndreptat spre partea de vest a orașului istoric, unde aveam câteva obiective pe care doream să le văd neapărat.

Lângă una din porțile din al doilea cerc de ziduri (sec. XIII) în 1204, în cadrul unui complex care găzduia pelerini, ulterior și săraci, s-a construit Oratorio San Bartolomeo di Reno (capela). Pentru realizarea canalul Reno (sec. XIV), excavându-se o parte din zonă și demolându-se niște case din apropiere, s-a descoperit icoana Sf. Maria cu Pruncul, care a fost postată în biserică. În timpul unei secete mari (1561), când icoana a fost purtată într-o procesiune, a început să plouă torențial și, considerată miraculoasă, icoana a fost numită Sf. Maria a Ploii (Madonna della Pioggia), de atunci Chiesa San Bartolomeo di Reno fiind numită și Chiesa Santa Maria della Pioggia.

După ce tavanul s-a prăbușit în timpul unei slujbe (1729), când nimeni nu a fost rănit, biserica a fost refăcută în forma actuală, fațada principală prezentând un portic mărginit de arcade, susținute de coloane și în partea superioară 3 ferestre ale fostei Capele a Companiei Negustorilor.

Interiorul prezintă o singură navă și 6 capele laterale, decorate cu picturi din secolele XVI-XVIII, restaurate postbelic.

În secolul XVIII în biserică s-a postat statuia Maicii Domnului a Providenței (sec. XIII), azi păstrată într-o încăpere din stânga altarului principal.

Pe aceeași stradă se află Palatul Gnudi (Palazzo Gnudi), creat de familia Malvasia la începutul secolului XVI prin unirea câtorva case. În decursul timpului a avut alți proprietari, în 1747 fiind deținută de Raffaele Gnudi. După moartea sa, averea fiind împărțită între cei 3 fii, dintre care Antonio, devenind marchiz, a decorat interiorul palatului cu fresce și statui. Bombardamentele din 1944 l-au distrus, ulterior a fost reconstruit și deținut de numeroși proprietari. Azi este folosit pentru evenimente publice, conferințe, etc.  

Mergând spre sud, am ajuns la Biserica San Giorgio in Poggiale (Chiesa di San Giorgio in Poggiale), construită în perioada 1589-1633 pe locul unei biserici din 1237,  cu o mânăstire adiacentă, terminată în 1642.  Un secol mai târziu s-au adăugat capela sacristiei, turnul-clopotniță și biserica a fost dotată cu o orgă. Sub Napoleon a fost desființată, ulterior restaurată și preluată inițial de Ordinul Fraților Minori Conventuali (1824-1842), apoi de iezuiți (1882). Fiind avariată de bombardamente  (1943), a fost restaurată (1977) și folosită pentru expoziții, concerte, conferințe. Din 1922 în fosta biserică funcționează Biblioteca de Artă și Istorie (Biblioteca d’arte e di storia).

Îndreptându-mă spre o altă bazilică, în drum m-am oprit la Piața de Ierburi (Mercato delle Erbe). A fost construită în 1910 și în ea au fost mutate din Piazza Maggiore tarabele comercianților ambulanți (treccole). După ce a fost grav avariată de bombardamente, a fost refăcută și Redeschisă în 1949. După renovarea din 2014, pe lângă zonele cu legume, s-au amenajat restaurante, cofetării, magazine, ulterior desființate, azi fiind folosită doar pentru vânzarea produselor alimentare.

La sud de piață se află Bazilica Sf. Francisc (Basilica San Francesco). Încă din 1213 în Bologna existau călugări franciscani din ordinul Fraților Minori Conventuali, pentru care în 1222 Sf. Francisc s-a deplasat în oraș și le-a predicat.  Primind permisiunea autorităților civice, cu ajutorul Papei Grigore IX, au construit actuala bazilică, inițial cu un turn-clopotniță (1236-1263), cu un clopot, al doilea, înalt de 48,5 metri, fiind ridicat în perioada 1397-1402, prevăzut cu 5 clopote, când s-a construit și prima capelă privată, a familiei Muzzarelli. În timp s-a extins cu numeroase capele, multe eliminate în timpul restaurărilor din secolul XIX, azi interiorul fiind format din 3 nave și 9 capele, între care Capela San Bernardino din secolul XV.

În secolul XIV, adiacent bisericii, minoriții au construit o mânăstire, un secol mai târziu extinsă spre sud, azi încăperile ei având diverse utilizări, exemplu ca birouri financiare. Sub francezi ordinul a fost desființat și clădirile folosite ca punct vamal. Ulterior biserica a fost restaurată (1886-1906) și refolosită în scop religios. Ca majoritatea clădirilor orașului, biserica și mânăstirea au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Postbelic au fost refăcute, când au fost restaurate și cele 3 Morminte ale Glossatorilor (Tombe dei Glossatori), a lui Accursio și a fiului său Francesco, a juristului Odofredo și a lui Romandino dei Romanzi, plasate în secolul XIII lângă ea.

În apropierea bisericii la mijlocul secolului XIX s-a postat Coloana Imaculatei Concepții (Colonna dell Immacolata), din marmură, de 46 metri înălțime, superior cu statuia  din bronz a Fecioarei Maria cu Pruncul și pe soclu decorată cu sculpturi prezentând sfinți.

După ce mi-am făcut o impresie despre orașul istoric, urma să vizitez partea cea mai cunoscută de turiștii din întreaga lume, Piazza Maggiore, Piazza dell Nettuno și împrejurimile lor.

Citește și Bologna, Italia- Bazilica San Domenico

Bologna, Italia- puțină istorie

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Bologna, capitala și cel mai mare oraș din regiunea Emilia-Romagna, e situat în nordul Italiei, la marginea Câmpiei Po, de la poalele Munților Apenini. Arheologii au descoperit că zona Bologna a fost locuită de etrusci încă din perioada 3000-2001 î.e.n. (cultura Villanovan). La sfârșitul secolului VI î.e.n., pe locul actualului oraș Bologna, aceștia au înființat localitatea Felsina, ocupată în secolul IV î.e.n. de galii din tribul Boii.

Au urmat războaiele romano-etrusce, romanii ocupând treptat zona, în 189 î.e.n. cucerind Felsina și shimbându-i numele în Bononia, până în 27 î.e.n. incluzând întreg teritoriul etrusc în Imperiul Roman, nou creat. În acea perioadă orașul a fost înconjurat cu ziduri de apărare. Când Imperiul Roman de Apus s-a destrămat (sec. V), raiduri de goți au vandalizat și jefuit orașul. A fost reconstruit de Episcopul Petronius, care a fondat și Bazilica Sf. Ștefan, pe locul unui fost templu păgân, din secolul XIII ajungând să fie considerat sfântul patron al Bolognei.

Longobarzii, triburi germanice din nordul Europei, au atacat zona și după mai multe bătălii, în 727 Regele Liutprand a cucerit orașul, incluzând regiunea în Imperiul Longobard. La cererea cererea Papei Adrian I, Regele francilor Carol cel Mare (768) a cucerit Longobardia (774), s-a proclamat regele lor, apoi a ocupat mare parte a Europei Centrale și Europei de Vest, formând  Imperiul Carolingian, devenind împărat (800-814). Bologna, fiind oraș de frontieră, a prosperat și extins.

În 1088 s-a înființat Universitatea Bologna, azi cea mai veche din lume încă funcțională, în care se studia dreptul roman medieval (glosatori) și medicina, Dante, Boccacio, Petrarca, etc,. fiindu-i studenți. 

Trupele Împăratului roman Frederic I au încercat să-i alunge pe longobarzi, dar în Bătălia de la Legnano aceștia au învis (1176) și prin Pacea de la Constance (1183) împăratul a fost nevoit să le acorde autonomie. Bologna a început să se extindă rapid și să se dezvolte economic. S-a săpat un sistem de canale, pe cca. 60 kilometri, care conecta orașul cu râurile Reno și Savena, pe care s-au construit mori de apă. Canalele din oraș se uneau în partea de nord formând canalul Naville, numit Porto di Bologna (portul), pe care navele transportau mărfuri și oameni, în secolul XVIII ajungând să dețină o flotă de 50 de bărci, care făceau cca. 1.000 de transporturi pe an

Canalul Reno

În secolul XX, pentru extinderea orașului și formarea de străzi noi, canalele au fost acoperite  acoperite, rămânând o mică zonă, numită Mica Veneție (Piccola Venezia), în care este vizibil Canalul Moline, o continuare a Canalului Reno, mărginit de case colorate.

În ea se intră prin Turnul Porții Genovese (Torresotto di Porta Genovese) numit și Torresotto dei Piella, unul dintre cele 18 construite în al doilea cerc de ziduri, care a supraviețuit. 

Familiile importante din oraș, rivale, împărțite pro-papă și pro-imperiu, au ajuns să se lupte pentru preluarea controlul orașului. În secolul XII orașul a fost înconjurat cu al doilea cerc de ziduri, lângă porțile căruia s-au construit cca. 100 de turnuri, cele înalte, cu ziduri groase, pentru observație și apărare, cele mai scunde, cu ziduri mai subțiri, folosite pentru locuit, majoritatea demolate în restructurarea orașului din secolul XX, până azi supraviețuind doar 24, dintre care voi enumera doar câteva.

Turnul Prendiparte (Torre dei Prendiparte), de 59,5 metri înălțime, a fost construit de familia de nobili căreia îi poartă numele, dintre care 2 au fost consuli de Bologna în secolul XII. În anii 1400 a fost cumpărat de familia Fabruzzi, în secolul XVI preluat de biserică, 1751-1796, apoi a fost transformat în închisoare. Azi găzduiește o pensiune.

Turnul Uguzzoni (Torre degli Uguzzoni), de 32 metri înălțime, a fost construit de consului Guido Uguzzoni ca reședință. Din 1367 turnul și casele adiacente au fost deținute pe rând de alți proprietari, apoi cumpărat de Rolo Banca, în secolul XX preluat de Credito Romagnolo care, pentru iluminarea birourilor, a construit ferestre noi. L-a deținut până la începutul anilor 2000, apoi a fost cumpărat și transformat în reședință civilă.

Cele mai cunoscute, azi simbol al orașului, sunt Două Turnuri (Due Torri) înclinate, numite probabil după familiile Asinelli și Garisenda care le-au construit, poziționate la intersecția străzilor ce veneau de la cele 5 porți ale cercului de ziduri antic (1109-1119). Turnurile au fost restaurate și consolidate în perioada 1998-2000. Turnul Asinelli, azi de 97,2 metri înălțime, din secolul XIV a fost transformat în închisoare. În jurul lui s-a construit o pasarelă din lemn, de unde se puteau supraveghea împrejurimile, care a rezistat puțin timp, în 1398 fiind distrusă de un incendiu. În Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca punct de observație.

Turnul Garisenda, inițial de 60 metri înălțime, azi doar 48, a fost scurtat în 1351, când fundațiile s-au prăbușit și turnul înclinându-se, era pe care să se dărâme. În secolul XV a fost cumpărat de o breaslă locală, din secolul XIX a fost deținut pe rând de 3 familii și în secolul XX a devenit proprietate municipală.

