Arhive etichetă: muzee

Orașul Hârșova și Cetatea Capidava, jud. Constanța

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Hârșova este situat pe malul drept al fluviului Dunărea, în partea de nord-vest a județului Constanța.

A fost prima dată menționat în hărțile Imperiului Roman ca centru fortificat numit Carsium, însă arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic, Epoca Bronzului și Epoca Fierului.

Stâncile care mărginesc localitatea, în sec. XIX numite Canaralele de la Hârșova, în aval canaraua turcească, azi Dealul Belciug și în amonte canaraua țigănească, azi Dealul Cetăți), depozite de recif în care s-au descoperit urmele unor viețuitoare care au populat apele în Jurasicul superior, din 1943 au fost declarate rezervație naturală și peisagistică.

Pe Dealul Cetății, numit după ruinele descoperite de arheologi începând cu sec. XIX, inițial a existat o cetate antică, distrusă în epoca marilor invazii, de fiecare dată refăcută (sec. IV-VI î.e.n.), peste care s-a construit Castrul Roman Carsium, se presupune în a doua jumătate a sec. I î.e.n., poarta de intrare dinspre nord, descoperită în 2009,  fiind datată de la sfârșitul sec. III-începutul sec. IV. După retragerea romanilor (sec. VII), cetatea nu mai e pomenită decât începând cu sec. X, când a fost refăcută de bizantini. În sec. XIII a fost administrată de genovezi, un secol mai târziu, în timpul lui Mircea cel Bătrân, trecută în componența Țării Românești și în sec. XV-XIX stăpânită de otomani, când a fost numită Harisova, ulterior Hirsowa. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de restaurare.

În oraș s-a păstrat Geamia Sultanului Mahmut, azi pe lista monumentelor istorice,  construită în jurul anului 1812, după ce otomanii au pierdut Basarabia, aceasta fiind integrată în Imperiul Țarist, sultanul Mahmut II dorind să demonstreze că regiunea de la Dunăre, în care se afla și nodul comercial și militar Hârșova, era încă sub autoritatea otomană. În Primul Război Mondial geamia a fost distrusă, ulterior fiind refăcută.

După retragerea turcilor, în Hârșova s-au stabilit români din Transilvania (mocani). Comercianți, au dezvoltat orașul, construind numeroase case, bănci, înființând prăvălii, în jurul portului depozite, etc.

Primăria Hârșova

Pe dealul dinspre vest  în 1879 s-a înființat prima școală, cu o secțiune de băieți și una de fete, avându-l ca învățător pe Ioan Cotovu, actualul liceu din oraș  purtându-i numele, Liceul teoretic „Ioan Cotovu”. El a creat o bibliotecă în care până în 1904 s-au adunat cca. 5.000 de volume. În 1902 pentru școală s-a construit o nouă clădire cu subsol, parter înalt, etaj și mansardă și în apropierea ei locuința directorului. Funcția de dascăl a fost preluată de fiul său, Vasile Cotovu, care în incintă a amenajat Muzeul Regional al Dobrogei, cu numeroase antichități descoperite în zonă, manuscrise, etc., inaugurat în 1904 în prezența Familiei Regale, aflată în voiaj pe Dunăre, grav avariat în Primul Război Mondial, redeschis în 1926 în 2 camere din interiorul locuinței lui Cotovu, închis în perioada comunismului și redeschis în 2006 ca filială a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

În Primul Război Mondial, când orașul a fost ocupat de trupele bulgare (1916), toate clădirile au fost distruse, singura care a suferit doar avarii minore fiind Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, azi pe lista monumentelor istorice, clădire din lemn aparținând inițial unui schit (sec. XVII), reconstruită în anii 1771-1772, reparată în 1888 și 1913, când șindrila a fost înlocuită cu tablă.

În amintirea celor care au luptat și murit, în 1924 în centrul vechi s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, prezentând un ostaș român, cu arma în poziția de așteptare, postat  pe un soclu din pietre în formă de trunchi de piramidă.

Un alt monument, Crucea Eroilor, e situat pe stâncile abrupte din aval de port, loc în care pe Dunăre în 1912 Șalupa militară „Trotușul” a fost lovită puternic de nava de pasageri „Széchenyi István”. Scufundându-se rapid, militarii de pe punte au supraviețuit dar cei 10 ofițeri și 21 de soldați din cabine au decedat.

După război orașul a fost refăcut, funcționând ca centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc până după Al Doilea Război Mondial, sub regimul comunist organul de justiție fiind desființat, majoritatea clădirilor istorice centrale, avariate în război, demolate, pe locul lor ridicate blocuri de locuințe, orașul intrând în declin.

Casa de Cultură

Scăpând de comuniști, începând din anul 1991 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Împ. Constantin și Elena”, sfințită în 1999, pictura interioară fiind realizată în perioada 2000-2007.

Pentru a vedea o altă cetate din județul Constanța, din Hârșova am rulat 33 kilometri spre sud până în satul Capidava, aparținător comunei Topalu, unde săpăturile arheologice, începute în 1925, care continuă și azi, pe un versant abrupt de pe malul drept al Dunării au descoperit ruinele unui centru fortificat geto-dacic, peste el cele ale Cetatea Capidava, construit la începutul sec. II (103-106), în timpul Împăratului Traian, de detașamente din Legiunile romane V Macedonica și XI Claudia, unul din seria de castre și fortificații defensive create de romani pe malul Dunării.  