În secolul XIII orașul a fost înconjurat cu al treilea cerc de ziduri, prevăzut cu 12 porți, prevăzute cu donjon și pod mobil, lângă ele corpul cu camerele gărzilor, toate desființate ulterior. Zidul a fost demolat la începutul secolului XX, în timpul restructurării orașului, azi orașul istoric fiind înconjurat de un cerc de bulevarde, pe care s-au păstrat 9 ruine ale vechilor porți, toate modificate în perioada 1950-1952, restaurate între anii 2007-2009, în perimetrul unora dintre ele fiind vizibile clădiri istorice.

Pentru a le vedea, am pornit din sudul orașului istoric, de la Poarta Castiglione, construită în 1250, din cărămidă, cu un donjon, eliminat la refacerea din 1378. Deoarece la capătul ei intra în oraș Canalul Savena, a fost numită și Poarta Canalelor. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori, la restaurarea din 1850 primind forma actuală.

Spre vest se ajunge la Poarta San Stefano (sec. XIII), fortificată în secolul XV, avariată în timpul unui asediu (1512), când turnul i-a fost distrus, ulterior construindu-se un donjon. În 1843, odată cu amenajarea drumului spre Florența, la ordinul Papei Grigore XVI a fost demolată, pe locul ei construindu-se 2 clădiri mari, unite, cu o poartă mare de fier. După distrugerea zidurilor (1902), poarta de fier a fost repoziționată la intrarea în Giardini Margherita, în timp clădirea fiind folosită ca toaletă publică, sediu al poliției locale și al unor asociații.

În 1868 municipalitatea a achiziționat de la Contele Angelo Tattini terenul situat de-al lungul zidurilor dintre cele 2 porți și între anii 1874-1879 s-a amenajat un parc, numit după Margherita de Savoia, soția primului rege al Italiei, Giardini Margherita. În el s-a desfășurat 1888 Expoziția Emiliană de Agricultură și Industrie

În 1944, în apropierea unei porți de acces în parc, a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, realizat în 1888, înfățișându-l pe primul Rege al Italiei călare, care până atunci s-a aflat în Piazza Maggiore.

Pe marginea bulevardului, între cele 2 porți, vis a vis de parc, se află Biserica Sf. Maria de Baraccano (Chiesa Santa Maria del Baraccano). În 1403, sub o barbacană din  zidurile vechi ale orașului, s-a construit o capelă, altarul ei fiind decorat cu pictura Madonnei del Baraccano. Ulterior a fost extinsă, în 1524 fiindu-i adăugat porticul și în 1682 cupola. 

O legendă spune că în timpul asediului orașului (1512), armata Papei Iulius II a bombardat o porțiune din zidurile de lângă biserică, dar acestea nu s-au distrus, bucățile formând iar zidul intact.

De la Poarta San Stefano mergând spre nord, se trece prin Poarta Maggiore, folosită în trecut de papă și autoritățile cu funcții înalte. Nu departe de ea se află Poarta San Vitale (1286), a cărei fortificație a fost demolată în anii 1950-1952, rămânând doar poarta.

Lângă ea se înalță Turnul San Vitale (Torresotto San Vitale), construit în sec XII, în cadrul celui de al doilea zid de apărare.

Poarta San Donato, din cărămidă, a funcționat temporar, în 1428 fiind zidită, ulterior redeschisă. La lucrările din secolul XX, pentru lărgirea șoselei, o parte din ziduri ce au supraviețuit au fost demolate.

Cotind spre est, se ajunge la Porta Mascarella (1300), inițial prevăzută cu un turn,  numită după fraudele mari care se făceau în piața de lângă satul Mascarella, cauză pentru care de multe ori a fost închisă. A fost fortificată pe cheltuiala localnicilor (1381). În 1511 turnul a fost demolat și s-a creat acoperișul porții.

O altă poartă a celui de al 3-lea zid al orașului azi e situată la capătul nordic al centrului istoric, în apropierea Gării Centrale, în Piazza XX Settembre, creată după demolarea zidurilor (1909). 

Poarta Galliera a fost construită în secolul XIII ca zid de apărare din lemn (palisadă) și reconstruită de Cardinalul Bertrando del Poggetto, o dată cu Castelul Galliera (Castello di Galliera) din apropiere (1330-1333), destinat Papei Ioan XXII, care urma să viziteze orașul.

În timp castelul a fost distrus de 5 ori de populația care a protestat împotriva legaților papali, de fiecare dată reconstruit, ultima revoltă desfășurându-se în anul 1511. Ruinele sale azi pot fi văzute lângă treptele Parcului Montagnola. 

În 1494 în incinta porții s-a creat un canal, care în timp a deteriorat fundațiile, în perioada 1661-1663 poarta fiind demolată și refăcută.

În Revolta din 1848 împotriva austriecilor a fost singura poartă care nu a fost cucerită de populație, prin ea retrăgându-se armatele învinse. Azi o placă, postată în interiorul arcului porții, comemorează bolognezii decedați în revoltă. În 1944 un raid aerian a deteriorat-o grav. Ulterior a fost reparată, a suferit mai multe restaurări, ultima în 2019. Deasupra arcului porții se pot vedea stemele Papei Alexandru VII, ale reprezentanților papali locali, ai orașului Bologna și în fața podețului, care trecea peste canal, 2 sculpturi din bronz, plasate inițial (1910) în fântânile Mercato delle Erbe.

Lângă ruinele fostului castel se află Scările Pincio și Fântâna Uriașului (Scalinata del Pincio e Fontana del Gigante), complex inaugurat în 1896, în prezența Regelui Umberto I și a Reginei Margherita, sărbătorind reunirea Romei cu Italia.

Ansamblul e format dintr-un corp central, plasat pe baza dealului, cu o fântână, numită „Fântâna Uriașului”, după cele 2 statui imense care o decorează, o nimfă căzută de pe cal, sprijinindu-se de el, atacată de o caracatiță. Lateral de ea sunt postate 2 basoreliefuri: Bologna Docet și Bologna Libertas. Deasupra,  o terasă panoramică, accesată de 2 șiruri de scări laterale, mărginite de balustrade din marmură sculptată, prezintă o fațadă decorată cu 3 basoreliefuri, prezentând scene istorice: Expulzarea austriecilor, Revenirea lui Pietro Veronesi după victoria de la Fossalta și Distrugerea Castelului Galliera.

De la terasă alte șiruri de scări urcă în Parcul Montagnola (Parco della Montagnola), deschis publicului în 1664. E situat pe un deal despre care se spune că s-ar fi format prin suprapunerea molozului provenit de la castel. Sub Napoleon parcul a fost refăcut în stil francez (1805-1808), ca grădină publică cu alei circulare, plantată cu platani și alte soiuri de copaci, formă care s-a păstrat până azi. O dată cu Expoziția Emiliană, care se desfășura în oraș (1888), în mijlocul parcului s-a creat un bazin circular cu o fântână arteziană centrală, înconjurată de statuile unor broaște țestoase.

Bazinul a fost înconjurat de o zonă largă cu gazon, în care s-au postat 2 statui, una prezentând un leu, cealaltă 2 sirene.

Am continuat drumul prin estul orașului istoric, unde sunt situate ruinele altor porți. Am deviat puțin pe o stradă laterală, pentru a vedea Muzeul de Artă Modernă (Museo d’Arte Moderna), inaugurat în anul 2007. Prima galerie de artă modernă a fost amenajată în Villa delle Rose, din cartierul Saragozza, donată de Contesa Nerina Armandi Avogli municipalității din Bologna și deschisă publicului în 1924. În perioada 1941-1946, pentru a nu fi distruse de război, lucrările au fost mutate în depozite, apoi vila a fost transformată în spital, ulterior în ea funcționând un comandament militar. Postbelic istoricul și criticul de artă Francesco Ancangeli a adunat opere de artă contemporană și împreună cu operele depozitate, într-o clădire din Piazza della Costituzion, a format un nou muzeu,  deschis în 1975. În timp devenind neîncăpător, muzeul a fost mutat în actuala locație, clădirea  fostului Cuptor de Pâine (1915), restaurată și deschis în 2007. Azi în subsol funcționează Departamentul de Educație și Sala de Conferințe, la parter o sală în care sunt expuse piese din vechea brutărie, Sala delle Ciminiere, o bibliotecă, un spațiu pentru expoziții temporare și un bar, la mezanin sălile cu Colecția Permanentă a muzeului și ale fostului Muzeu Morandi, sălile din celelalte etaje fiind folosite în scopuri administrative și de depozitare.

Am revenit și, spre sud, m-am îndreptat spre Poarta Lame. Lângă ea    în 1944 a avut loc o luptă aprigă dintre partizani și naziști, motiv pentru care a fost denumită Poarta Războiului (Porta de la Guerra).

În memoria celor căzuți, s-a topit fosta statuie din bronz a lui Mussolini și din ea s-a creat Monumentul Partizanilor (Monumento ai Partigiano e alla Partigiana), azi situat în spațiul verde de lângă poartă.

Poarta San Felice (1334) a fost  situată de-a lungul axei Via Emilia astfel clădirile adiacente au devenit post de pază și sediu al colectorilor de taxe.

Ultima poartădin al 3-lea cerc de ziduri care a supraviețuit, Poarta Saragozza, a fost construită în secolele XII-XIV. Când s-a construit Porticul San Luca (1674), cu 666 de arcade, lung de cca. 4 kilometri, până la Sanctuarul Madonei San Luca, de pe dealul din sud-vest, a devenit poartă de acces a procesiunii ce se desfășura anual, motiv pentru care a fost numită și Poarta Sfântă (Porta Sacra), sau Poarta Pelerinilor (Porta dei Pellegrini).

În 1859 a fost conectată prin 2 arcade crenelate cu cele 2 turnuri cilindrice laterale, primind forma actuală.

Vis a vis de poartă se află Arcul Bonaccorsi (Arco Bonaccorsi), creat ca intrare în portic.

În micul parc de lângă poartă, în 1948 a fost postată statuia Padre Pio. Creată din bronz, înaltă de 3 metri, îl înfățișează pe Padre Pio de Pietrelcina,  preot și călugăr capucin italian, unul dintre sfinții venerați de Biserica Catolică (sec. XX), într-o poziție ce sugerează că întâmpină icoana Maddonei di San Luca, purtată în procesiune.

În secolul XIV Bologna a fost condusă de cardinali, împotriva cărora populația s-a revoltat, având loc  mai multe lupte, terminate în 1376, când Bologna s-a alăturat Florenței în Războiul celor Opt Sfinți, care l-a înlăturat pe Papa Grigore XI, al 7-lea Papă de la Avignon, ducând la sfârșitul papalității.

Încă de la începutul secolului XIV în oraș a existat o comunitate evreiască, acceptată și integrată de populație. În 1555 prin Edictul Papei Paul IV, când toate comunitățile evreiești au fost delimitate și restricționate, s-a format Ghetoul din Bologna (Ghetto Ebraico), o zonă înconjurată de ziduri, numită „menajeria evreilor”, cu 3 porți, care se închideau seara. În el exista o Sinagogă, pe locul ei azi fiind postată o placă comemorativă. Nu după mult timp au încercat să-i expulzeze, reușind abia în 1593. Sub Napoleon comunitatea a început să se refacă și după unificarea Italiei au primit cetățenia italiană. Azi în fostul ghetou funcționează Muzeul Evreiesc, care expune istoria lor.

În secolul XV Bologna autonomă a fost condusă de familia Bentivoglio, o perioadă de milanezi, a rezistat planurilor expansioniste ale lui Cesare Borgia, dar la începutul secolului XVI, prin bula emisă de Papa Iulius II, Bentivoglio a fost detronat și excomunicat, Bologna fiind cucerită de trupele papale, ajutate de un contingent trimis de Regele Franței Ludovic XII.

În timp bisericile vechi au fost refăcute, altele noi construite, orașul ajungând să aibă 96 de mânăstiri. S-au construit clădiri, amenajat piețe noi și orașul s-a extins. În secolele următoare au izbucnit mai multe epidemii de ciumă, culminând cu Marea Ciumă de la Milano (1629-1631), când Bologna a pierdut cam o treime din populație. În secolul XVIII, prin mutarea rutelor comerciale spre Oceanul Atlantic, urmată de taxele mari impuse de papă, orașul a intrat în declin. Apoi Napoleon a cucerit nordul Italiei (1796), l-a declarat Republica Cispadană, ulterior numită Cisalpină (1797), Republica Italiană, guvernată de Senat, dar subordonată Republicii Franceze. După ce Napoleon a fost învins, prin Congresul de la Viena (1815) Bologna a devenit Stat Papal, administrat de biserică. Provinciile, care doreau să se unească și Bologna să fie capitală, s-au revoltat (1831), dar au fost învinse de armata Papei Grigore VI, cu ajutorul armatei austriece, care a rămas să controleze orașul. 

Până la mijlocul anilor 1840 industria tradițională a dispărut, comerțul a scăzut, ducând populația la pragul disperării, izbucnind Revoluția din 1848, când austriecii au fost alungați, dar în final armatele înăbușind-o. A urmat ce de Al Doilea Război de Independență Italian (1859), când trupele franceze și piemonteze i-au expulzat pe austrieci de pe teritoriile italiene, Italia s-a unificat, formând Regatul Italiei, la care Bologna a aderat. Orașul a început să prospere, mai ales după construirea căilor ferate Napoli-Roma (1863) și Bologna-Florența (1864).

După Primul Război Mondial au avut loc revoltele socialiste, când tradiționaliștii s-au alăturat bolognezului Benito Mussolini, deci fracțiunii fasciste. Devenind Ministru al Justiției, al Afacerilor Externe și Președinte al Parlamentului, Benito a investit mult în dezvoltarea orașului, exemplu fiind Fabrica de Tutun, înființată în 1937.

Fiind nod feroviar între nordul și centrul Italiei, în Al Doilea Război Mondial a devenit ținta forțelor aliate, care l-au bombardat frecvent, până la sfârșitul războiului fiind distruse, sau avariate, 43% din clădiri și omorâtă multă populație. În 1943 Bologna a devenit centrul mișcării de rezistență italiană, în 1944 o bătălie între partizani și fasciști având loc în jurul Porții Lame. În Bătălia de la Bologna (1945), câștigată de aliați, orașul a fost eliberat.

Postbelic Bologna a devenit un centru industrial înfloritor și un bastion politic al Partidului Comunist Italian. Centrul istoric fiind un adevărat „muzeu”, orașul a devenit una dintre principalele atracții turistice ale Italiei.

Citește și Bazilica Sf. Ștefan

Békéscsaba, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.

Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.  

Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind  permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.

Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.

În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”  (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.

Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.

În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.

Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.

În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.  

Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.

În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.

Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.

Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.

După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.

Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.

Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.

În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.

Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.

În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.

În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.

Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional,  am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.

La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.  

După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.

Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)

Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum),  fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.

Nu departe de el, trecând canalului  Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022. 

Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.

După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.  

În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și  Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899.  După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.

Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia. 

Békéscsaba

Arad

În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.

Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.

După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.

În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată  în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.  

Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).

Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.

În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.

În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care  au supraviețuit puțini copaci.

Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.

În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.

Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál  (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)

La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.

E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.

București- Biserica Domnița Bălașa „Înălțarea Domnului”

Publicat pe de
2

Biserica Domnița Bălașa „Înălțarea Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice, este situată în sectorul 5 București, în spatele blocurilor ce mărginesc râul Dâmbovița, vechea zonă a Mahalalei Prundului. Este numită după Domnița Bălașa, soția marelui ban Manolache Lambrino, fiul lui Andronic Rangavi, custodele arhivelor Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol, care pe acel loc a construit prima Biserică „Înălțarea Domnului” (1743-1744), lângă ea o a doua biserică (1750), o școală și un azil de bătrâni.

Prima biserică fiind grav avariată în cutremurul din 1883, a fost demolată. Pe locul ei văduva marelui ban Grigore Brâncoveanu, Safta Brâncoveanu, a construit o altă biserică, purtând același hram (1838-1842). Fiind situată pe un teren expus frecvent inundațiilor, s-a degradat rapid, a fost demolată și înlocuită cu actuala Biserică Domnița Bălașa (1881-1885), în stil neoromantic și neobizantin.

Având temelia, grinzile și stâlpii de susținere din lemn, în timp acestea au putrezit, zidurile s-au crăpat, cutremurul din 1940 a agravat situația și în 1954 biserica a fost închisă pentru reparații (1959-1962), când pictura a fost refăcută și s-a adăugat portretul Patriarhului Justinian, apoi redeschisă. În urma cutremurului din 1977 a fost consolidată.

După Canonizarea Sfinților Martiri Brâncoveni (1992), fiindu-i ocrotitori, bisericii i s-a adăugat al doilea hram. Ultima restaurare a avut loc în perioada 2018-2022.

Prezintă 5 turle, cea mare situată deasupra centrului naosului și cele 4 octogonale deasupra absidelor laterale.

Interiorul a fost pictat în ulei, în stil neorenascentist, prezentând personaje, scene biblice, pe peretele vestic ctitorii și familia lor- Banul Manolache, Zoe Brâncoveanu,, Constantin Brâncoveanu, având chivotul bisericii în mână, Domnița Bălașa și mama ei, Marica Brâncoveanu, pe peretele sudic Patriarhul Justinian și Sfântul Calinic de la Cernica, pe peretele nordic Mitropolitul Calinic Miclescu și Sf. Dimitrie Basarabov.

Unele din ferestrele cu vitralii prezintă stemele Brâncovenilor și ale Țării Românești.

În apropierea altarului sunt poziționate 2 jilțuri, cu stemele regale pe spătare, folosite de rege și regină când participau la slujbe.

Inițial în fața bisericii au fost create două monumente funerare, sub Nicolae Ceaușescu ascunse în interior, în 2 nișe dintre naos și pronaos. În nișa din dreapta se află Monumentul funerar al Domniței Bălașa (1693-1752), numit „Întristarea”, realizat din marmură albă (1884), azi monument istoric.

Pe un postament decorat se află un mic sarcofag, acoperit de o structură din piatră, pe care e postată stema familiei Brâncoveanu, ce susține statuia unui înger păzitor. În fața lor e așezată o femeie îndurerată, cu capul susținut de mâna stângă, în mâna dreaptă ținând o cunună de lauri.

În nișa din stânga Monumentul funerar al Domniței Zoe Brâncoveanu (1800-1892), soția domnitorului Bibescu, e susținută de un înger, la picioarele ei fiind postată o femeie cu un copil în brațe.

Începând cu perioada interbelică și actual, în biserică s-au oficiat nunți, botezuri, niciodată înmormântări.

În 1881 în curtea bisericii a fost postat Monumentul Domniței Bălașa, a 6-a fiică a lui Constantin Brâncoveanu, prezentând statuia Domniței, din marmură de Carrara, de 2 metri înălțime, ținând în mână hrisovul de danie, susținută de un soclu decorat, pe care e postată stema familiei Brâncoveanu. 

Citește și București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

Lalitpur, Nepal- Piața Patan Durbar

Publicat pe de
1

Lalitpur, cunoscut și sub numele de Patan, este un oraș metropolitan din Nepal, situat în partea central-sudică a văii Kathmandu, la o altitudine de 1.400 de metri, suprafață formată în centrul fostului lac antic Nagdaha. Este împărțit în 29 de cartiere municipale și are o populație multietnică, din care cca 40% newari, hinduși.

Într-o cronică veche apare ca fiind fondat în 249 de conducătorii Kirata, care au mutat capitala la Patan. Inițial orașul a fost proiectat în forma Dharma-Chakra (Roata Dreptății). În 250 Împăratul budist Ashoka, al treilea conducător din Imperiul Mauryan, ce acoperea o mare parte a subcontinentului indian, întinzându-se de la Afganistan în vest, până la Bangladesh în est, a vizitat Nepalul. Ajungând la Patan,  a construit Ashoka Stupas, 4 „movile” situate la marginea perimetrului, în cele 4 puncte cardinale, care s-au păstrat până azi.

O legendă spune că fiind secetă mare, 3 oameni, reprezentând cele trei regate din valea Kathmandu, numită atunci Nepal Mandala, s-au deplasat în Assam, India și l-au adus de acolo pe zeul Rato Machhindranath, crezând că va aduce ploaia. Datorită devotamentului extrem al unuia dintre ei, fermierul Lalit, zeul s-a stabilit acolo, orașul primind numele Lalitpur.

Începând cu anul 450 valea a fost condusă de Dinastia Licchavi, urmată de Dinastia Thakuri (600-1200) și Dinastia Malla (1201-1768). Fiind atacați de musulmanii Khas și turci, raiduri intercalate de un mare cutremur (sec. XIII), au fost distruse multe dintre construcțiile epocii Licchavi, dar în decursul timpului orașul s-a dezvoltat, regii Malla construind numeroase piețe, temple, clădiri publice, fântâni pentru aprovizionarea cu apă potabilă și dezvoltând artele, în piețele orașului desfășurându-se spectacole de teatru.

În secolul XVIII Regatul Gorkha a cucerit treptat teritorii, între care statele Kantipur, Lalitpur, Bhadgaon, Magwanpur și micile regate independente din jur. În 1768 Regele Prithvi Narayan Shah le-a unificat, formând oficial Regatul Nepalului, cu capitala în Kathmandu.

Cu mici întreruperi,  Dinastia Shah a condus Nepalul până în 2008, când monarhia a fost abolită și s-a declarat Republica Democrată Nepal.

Azi Lalitpur este foarte vizitat mai ales pentru Piața Patan Durbar, situată în centrul orașului, sit înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO. 

Se presupune că pe locul pieței sub Dinastia Thakuri s-a construit un palat, dar nu poate fi atestat documentar, istoria Nepalului între secolele VIII-XII fiind în mare parte necunoscută, arheologii descoperind doar câteva inscripții pe piatră. Piața a fost creată sub regii Malla, cele mai multe clădiri, iazuri, grădini, curți, temple, etc.,  păstrate până azi, fiind realizate în timpul domniei lui Siddhi Narsingh (1619-1661), primul Rege Malla al Patanului.

Lângă poarta veche de intrare în piață se află Templul Ganesh Mandir, dedicat zeului hindus al norocului, patronul intelectualilor, bancherilor, scribilor și scriitorilor, care îndepărtează orice obstacol, o pagoda din cărămidă, cu 2 acoperișuri, cu bare de susținere decorate cu sculpturi ce prezintă personaje religioase. 

De acolo, trecând pe lângă clădiri din cărămidă, etajate, cu ferestrele și ușile sculptate în lemn, locuite de populație, m-am îndreptat spre piață.

Piața Patan Durbar are 55 de temple și 126 curți (bahals), construite sub Dinastia Malla, majoritatea în stil tradițional Newar.

Din păcate multe dintre clădiri au fost distruse în cutremurul din 2015, în momentul vizitei mele (2023) unele fiind în reconstrucție, altele deja finalizate.

Cel mai impozant mi s-a părut Templul Chyasim Deval Krishna, o clădire octogonală, în stil sikara. Despre construcția lui, părerilor istoricilor sunt împărțite, unii datându-l din 1723, sub domnia regelui Vishnu Malla, alții considerând că a fost ridicat de Yogamati, fiica regelui Yog Narendra (1685-1705), ca memorial pentru fiul ei Lok Prakash, care fiind bolnav de variolă, a decedat la vârsta 8 ani.

În dreapta templului, montat pe o clădire cu un etaj, se află Clopotul Mare, creat în 1737 de Visnu Malla. pentru a putea fi contactat de populație, sunându-l.

Templul Hari Shankar, dedicat unei zeități hibrid, cu jumătate din trăsăturile lui Vishnu și jumătate ale lui Shiva, a fost construit în 1706. Clădirea tip pagodă, cu 3 niveluri, accesată prin 3 șiruri de scări, e una dintre cele refăcute după cutremurul din 2015.

În aceeași zonă a pieței a existat Templul Char Narayan, construit în 1566, distrus total de cutremur, din 2020 începând reconstrucția lui.

Templul Krishna Mandir a fost ridicat în 1667 de Regele Siddhi Narsingh Malla. Clădirea, în stilul local Granthakuta, o varietate a stilului Shikhara, cu 3 etaje, a fost postată pe un soclu, format din 2 platforme suprapuse, accesat prin șiruri de scări, în fața intrării păzite de 4 lei sculptați în piatră. În primul etaj se află altarul principal al lui Krishna, cu altarele Radha (zeița iubirii, compasiunii, devotamentului, consoarta principală) și Rukmini (prima soție) pe laterale, al doilea etaj este dedicat lui Shiva și al treilea lui Avalokiteśvara („stăpânul care privește în jos”). La exterior grinzile prezintă sculpturi în piatră, cele de la primele primul etaj evocând evenimente  evenimentele din Mahabharata, o epopee sanscrită a Indiei antice, la al doilea din epopeea hindusă Ramayana.

În fața templului se află Garuda pillar (1637), un stâlp înalt de piatră pe care e postată statuia regelui păsărilor, zeitate descrisă ca „muntele”(vahana), vehiculul lui Vishnu. Garuda e îngenuncheat, cu brațele încrucișate, privind spre templu.

Se spune că templul a fost ridicat pe locul unde, visând, regele i-a văzut pe zeitățile Krishna și consoarta sa Srimati Radha, la construcție fiind folosite pietre și materiale neobișnuite- leguminoase, melasă de zahăr, bumbac, rumeguș de arbore Sal,  pudră roșie (vermilion), etc., în total durând cca. 7 ani.

Templul Vishwanath, dedicat zeului hindus Shiva, a fost construit în 1627, în timpul domniei lui Siddhi Narsingh Malla (1619-1661), primul rege din dinastia Malla, care a condus Patan timp de 42 de ani. Intrarea principală e păzită de 2 elefanți sculpați în piatră. Pe partea opusă e postată sculptura unui taur, vehiculul lui Shiva. Suporturile acoperișului sunt decorate cu sculpturi erotice, similare cu imaginile răspândite în templele Shiva din India. În interior e păstrat un linga din piatră, o reprezentare abstractă a zeului.

Templul Bhimsen, dedicat eroului divin din epopeea Mahabharata, al doilea fiu născut al lui Kunti și al Regelui Pandu și unul dintre cei 5 frați Pandava, cunoscut pentru curajul și puterea sa, a fost construit de Srinivasa Malla în 1680. Pagoda , cu 3 etaje, are intrarea străjuită de 2 lei sculptați în piatră. Terasa de la primul nivel, aurită și stâlpii din lemn care susțin acoperișurile sunt decorate cu sculpturi, prezentând numeroase zeități.

Azi newarii îl venerează pe Bhimsen ca zeu al afacerilor și comerțului.

Vis a vis de temple se întinde zona Palatului, cu curțile ei, pomenită ca centru al puterii regale pe 2 inscripții în piatră, descoperite într-una din curțile lui (datată 634) și la Manidara (datată 560). Se spune că pe timpuri prin fața fațadei principale a palatului curgea un râu. Din el a ieșit o flacără strălucitoare și în acel loc, pe mal s-a  construit o mânăstire budistă, ulterior mutată pentru extinderea palatului. Și azi locul e venerat de credincioși care, anual, în timpul lunii sfinte Gunla (august-septembrie), scufundă o imagine a lui Buddha într-un vas de cupru, cu apă consacrată, pe care îl postează în fața Ușii de Aur, loc considerat fosta locație a flăcării. 

Complexul Palatului a fost construit sub Dinastia Malla, început de Regele Siddhinarasimha Malla (1618-1661), prin modificarea unui fost castel, din care s-au păstrat până azi 2 pavilioane ale unui turn, situate în colțul fațadei principale a palatului, după care noul palat a primit numele de Chaukot (1630). Yoganarendra (1685-1705) a părăsit palatul și a plecat în munți, unde a trăit ca un pustnic. Chemat înapoi de supuși, le-a spus că va veni doar după ce se vor întâmpla 8 minuni.

Construcțiile au fost continuate de succesori, până în 1820 fiind adăugate aripile din sud și nord, clădirile înconjurând 3 curți interioare principale.

În 1997 palatul a fost  transformat în Muzeul Patan. Azi colecțiile lui cuprind peste 1.500 de artefacte, din care doar cca. 200 au fost etalate în expoziții permanente, amenajate în diferite aripi ale fostului palat, majoritatea fiind sculpturi ale zeilor hinduși sau budiști, adunate din valea Kathmandu, sau create în atelierele de lângă Patan, restul provenind din India, Tibet și vestul munților Himalaya.

Curtea centrală Mul Chowk (1666) e înconjurată de Templul Taleju, dedicat zeității principale a regilor Malla. A fost construit  de  Regele Siddhi Narsingh Malla (1640), distrus de un incendiu și reconstruit de Srinivasa Malla (1667), cu un turn de 5 etaje, situat într-unul din colțurile curții. Turnul și clădirile au acoperișurile susținute din bârne de lemn sculptate.

Intrarea principală, de pe latura sudică a curții, cu ușa aurită, bogat decorată, este mărginită de statuile aurite ale zeițelor râurilor Gange, stând pe o broască țestoasă și Jamuna, pe un mic crocodil (makara).

Din Mul Chowk se accesează Galeria Heinrich Seemann, numită după Secretarul Principal al Ambasadei R.F.G. În 1987, acompaniindu-l pe Cancelarul Kohl Nepal, când s-au creat relații culturale, Seemann a inițiat restaurarea clădirilor și obiectelor istorice nepaleze.

La sud de Mul Chowk se află curtea Sundari Chowk, creată în 1647, înconjurată de clădiri bogat ornamentate.

Lângă ușa de intrare sunt postate statuile din piatră ale zeităților Hanuman, Ganesh și Narasingh, avatare ale lui Vishnu.

În mijlocul curții se află Tusha Hiti, o baie regală, scufundată la adâncime de 150 metri, creată în secolul XVII de Regele Siddhi Narasimha Malla, cu forma de yoni, o reprezentare a sexualității feminine, înconjurată de  Ashta Matrikas, un grup hindus de zeițe-mamă; 8 Bhairavs, la hinduși un avatar al Shiva, la budiști Realitatea Supremă și numeroși alți idoli. La intrarea spre baie sunt postate statuile zeului Panchamuki, cu 5 fețe ce prezintă zeitățile Hanuman, Shiva, Brahma, Ganesha, and Gayatri și a zeului Narasingh, pe marginea opusă o copie a Templului Krishna Mandir, de cca. 1 metru înălțime. De acolo se coboară un șir de trepte pavate cu plăci de piatră.

Era aprovizionată cu apă din micul râu, ce curgea prin fața actualului palat, azi albia lui fiind transformată în sistem de canalizare, trecând în baie printr-o țeavă de cupru aurit, decorată cu sculpturile ce-i prezintă pe Vishnu, ființa supremă și Lakshmi, zeița bogăției, ferilității, puterii regale. În apropiere se află un pat de piatră. Legenda spune că, după baie, regele se întindea pe el gol, servitorii îl ștergeau și masau cu ulei, în acest timp fiind privit de la ferestrele înconjurătoare de regină și curteni. Deteriorată de cutremurul din 1934, baia a fost abandonată. Abia în 1960 a fost restaurată.

Din Sundari Chowk se intră în Grădina cu rezervorul de apă Bhandarkhal (1647), principala sursă a palatului, alimentat printr-o conductă de 820 metri lungime. Rezervorul, pătrat (16×16 metri), prezintă 3 terase în trepte, primele 2 din piatră, cea inferioară din cărămidă și central o gură de scurgere. Pe latura de est s-a creat o nișă, flancată de statuile din piatră a 2 gardieni, în care central se află Lohan Hiti, o gură de scurgere a apei, cu forma unui cap de dragon, surmontat de sculptura în piatră a zeiței râului Gange.

Pe marginea din nord a rezervorului s-a ridicat un pavilion. Fiind din lemn, în timp s-a deteriorat, din el rămânând intactă doar baza din piatră, care în partea din nord îi prezintă pe cei 8 Siddha, maeștrii care au atins perfecțiunea.

Pavilionul Bhandarkhal a fost refăcut în 2010, după forma inițială, surprinsă într-o pictură veche (1853). Prezintă o poartă ornamentală arcuită, folosită în scopuri ceremoniale (torana), flancată de basoreliefuri ale diferitelor zeități.

Deși în decursul timpului, fiind utilizată excesiv, rețeaua de apă s-a deteriorat, ultima dată fiind întreținută în anii 1950, o parte din ea încă funcționează, fiind chiar și azi sursa principală de apă pentru localnicii din zonă.

La nord de Mul Chowk se află a treia curte principală a palatului, Keshav Narayan Chowk (1734). Central prezintă Templul Sri Vidya, dedicat zeiței supreme, care transcede cosmosul.

În clădirile înconjurătoare funcționează alte secțiuni ale muzeului, în care sunt etalate sculpturi în piatră, metalice, unele prezentând zei hinduși, obiecte, manuscrise, fotografii, etc., din timpuri de mult apuse.

Cel mai important exponat este tronul fostului Rege Shree Niwas Malla (1661-1685).

Ieșind din palat, m-am îndreptat spre Manga Hiti, cea mai veche fântână din Nepal,  construită în 570 de nepotul Regelui Manadeva, din Dinastia Licchavi (465-505), fapt atestat de o inscripție gravată central, la baza fântânii.

Cele 3 scurgeri ale fântânii au fost realizate din piatră sculptată, prezentând ființa legendară Hiti Manga, ca o fuziune între corpul, capul unui crocodil și al unui păun, având urechi de oaie, ea fiind muntele divin (vehicul=vahana) al zeiței râului Gange.

Am părăsit zona istorică, urmând să străbat străduțele din Mangal Bazar, situat adiacent Pieței Patan Durbar, cu numeroasele sale magazine, ateliere ale meșteșugarilor, vânzători ambulanți, etc.  

Citește și Bhaktapur, Nepal- Piața Bhaktapur Durbar și Piața Taumadhi

Delhi, India- Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, Chandni Chowk, India Gate

Publicat pe de
1

Delhi, oraș străbătut de râul Yamuna, mare parte situat pe malul drept, este impropriu numit capitala Indiei. Cuprinde orașul istoric Old Delhi, orașul colonial New Delhi, construit de englezi și Gurgaon, sau Super-New-Delhi, oraș construit în secolul XX, cu zgârie-nori, zonă modernă cu numeroase firme, mall-uri, etc. Delhi este o parte a Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, întins pe 1.484 kilometri pătrați, care împreună cu cele 6 orașe satelit, din zona numită Regiunea Capitalei Naționale (NCR), formează cea mai mare zonă metropolitană din India și a 2-a din lume, după Tokyo, Japonia.

Istoricii consideră că Vechiul Delhi (Old Delhi) are la origine Indraprastha, capitala Pandavas (400-300 î.e.n.), descrisă în epopeea sanscrită Mahabharata ca fiind un oraș fortificat, situat pe un deal pe malul râului Yamuna, locul unde azi se află ruinele Purana Qila. În mod tradițional 7 orașe au fost asociate cu regiunea Delhi. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de ceramică gri pictată, datate din sec IX î.e.n. și lângă Srinivaspuri o inscripție a lui Ashoka, împăratul Imperiului Maurya, datată din 300 î.e.n. În secolele VIII-VII î.e.n. zona aparținea  clanului Tomar. Legenda spune că în 50 î.e.n. pe această locație Regele Dhillu sau Dilu a construit un oraș, pe care l-a  numit după el, nume transformat în timp în Delhi.

Sub domnia lui Chandragupta II, la Udayagiri s-a ridicat Stâlpul de fier (402), azi situat în Complexul Qutub. În 1052, urcând pe tron, Regele Anangpal din clanul Tomara Rajput l-a adus  în Delhi, la Mathura, în jurul lui a construit numeroase palate și temple hinduse, le-a înconjurat cu ziduri, formând Lal Kot, primul oraș medieval Delhi, din care s-au descoperit mai multe inscripții și monede. Un secol mai târziu orașul a fost cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival. El a extins orașul și l-a numit Qila Rai Pithora, ale cărui ruine se mai pot vedea în zonă. În Bătălia de la Tarain (1192), trădat de unul dintre comandanții săi, a fost predat lui Muhammad Ghori.  Prithviraj a fost ultimul conducător hindus, ulterior timp de sute de ani India fiind condusă de musulmani. Inițial orașul a fost guvernat de Qutbuddin Aibek care, după moartea lui Mohammed Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a transformat populația în sclavi, distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam, lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt din India, terminate de ginerele său lltutmish.

Pentru o scurtă perioadă de timp fata lui lltutmish, Raziya, a preluat conducerea, devenind prima femeie Sultan de Delhi, fiind înlocuită de turcul afgan Jalaluddin, fondatorul Dinastiei Khilji. Fiind ucis de nepotul său Alauddin, ajungând pe tron acesta a construit Siri (1303), al doilea oraș medieval Delhi, situat la nord de Qila Rai Pithora, înconjurat cu ziduri, în care a creat un rezervor de apă mare, Hauzi Alai. Al treilea oraș Delhi, numit Tughlaqabad, a fost construit în 1321 de Ghiyasuddin Tughlaq. A fost înconjurat de ziduri, cu bastioane și porți, o fortăreață în care a ridicat un palat. Urmându-i la tron, fiul său Mohammed BinTughlaq a construit al patrulea oraș Delhi (1325), Jahanpanah. Sub conducerea lui Feroz Shah Tughlaq s-a creat Ferozabar, al cincilea oraș Delhi, situat pe malul râului Yamuna, fort cu numeroase palate, moschei, grădini și s-au refăcut monumente vechi, între care și Qutub Minar.

În 1398 mongolii au invadat orașul, distrugând clădirile și masacrând populația. Până în 1450 la conducere au rămas musulmanii, an în care Shikander Lodi s-a retras la Agra. Un secol mai târziu, în Prima Bătălie de la Panipat (1526), Sultanul Ibrahim Lodi a fost învins de Babur, descendent al lui Timur și Genghis Khan, care a fondat Imperiul Mughal, devenind primul Împărat al Dinastiei Mughal în India. Fiul său Humayun, dorind să mute capitala la Delhi, în jurul vechiului fort Purana Qila a construit un nou oraș, Dinapanah, în care a domnit doar un deceniu, fiind invins de generalul lui Ibrahim Lodi, Sher Shah Suri, care a extins orașul, devenind al șaselea oraș Delhi. În el a construit numeroase palate, clădiri administrative, grădini, marele bazar, etc.

După 15 ani de exil, Humayun și-a recâștigat tronul.  După un an decedând, soția sa Bega Begum a construit Mormântul lui Humayun, complex în care azi se află și mormântul ei. La conducere a urmat fiul său Akbar (1556), care după 8 ani a mutat capitala la Agra, Delhi devenind un oraș provincial.

Un secol mai târziu, vis a vis de Fortul Roșu, în cel mai înalt punct al orașului, orientată spre vest, direcția Mecca, Shah Jahan I a ridicat Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, „moscheea care reflectă întreaga lume” (1648-1656), o moschee congregațională, folosită de moguli până la dispariția imperiului (1857), apoi de islamici, fiind funcțională și azi. Lângă ea a creat un colegiu imperial, o școală islamică (madrasa), un dispensar, distruse în revolta din 1857.

La moschee au lucrat cca. 5.000 de muncitori indieni, arabi, perși, turci și europeni, construcțiile fiind realizate din gresie roșie. Perimetrul pătrat a fost înconjurat de galerii acoperite, cu marginile din arcade susținute de stâlpi. Deasupra lor, în cele 4 colțuri, s-au creat pavilioane semi-deschise cu cupole placate cu marmură albă (chhatri).

Curtea interioară (sahn), cu latura de aproximativ 100 metri,  pavată cu gresie roșie,  poate găzdui 25.000 de credincioși. În mijlocul ei se află un rezervor  de apă, din marmură, folosit de credincioși pentru curățarea și purificarea rituală (abluțiune).

Accesul se face prin 3 porți. Cele din nord și sud, cu 2 etaje, erau folosite de populație și cea din est, cu 3 etaje, doar de împărat și suita lui.

Pe fațada principală a moscheii central a fost creat un portal mare (pisthaq), cu o arcadă superioară, tapetat cu plăci de marmură albă, mărginit de 2 stâlpi din gresie roșie, cu dungi longitudinale din marmură albă, superior terminați cu câte un chhatri din marmură albă. 

Lateral de portal se află două galerii cu arcade, cele de la exterior susținute de stâlpi din marmură și decorate. Deasupra lor, pe marmură albă, încadrate cu gresie roșie, sunt postate înscrieri religioase, în alfabet arab.

Moscheea prezintă 3 cupole din marmură albă, cu dungi longitudinale din gresie roșie. Fațada principală e flancată de 2 minarete, de 40 metri înălțime, acoperite cu chhatri din marmură albă, în interior având 130 de trepte. În colțurile posterioare ale clădirii sunt postate câte un chhatri mic din marmură albă.

În sala de rugăciune, de 61 metri lungime și 27 metri lățime, împărțită de 7 travee, cu tavanul de marmură albă și neagră, pe peretele vestic, îndreptat spre Mecca (qibla), prezintă 7 nișe de rugăciune (mihrab),  cea centrală tapetată cu marmură decorată, având în dreapta un amvon de marmură (minbar).

Moscheea a fost inaugurată de Syed Abdul Ghafoor Shah Bukhari, din Bukhara, Uzbekistan, invitat de Shah Jahan ca imam. În 1803 administrația orașului a fost preluată de britanici, care au reparat-o și renovat-o,  dar moscheea a rămas sub patronajul spiritual împăratul mogul.

În jurul ei Shah Jahan I a creat Chandni Chowk (Piața Luminii Lunii), în formă de semilună, cu o piscină centrală, alimentată din râul Yamuna printr-un canal, ce trecea prin mijlocul actualului bazar, în care se reflecta luna, dând strălucire apei și de-a lungul drumului 3 bazare, cu 1.560 magazine.

Bazarul Urdu (piața taberei) se întindea între Poarta Lahori a Fortului Roșu până la Gurudwara Sis Ganj Sahib, o clădire construită de Baghel Singh în 1783,  pe locul fostei secții de poliție și închisoare mogule (Kotwali), ca un mic altar, pentru a comemora locul în care al nouălea guru sikh, Tegh Bahadur; a fost decapitat la ordinul împăratului mogul Aurangzeb 1675. După revolta indiană 1857 britanicii au demolat clădirea și au cedat terenul sikhilor, drept recompensă pentru ajutorul primit în timpul bătăliei cu mogulii, teren pe care s-a ridicat actuala clădire.

Se continua cu Johri Bazar, până la actuala Primărie Delhi, construită de britanici, urmat de Fatehpuri Bazar, până la actuala Moschee Fatehpuri, construită în 1650 de una dintre soțiile lui Shan Jahan. În strada principală se deschideau străzi secundare (kuchas), cu case tradiționale (haveli), în care își aveau sediile mai multe bresle (katra), cea mai renumită fiind a argintarilor, de la care piața a primit numele Chadni, derivat de la cuvântul hindus chandi (argint).

Azi de-a lungul Chandi Chow, cea mai aglomerată piață din Delhi, funcționează  magazine cu diverse mărfuri, restaurante, vânzători ambulanți, unii cu mâncare stradală, mirodenii, etc.

Până la începutul secolului XIX Delhi a făcut parte din Imperiul Mughal. Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului. După revolta din 1857 împeriul s-a destrămat și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian. Percepând revolta ca fiind instigată de musulmani, au distrus multe moschei și au interzis congregația musulmanilor în cele rămase. Moscheea Jama Masjid a fost confiscată și transformată în cazarmă pentru soldații sikh și europeni. În 1862 a fost returnată populației musulmane, cu condiția să fie folosită doar pentru ritualurile religioase, când era păzită de poliție.

Apoi britanicii au creat New Delhi și au mutat capitala în el (1911). O dată cu Independența Indiei (1947) Imperiul Britanic Indian s-a dizolvat, s-au creat 2 dominioane independente, India, cu capitala la Delhi și Pakistan și în 1950 s-a format Republica India, a cărei capitală a rămas Delhi.

Președintele și guvernul își au sediul în New Delhi, într-un complex de clădiri și grădini de pe dealul Raisina, întins pe 1.600 de hectare, în care se află și locuințe ale gărzilor de corp, personalului, clădiri administrative, grajduri, utilități. Construcția a început sub coloniștii britanici (1799-1803), la cererea Lordului  Wellesley, care a mutat sediul guvernului din Calcutta în ea. Din 1912 a fost ocupată de guvernatorul Bengalului. După ce au creat New Delhi palatul a fost extins. Pe rând a fost folosit de mai mulți viceregi, astfel până în 1947 a fost numită Casa Viceregelui, nume schimbat după Independența Indiei în Casa Guvernului (1947–1950), apoi în Palatul Prezidențial (Rashtrapati Bhavan). Clădirea principală, întinsă pe 130 hectare,  e compusă din 340 de camere, ocupate de reședința oficială a președintelui, săli de recepție, camere de oaspeți, birouri, etc.

Din fața complexului, străbătând o parte din oraș, a fost creat un bulevard larg, cu ocazia vizitei Împăratului Indiei George V (1911) numit King’s Way. În timp bulevardul a fost lungit. Azi, numit Kartavya Path, trece prin Vijay Chowk și Poarta Indiei, până la Stadionul Național. Anual, de Ziua Republicii, pe el se desfășoară o paradă militară.  

Poarta Indiei (India Gate), situată în mijlocul unei intersecții, a fost construită ca memorial pentru cei  74.187 de soldați indieni care și-au pierdut viața luptând pentru armata britanică în timpul Primului Război Mondial. Piatra de temelie a fost pusă în 1921 de Alteța Sa Regală, Ducele de Connaught. A fost creată sub forma unui  „Arc de Triumf”, înalt de 42 metri, pe o bază din piatră roșie, cu o arcadă, acoperită de o cornișă care, pe ambele părți inscripționată cu INDIA, MCMXIV (1914 stânga) și MCMXIX (1919 dreapta). Superior a fost postat un bol în care la aniversări se turna ulei și se aprindea, azi folosit foarte rar.

În 1972, după războiul indo-pakistanez (1971), în care 13.300 de militari, majoritatea indieni, restul britanici, au decedat, lângă poartă a fost inaugurat memorialul național de război Amar Jawan Jyoti, unde au fost înscrise numele eroilor.

În zona porții bulevardul e mărginit de peluze uriașe, mărginite de rânduri de copaci, piscine, fântâni, folosite frecvent de populație ca loc de relaxare.

Comuna Săvârșin cu 8 sate aparținătoare și Domeniul Regal, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Săvârșin este situată pe Valea Mureșului, în estul județului Arad. În timp a devenit foarte cunoscută pentru castelul din Domeniul Regal Săvârșin.

Data înființării localității este necunoscută, fiind pomenită documentar din 1479, cu numele Zawasim. Un secol mai târziu familia András, deținătoare a unei moșii din zonă, a înființat actualul Parc dendrologic (1514), întins pe 6,5 hectare, în care urmașii au construit un castel (1650-1680).  

Spre sfârșitul secolului XVII în această zonă  au fost aduși coloniști militari austrieci, zona de pe râul Mureș fiind considerată „graniță” între Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar. Până în 1752 zona a fost demilitarizată și foștii grăniceri au devenit iobagi, supuşi aceloraşi dări ca şi restul ţărănimii.

În parcul castelului în 1751 vicecomitele Forray András a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”. În timpul Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784), mișcare extinsă până la Mureș, iobagii răsculați, în frunte cu George Brănișcanu, judele Săvârșinului, au atacat și distrus castelul și biserica.

În 1755 ortodocșii aveau în cimitir Biserica de lemn „Buna Vestire”. În timp a fost înlocuită cu altă biserică de lemn și în 1899 cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din cărămidă și lemn, în jurul anului 1900 cea veche fiind  vândută satului Temeșești.  

Vicecomitele a reconstruit castelul și Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1804), pe care a dotat-o cu o orgă (1810), apoi în turn s-a postat un clopot mare și un ceas (1820). În ea au fost înmormântați Forray András, soția sa, Iulia (1830) și sora acesteia, Therese Brunsvik (1861), presupusa iubită a lui Beethoven. Ultima slujbă oficiată în ea a avut loc în 1875, apoi a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire din cărămidă, în care, în fața altarului, s-au postat cele 2 monumente funerare, basoreliefuri în marmură albă.

În fața ei se află Monumentul „Isus Răstignit pe Cruce”, ridicat de familia Hunyady (1909), după ce au intrat în posesia domeniului Săvârșin (1830). Azi biserica ocupă o latură a Parcului central al comunei, în care a fost creată o fântână arteziană și în 1994 postată o cruce din marmură albă, Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

Contele Hunyady a refăcut castelul în stil neoclasic, cu 3 nivele: demisol, parter și etaj, prevăzut cu balcon. În jurul castelului au fost construite case pentru personal, ateliere, s-a amenajat o fermă, etc. L-a deținut până la moartea sa (1932), când domeniul a intrat în proprietatea Societății „Corvin”, la care acționar majoritar era baronul Anton Mocioni de Foeni.

În acea perioadă în comună s-au înființat breslele, meșteșugarii fiind împărțiți în două grupe: fierari, rotari, dogari și cizmari, croitori. După revoluția din 1848 s-a desființat iobăgia. Țăranii fiind împroprietăriți, a crescut și producția agrară. Cei care dețineau terenuri mici lucrau la exploatarea pădurilor, sau pe plutele care transportau sarea, lemnul și vinul pe râul Mureș. Săvârșin a devenit un punct important mai ales după construirea podului de lemn peste râu (1872), făcând comunicația cu comunele din Banat.

Fiind traversat de care supraîncărcate, trase de perechi de boi, în timp podul s-a deteriorat și s-a prăbușit, fiind înlocuit în perioada 1906-1909 cu un pod de fier, folosit și azi. 

După Primul Război Mondial soldații și ofițerii întorși de pe front au fost organizați în gărzi naționale, una existând și în Săvârșin. Comuna s-a extins cu noi case, zonă numită Satul Nou. Terenurile arabile din domeniul Hunyady au fost exploatate în cadrul reformei agrare, reformă care nu s-a putut efectua nici după Al Doilea Război Mondial, terenurile arabile din zonă fiind foarte puține.

În 1943 castelul a fost cumpărat de Regele Mihai I (1943). Dorind să-l dăruiască mamei sale, regina Elena, care dorea să se retragă din București, castelul a fost reabilitat. Sub comuniști a fost naționalizat (1945) și în anii 1980 folosit de Nicolae Ceaușescu ca vilă de vânătoare.

După evenimentele politice din 1989, castelul a fost retrocedat familiei regale (2001) și în perioada 2007-2015 restaurat. Începând cu anul 2021 domeniul poate vizitat. 

Se pot vedea exteriorul castelului, parcul cu mica insulă de pe lac, aleea cu stejari vechi de 350 de ani, tise și nuci de 170 de ani, un mic pavilion, grădinile de trandafiri și toscană, o seră, etc..

Este amenajat și Muzeul Regal al Automobilului, în care sunt etalate o trăsură și câteva mașini de epocă, între care 2 foste jeep-uri ale Regelui Mihai I. Uneori acolo se organizează Parada Mașinilor de Epocă din Arad, în curs de desfășurare în momentul vizitei mele.

În apropierea castelului se află Casa Memorială „Eugenia și Eugen Popa”, amenajată în fosta casă a pictorului (1919-1996), donată de fiica lui în 2008, în care se pot vedea piese de mobilier vechi, lucrări de artă realizate de Eugen Popa în perioadele 1940-1980 și 1980-1995, piese etnografice, diverse obiecte adunate din zonă, etc.

De asemenea sunt etalate obiecte de artă decorativă din Extremul Orient, adunate în perioada 1960-1962, când familia Popa a locuit în sudul Chinei.

De comuna Săvârșin aparțin administrativ 8 sate, 2 dintre ele situate pe celălalt mal al râului Mureș. La 10 kilometri nord de comună, în zonă de dealuri, se află satul Pârnești, atestat documentar din 1479, cu numele Pernestie, din 1510 deținut de contele George de Brandenburg, apoi de stăpâni Săvârșinului. În decursul timpului în sat sunt pomenite 3 Biserici de lemn („Sf. Nicolae”1755, „Sf. Ioan Botezătorul”1817, „Sf. Ioan Gură de Aur”1877), ultima înlocuită în 1939-1940 cu actuala din cărămidă și piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Gură de Aur; Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Din Săvârșin spre nord-est după 6 kilometri se ajunge în satul Temeșești, atestat documentar din 1479, cu numele Themeesestie, schimbat în 1918 în Timisești, apoi în cel actual.

Până în sec XIX nu au avut biserică, fiind filie la parohia din Săvârșin. În 1899 au cumpărat și mutat Biserica de lemn din Săvârșin. Fiind distrusă de un incendiu (1931), în 1934 au construit actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”.

Continuând drumul spre nord, după  8 kilometri se ajunge în satul Troaș. Cercetările arheologice din zonă au descoperit urme ale vieții omului preistoric, din epocile de piatră, bronz, a fierului și câteva monede dacice.

Zona împădurită, a fost ocupată treptat, începând din 1636, formându-se în final așezarea, la intrarea căreia în 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Trei Ierarhi”.

În 1800 biserica a fost mutată pe Dâmbul Crucii, din mijlocul satului. A fost creată  din stâlpi masivi de lemn, pe o fundație de piatră. Deasupra pronaosului prezintă  turnul-clopotniță, cu bază pătrată, acoperiș în formă de piramidă și clopot inscripționat 1783.

În 1813 a fost executată pictura pe lemn. Cea de la exterior degradându-se rapid, la începutul secolului XX a fost acoperită cu tencuială. Biserica a funcționat până în 1941, apoi a intrat în custodia Muzeului Țăranului Român. Treptat biserica s-a deteriorat și în 1966 s-au efectuat lucrări de restaurare. Din păcate pictura nu s-a putut recupera.

În anii 1940-1941 în sat s-a construit Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Trei Ierarhi”, ctitorită de Generalul de Divizie Georgescu Grigorie, din Turnu Severin, Clădirea din cărămidă și zid. A fost prevăzută cu un turn-clopotniță, în care clopotul cel mic a fost adus de la Biserica de lemn, mărginit de 2 turnuri mai mici.

Din Săvârșin la 8 kilometri spre est este situat satul Toc. Pe drum se trece pe la marginea satului Cuiaș , menționat documentar în 1477, cu numele Kowesd, sat care în decursul timpului,  până azi, nu a avut biserică.

Satul Toc este menționat documentar în 1715 ca fiind locuit de 28 iobagi.  În 1759 în cimitir exista Biserica de lemn ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înlocuită în 1792 cu Biserica de lemn „Sf. Ioan Botezătorul”, al cărei interior a fost pictat în 1812. Fiind foarte deteriorată, în perioada 1906-1909 s-a ridicat actuala  Biserică Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, din cărămidă și zid, în stil baroc și în 1912 Biserica de lemn a fost demolată.

La 4 kilometri vest de comună, se află satul Hălăliș, atestat documentar din 1510, în proprietatea lui George de Brandenburg. Satul nu a avut biserică proprie, credincioșii mergând la biserica din Săvârșin, azi în sat existând doar o Casă de rugăciune Adventistă.

Pentru a vedea cele două sate, situate pe cealaltă parte a râului Mureș, am trecut podul de fier și după 5 kilometri am ajuns în satul Valea Mare, în care în 1798 exista Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. În timp foarte deteriorată, a fost demolată și construită actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1892).

Satul Căprioara, situat la 4 kilometri est de Valea Mare, la granița cu județul Hunedoara, apare în documentele din 1337 ca proprietate a meșterului Dionisie Cenad și a fraților săi. În 1777 în sat exista o Biserică de lemn, care a rezistat mai mult de un secol. Fiind foarte deteriorată, a fost înlocuită cu una din cărămidă și piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1887-1889), al cărei interior a fost ornat cu icoane. În 1932, când interiorul a fost pictat, icoanele au fost mutate la Biserica din Lalașinț.

Orașul Făget cu satele aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
1

Orașul Făget este situat în partea de nord-est a județului Timiș, la zona de contact a câmpiei cu dealurile Lugojului, pe cursul superior al râului Bega.

În decursul timpului satele care aparțin administrativ de el au fost locuite de români. În câteva dintre ele se păstrează Biserici de lemn, azi pe lista monumentelor istorice naționale.

Pe locul actualului oraș a existat Cetatea Făgetului, descoperită de săpăturile arheologice și atestată din 1548 printr-un document în care nobilul Ioan de Bozwar făcea o donație fiicei sale, la castelul nobilului Iacob Bekes din Făget (Fagyath). În perioada 1544-1591 se menționează că cetatea era ocupată de o garnizoană turcească din armata lui Kassim Pașa, alungată în 1594 de George Palatici, Banul de Lugoj, care a deținut-o până în 1692. Turcii au atacat din nou, în 1699 distrugând cetatea.

În 1716 Banatul a fost eliberat de sub ocupaţia otomană de către trupele austriece conduse de Eugeniu de Savoya. Sub austro-ungari zona Făgetului a fost colonizată cu familii româneşti, venite din Valea Haţegului, germani și șvabi (1727-1788).

Localitatea mică, cu doar 20 de case (1717), a început să se dezvolte, ajungând reședință a districtului Făget, care cuprindea 42 de așezări. Fiind situată la întretăierea de drumuri comerciale și strategice, începând cu 1787 a primit dreptul de a organiza 8 târguri anual.

Coloniștii germani fiind scutiţi de dări pe termen lung, în 1769 au înființat Școala Confesională Germană, alături de care din 1774 a funcționat și Școala Românească, în care ulterior a urmat cursurile și marele inventator Traian Vuia (1881-1883). În 1919 cele două școli s-au unit, formând Școala Urbană Făget, din 1954 devenită Școală Medie mixtă, azi Liceul Teoretic „Traian Vuia”.

În timpul Revoluției de la 1848 la Făget au avut loc 3 întâlniri între Eftimie Murgu, deputat în Parlamentul revoluționar maghiar și Józef Bem, generalul polonez, comandantul armatei revoluționare maghiare, care au încercat să colaboreze, dar fără succes, în final armata revoluționară maghiară ocupând și devastând Făgetul.

În acea perioadă începuse construcția Bisericii Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1847), terminată în 1850.

Ulterior românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889).

Dezvoltarea comunei a luat avânt o dată cu înființarea liniei de cale ferată Lugoj-Făget-Ilia (1898), interbelic ajungând reședința celei mai mari plăși din județul Severin, în care funcționau instituții ca Primăria, Pretura, Judecătoria, un Oficiu Poștal și Telegrafic, 3 bănci, mici tipografii care publicau în limbile maghiară și română, etc., care a fost a fost electrificată în 1928.

Casa de Cultură

Din 1994 a primit statutul de oraș. Era populat majoritar de români (90%).

Primăria Făget

În centrul orașului s-au păstrat câteva dintre clădirile vechi, un exemplu fiind fostul Cazinou Cassina (1860), în care azi funcționează Biblioteca Orășenească și Muzeul de Istorie și Etnografie, înființat în 1988.

Numărul enoriașilor ortodocși crescând, în perioada 2003-2015 s-a construit Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În fața ei a fost postat Monumentul Eroilor.

Spre periferia orașului există și Biserica Reformată (1998).

Cele 10 sate care aparțin administrativ de Făget sunt dispuse în zona înconjurătoare, astfel la 3 kilometri sud-est se află sat Bătești, atestat din 1597, cu numele Batest, într-un document prin care Sigismund Bathory l-a donat lui Ștefan Török, când aparținea de județul Hunedoara. Din 1617, în proprietatea lui Ștefan Bethlen, era încadrat în județul Timiș. Era locuit de români, ortodocși, care în 1700 au construit Biserica de lemn „Sf. Cuv. Parascheva”.

Pictura interioară, executată pe lemn (1783), azi în stare avansată de degradare, este acoperită pentru protecție, așteptând o eventuală restaurare.

În perioada 1938-1946 în sat s-a construit o nouă biserică, din zid, Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Continuând drumul spre sud, după 5 kilometri se ajunge în satul Brănești, una dintre cele mai vechi proprietăți ale familiei Huniade (Corvinești), atestat documentar din 1514, în proprietatea lui George Brandenburg, spre sfârșitul secolului făcând parte din districtul Margina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1982)

Satul Jupânești, situat pe același drum, la3 kilometri spre sud, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Swapanesti. Sub austro-ungari a intrat în proprietatea fiscului austriac (sec. XVIII). În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (sec. XVIII), a cărei pictură interioară s-a distrus în timp.

În perioada 1990-1996, în sat a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă „Cuv. Paraschiva”.

Satul Begheiu Mic este situat la4 kilometri sud-vest de Făget. Sat românesc, atestat documentar din 1690-1700, cu numele Băsești, nu a avut proprietari, în secolele XVIII-XIX fiind deținut de erariul austriac. Sub comuniști, considerându-se un nume dezonorant, a fost schimbat după râul Bega și numit de localnici Beghei (1964).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

La 3 kilometri vest de oraș se află satul Bichigi, atestat documentar din 1717, cu numele Bikiz, dar se crede că a fost locuit și sub ocupația otomană, în secolul XVII fiind pomenită o Biserică de lemn, care a fost înlocuită în anul 1927 cu altă Biserică de lemn. În timp degradându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1994).

Din Bichigi îndreptându-mă spre nord, după 4 kilometri am ajuns în satul Povârgina (Povergina), atestat documentar din 1761, cu numele Boverschina, când era deținut de erariul austriac. În ea a existat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”(1782-1784), în 2015 distrusă de un incendiu, a căror ruine, acoperite, se mai văd și azi.

Azi localnicii folosesc Biserica Ortodoxă „Sf. Pr. Ilie Tesviteanul”, clădire din zid, construită în 1991.

Înaintând spre nord 6 kilometri, am intrat în satul Bunea Mare, situat la capăt de drum. Cu numele Buhnia, sau Bahnia, a fost atestat documentar din 1440. În decursul timpului a aparținut alternativ județelor Arad, Hunedoara, Severin, în final trecând în județul Timiș. Sub administrația maghiară a fost numit Bunea Română.

În sat a existat o Biserică de lemn, ruinată până la mijlocul secolului XIX. Actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în perioada 1975-1979.

La 2 kilometri nord de Bunea Mare a existat satul Bunea Mică, înființat în 1871 prin colonizarea cu maghiari aduși din sud-estul Ungariei, numit de aceștia  Bunyaszekszárd și de românii din zonă Bunea Ungurească, din 1918 Bunea Mică. Până la începutul anilor 1980 satul a fost părăsit treptat, casele s-au ruinat, au fost demolate, inclusiv biserica satului (1981). Deși satul nu mai există, totuși și în ziua de azi în acte aparține administrativ de Făget.  

Satul Temerești, situat la 5 kilometri nord-est de Făget, a fost atestat documentar din 1514, cu numele Thyhomeresth, primit probabil după Tihomir, un presupus propietar medieval al satului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1803)

Ultimul sat care aparține de Făget, situat la 3 kilometri sud de oraș, este de fapt un fost cătun înființat în 1900 prin colonizarea cu români și maghiari, ultimii numindu-l Facsád Kistelep, în limba română Colonia Mică. În perioada comunistă, pentru a lucra în fabricile nou înființate și în domeniul forestier,  au fost aduși numeroși muncitori din alte zone ale țării, astfel satul s-a dezvoltat.

București- de la Gara de Nord,  prin cartierul Cotroceni și retur

Publicat pe de
1

Cum majoritatea excursiilor organizate, cu obiective îndepărtate, au plecarea din București, fiind înscrisă într-una, am călătorit cu trenul de noapte Arad-București. Cum zborul era planificat  după amiază, m-am hotărât să fac un tur prin cartierul Cotroceni, unde se află câteva clădiri declarate monumente istorice.

Gara de Nord

Vis a vis de intrarea principală în Gara de Nord se înalță Palatul C.F.R, pe lângă care mi-am început plimbarea. Pe vremuri acel teren a fost ocupat de Atelierele CFR Grivița, de reparat locomotive și vagoane, legate de gară printr-o cale ferată subterană. În 1935 au fost desființate și pe locul lor construit palatul, finalizat în 1950. În el au fost mutate serviciile administrative, care până atunci au funcționat în diverse clădiri izolate.

În drum am trecut pe lângă Monumentul lui Dinicu Golescu (1777-1828), ridicat în 1908. Statuia din bronz a boierului și cărturarului român, în mărime naturală, este postată pe un soclu, decorat cu busturile fiilor săi Ștefan, Nicolae, Radu și Alexandru, dintre care, la un moment dat, doi au ocupat postul de prim ministru al României.

Pe lângă Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. Primul muzeu al artileriei a fost înființat în 1893. În timpul Primului Război Mondial exponatele au fost preluate și adăpostite de Ministerul Agriculturii și Domeniilor.  În 1923, printr-un decret regal, Palatul Artelor din Parcul Carol I, împreună cu 2 clădiri, au fost cedate Ministerului de Război , care a refăcut muzeul. Clădirea a fost avariată într-un incendiu puternic (1938) și un cutremur (1940) și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial muzeul a fost închis.

Postbelic a fost reamenajat și în 1957 redeschis ca Muzeul Militar Central, care în timp a funcționat în alte 2 locații. În 1985 a fost mutat în clădirea actuală, inițial fostă cazarmă a Eroilor Regimentului 21 Infanterie, apoi sediu al Comandamentului trupelor de grăniceri și din 1990 numit Muzeul Militar Național.

La intrarea în curtea muzeului în 1923 s-a postat Monumentul Eroilor Regimentului 21 Infanterie, un ostaș din bronz, ținând într-o mână steagul și în cealaltă arma.

În curtea muzeului sunt expuse numeroase busturi, evocând eroii și diverse piese de artilerie. Muzeul prezintă o Expoziție de Istorie Străveche, Colecția de arme albe și arme de foc, Colecția de Machete cu fortificații și tehnică militară, o bibliotecă pe teme militare.

Am ajuns la o clădire cu o poveste controversată, a cărei construcție a început în 1986, când Ceaușescu a vrut să construiască Muzeul Național de Istorie a Republicii Socialiste România. După evenimentele din 1989 tot terenul din zona Eroilor a intrat în administrarea Radioteleviziunii Române (1992) . Dorindu-se să fie noul său sediu, a fost numită Casa Radio. Apoi terenul a fost concesionat firmei Plaza Centers (2009) care a dorit să o demoleze și să construiască în zonă blocuri, hotel, Mall, etc., proiect neaprobat, fiind contestat de Uniunea Arhitecților din România și ONG-uri, astfel Casa Radio a rămas nefolosită.   

Am traversat și m-am îndreptat spre Casa de Cultură a Studenților, construită în 1937, în perioada 1957-1982 numită „Grigore Preoteasa”. În ea s-a înființat primul club studențesc de jazz (1964), și-au desfășurat activitatea  Cenaclul „Atlantida”  (1968) și câteva ședințe ale Cenaclului „Flacăra” de muzică folk, Festivalul Național de Muzică Pop (1969), grupuri de muzică pop-rock, etc. 

În apropiere, pe malul râului Dâmbovița, se află Opera Națională, fondată de  George Stephănescu, compozitor, pedagog și dirijor (1843-1925) care în 1885 a înființat Compania Opera Română, prima trupă de operă, compusă din artiști români, apoi a creat „Compania lirică română” și a lansat numeroși cântăreți de operă și operetă. În amintirea lui, în fața actualei clădiri a Operei, privind spre ea, a fost postată statuia  George Stephănescu.

Abia în 1921 Opera Română a devenit instituție independentă, finanțată de stat și în 1953-1954 s-a construit Teatrul de Operă și Balet, actuala clădire, azi pe lista monumentelor istorice.

Fațada prezintă un portic cu 3 arcade, decorate cu statuile a patru muze, prin care se intră într-un hol înălțat pe 2 nivele, din care se accesează sala cu o capacitate de 952 locuri. Inițial arcadele erau încadrate de două arcade mai mici pe locul cărora azi se află câte un basorelief, unul înfățișând o scenă de operă, celălalt o scenă de balet.

La capătul parcului din fața Operei se află statuia George Enescu, creată din bronz și inaugurată în 1971. Îl prezintă pe muzician așezat într-un fotoliu, situat pe un mic soclu. 

Lângă Operă se află Facultatea de Drept a Universității București, una dintre cele mai vechi facultăți din București, înființată în 1850 în cadrul Colegiului Național „Sf. Sava” și din 1859, prin decret princiar, devenită instituție independentă. După 5 ani Domnitorul Al. Ioan Cuza a unit-o cu Facultatea de Științe și Facultatea de Litere și Filozofie, formând Universitatea București. În perioada 1934-1936 s-a construit actualul sediu, clădire în stil art deco, cu intrarea principală situată în partea centrală a fațadei principale, străjuită de pilaștri și accesată pe o scară largă. Deasupra ușilor sunt postate statuile unor legiuitori celebri ca Licurg, Solon, Cicero, Papinian, etc. și pe corpurile laterale basoreliefuri- eliberarea unui sclav, Justinian înconjurat de magistrați, etc. Clădirea găzduiește și Colegiul Juridic Franco-Român de Studii Europene.

Trecând pe lângă o casă în care în perioada 1934-1944 a locuit Liviu Rebreanu, m-am îndreptat spre râul Dâmbovița.

Pe celălalt mal al râului Dâmbovița urma să intru în cartierul Cotroceni. Urmând albia lui înapoi spre zona Operei, am trecut pe lângă clădirile altor facultăți din cadrul Universității București. 

În 1866 în cadrul Universității s-a înființat Facultatea de Științe cu Departamentele de Științe Matematice și Fizice și  Științe Fizice și Naturale, în ultimul funcționând disciplina de Istorie Naturală, care ulterior s-a scindat ulterior în trei secții: Zoologie, Botanică și  Fiziologie. Din 1948 Facultatea de Științe s-a împărțit în Facultăți independente, printre care și Facultatea de Științele Naturii, din 1958 devenită Facultatea de Biologie, în cadrul căreia s-au adăugat și specializările de Biochimie (1974) și Ecologie (1990).

Universitatea de Științe Agronomice și  Medicină Veterinară, azi cu 7 facultăți, a avut la bază Școala de Agricultură, înființată în cadrul fermei-model Pantelimon (1835). Devenind neadecvată,  în perioada 1868-1869 a fost mutată la Herăstrău și numită Școala Centrală de Agricultură și Silvicultură. În cadrul ei s-a înființat prima fermă didactică experimentală din țară (1873) și Stațiunea Agronomică București (1886), prima instituție de cercetări agricole din țară. În 1915 a devenit școală de învățământ superior (facultate) și din 1948, a fost încadrată ca Facultatea de Agricultură, împreună cu cele de Horticultură, Zootehnie și Medicină Veterinară, în cadrul Institutul Agronomic București, nou înființat. Din 1992 a fost numită Universitatea de Științe Agronomice și din 1995,a primit numele actual.

Institutul „Dr. Victor Babeș”, cel mai vechi institut științific medical din România, a fost înființat în 1887, ca Institut de Bacteriologie, subordonat Ministerului de Interne, care a fost transferat Ministerului Instrucțiunii Publice, ca Institutul de patologie și bacteriologie, o dată cu revenirea în țară a Prof. Dr. Victor Babeș, bacteriolog și microbiolog român, renumit peste hotare, membru al Academiei Române (1893), după care a fost numit începând cu anul 1925.  

Până în 1899 a funcționat în vechiul palat al familiei Brâncoveanu, apoi s-a mutat în actuala locație. Avea secții de anatomie patologică, bacteriologie, vaccinare antirabică, patologie veterinară, serologie și chimie, dintre care în decursul timpului unele s-au separat, mutându-se în alte locații.

Depășind o clădire mai nouă, în care funcționează diverse firme, am ajuns la Podul Operei.

Pe vremuri în acea zonă exista insula Sf. Elefterie. Devenită sat,  în secolul XVIII s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Vechi”. După ce râul a fost deviat și fosta insulă a fost desființată, numărul populației a crescut. Biserica devenind neîncăpătoare, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Elefterie- Nou” (1935-1971), în care azi se află  o parte din moaștele Sf. M. Mc. Elefterie, aduse în 2009 de la Mânăstirea Țigănești.

Pe lângă Monumentul Eroilor Sanitari am părăsit albia râului, urmând să străbat o parte din cartierul Cotroceni. Monumentul, situat la capătul Parcului Eroilor,  a fost ridicat în 1932, onorând cadrele sanitare care și-au dat viața îngrijind răniții pe frontul Primului Război Mondial. Pe un soclu masiv din marmură, format din trepte suprapuse, se află un brâu cu basoreliefuri ce prezintă activitatea sanitarilor. Deasupra lui, susținut de 4 coloane, un grup statuar din bronz prezintă o femeie cu o coroană într-o mână, cu cealaltă sprijinindu-se pe o sabie, lângă ea un ostaș în uniformă, purtând într-o mână trusa sanitară, cu cealaltă arătând un ostaș în suferință, culcat la picioarele lor.

Am continuat plimbarea de-a lungul Parcului Eroilor.

Monumentul Eroilor Artileriști

statuia Nicolae Paulescu– om de știință și medic român care a descoperit insulina (1923)

Imediat după parc se află Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, numită după medicul român, organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică, a cărui statuie din bronz este postată în fața intrării principale.

Împreună cu Nicolae Kretzulescu, în 1857 Davila a înființat Școala Națională de Medicină și Farmacie, pentru care s-a construit clădirea în stil neoclasic francez. Din 1869 a fost încorporată în Universitatea București și primele diplome de doctorat au fost acordate în anul 1873.   

La capătul străzii am ajuns la una dintre intrările Palatului Cotroceni, pe care nu am putut să-l vizitez, turul făcându-se doar cu grup organizat și programare anterioară.

Pe colțul străzii, aproape de intrarea la palat, se află Casa Principelui Nicolae, clădire în stil neoromânesc, azi pe lista monumentelor istorice. A fost construită anii 1915-1916 pentru Laurențiu Steinbach, administratorul palatului, ulterior ocupată de familia unui inginer, care a extins-o și în 1925 cumpărată de Principe pentru  Ioana Doletti, viitoarea soție. Plecând din țară, a donat casa statului cu condiția să fie folosită ca și cămin pentru studenții de la Facultatea de Medicină. Apoi casa a fost naționalizată și folosită ca sediu de ambasadă, ulterior sediul unei firme.

Cotind după ea, am urmat strada paralelă cu zidul înconjurător al palatului. Pe prima clădire, un bloc cu parter și 3 etaje, era postată placa Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian”, de fapt un muzeu despre care am aflat ulterior că a fost amenajat în fostul apartament al poetului Ion Minulescu, cedat în 1991 de fiica sa Muzeului Național al Literaturii Române, care l-a amenajat. Cuprinde  manuscrise, fotografii, documente literare, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, etc.

În capătul străzii am ajuns la Grădina Botanică „Dimitrie Brândză”. Vizitând-o, nu mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul, așa că am luat viteză. Până la Gara de Nord aveam de străbătut 2,5 kilometri și nu doream să întârzii la aeroport, așa că m-am îndreptat direct spre Podul Cotroceni. Într-un mic scuar dinaintea lui am văzut Monumentul Infanteristului din București,  statuia din bronz a unui soldat cu pușca în mână, în poziție de atac, situată pe un soclu de piatră, pe care este postat un vultur cu aripile întinse, la rândul lui gata de atac. Monumentul a fost  dezvelit în 1931, în prezența Regelui Carol II al României, fiind dedicat eroilor Regimentului 9 Vânători de Gardă „Regele Alexandru al Iugoslaviei” care au căzut în luptele din Primul Război Mondial.

râul Dâmbovița

Pe cealaltă parte a râului se află Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport, înființată în 1922  pentru pregătirea profesorilor de educație fizică din România, la acel timp a 5-a instituție de profil din Europa și a 10-a din lume, pe lângă care mi-am continuat drumul.

Am cotit pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe; Sf. Mc. Filofteia de la Curtea de Argeș” Plevna, construită în anii 1906-1908 pe locul vechii biserici Malmaison, ridicată de cei doi frați, francmasoni, Vasile și Chiriac. Avariată de cutremurul din 1940, a fost refăcută (1943). Fresca, pictată în perioada 1954-1963, a fost restaurată în 1983. În curtea bisericii se află mormântul celor 50 de militari pompieri căzuți în 1848, în lupta cu turcii de pe Dealul Spirii, lângă care în 1988 s-a ridicat un monument comemorativ.

În apropierea ei se află  Spitalul Universitar de Urgență Militar „Dr. Carol Davila”, înființat 1831. De acolo încă câteva minute și am ajuns la timp în Gara de Nord. Mulțumită de plimbarea făcută, m-am îndreptat spre Aeroportul Otopeni.

Citește și Grădina Botanică „Dimitrie Brândză” București