De formă patrulateră (105×127 m), înconjurat cu ziduri de peste 2 m grosime și 5-6 m înălțime, cu 7 turnuri înalte (cca.10 m), putea fi accesat prin  2 porți, una pe latura de est, de 2,5 m lățime, care făcea legătura cu restul teritoriului și una pe latura de sud-vest, spre Dunăre, unde era amenajat portul.   

În el au fost cantonate unități militare, pe lângă ele dezvoltându-se și un centru civil, din acea perioadă fiind descoperite clădirile corpului de gardă,  termele și necropolele militare.

La sfârșitul sec. III fortificația a fost distrusă de atacurile goților, dar a fost refăcută în sec. IV de bizantini, care au ocupat-o până în anii 600, perioadă în care a devenit și centru episcopal, ruinele bisericii din sec. VI fiind descoperite de arheologi.

După invazia cutrigurilor (559), popor de călăreți nomazi care au atacat zona Balcanilor, bizantinii s-au retras din Dobrogea (614-620). Castrul fiind părăsit, a fost atacat de avari, care în drumul lor i-au alungat pe cutriguri din zonă. Cetatea a fost reconstruită începând din sec. X, în perioada medio-bizantină,  un zid de piatră și pământ, ce apăra așezarea de bordeie, fiind descoperit deasupra vechii cetăți. Fiind incendiată de pecenegi (1036), cetatea a fost abandonată. Din păcate mare parte din latura sud-vestică a fostei cetăți a fost distrusă în anii 1920 de exploatările masive de calcar din zonă.

Lângă cetate se află un mic Muzeu Arheologic, administrat de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în care sunt etalate fragmente ceramice, unelte, obiecte, etc. din perioadele geto-dacică, romană, bizantină, descoperite pe teritoriul cetății.

Keszthely, Ungaria- Muzeul Trăsurilor, Casa Palmierilor și Muzeul Amazon

Publicat pe de
1

În orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, există magnificul Palat Festetics, construit începând din 1745, în timp extins și modernizat, care a fost deținut de conții Festetics de Tolna până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, din 1974 în el funcționând Muzeul Palatului Helikon.

Fiind pasionați de creșterea cailor, conții au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai. În timpul extinderii palatului, în apropierea lui Tasziló Festetics II a construit o clădire pentru antrenori și grajdul cailor (1883-1887). După Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de armată, apoi preluată de Consiliul Municipal. În anii 2003-2004 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și deschis  Muzeul Trăsurilor (Hintómúzeum).

Colecția cuprinde peste 60 de exponate, mare parte fiind achiziționate de la austriacul Werner Guster, nepotul comandantului Școlii de Echitație din Viena, care în decursul timpului a adunat mijloace de transport folosite de habsburgi.

Parcurgând numeroasele încăperi, amenajate evolutiv, pe pereți cu fotografii de epocă, unele prezentând numeroasele rase de cai maghiari, vitrine cu diverse piese folosite la crearea trăsurilor, piese de harnașament, mi-am putut face o imagine despre evoluția mijloacelor de transport în decursul secolelor XIX-XX, în muzeu existând și 2 trăsuri din sec. XVIII

Se pot vedea trăsuri folosite pentru plimbări scurte, pentru călătorii, trăsuri poștale, pentru transportul mărfurilor, dricuri, sănii  etc.

În următoarele încăperi sunt expuse automobilele folosite de aristocrație începutul sec. XX, unele create la fabrica de mașini Kölber Fülöp din Budapesta, altele aduse din Franța și  America de Nord.

Traversând parcul până în partea opusă muzeului, am ajuns la Casa Palmierilor (Pálmaház). În cele 2 sere, create în 1880, se pot vedea numeroase soiuri de cactuși și plante exotice.

În jurul lor se întinde o grădină cu numeroase soiuri de palmieri, după care și-a primit numele.  

Pentru a vedea un alt muzeu, situat în apropiere, am ieșit din perimetrul palatului și am urmat o străduță scurtă.

Muzeul Amazon House (Amazon ház múzeum) funcționează într-o clădire construită în 1715, primul han din oraș și stație a trăsurilor, unde se schimbau caii. La începutul sec. IXI a fost există, fiind creată o cameră de biliard, o cofetărie, o cafenea, la subsol o pivniță pentru depozitarea vinului, amenajate camere și transformat în Hotelul Amazon, lângă care în 1891s-a creat o mică grădină, loc folosit și de protipendada orașului. După sfârșitul comunismului în Ungaria (1989), fiind părăsită, clădirea s-a ruinat treptat, fiind restaurată abia în 2015 și în 2016 inaugurat muzeul.

E dedicat călătoriilor efectuate în secolele XIX-începutul sec. XX.

Sunt etalate truse de călătorie, îmbrăcămintea și obiectele folosite, fotografii de epocă, hărți cu rețeaua de drumuri în Imperiul Habsburgic, etc.

Se pot vedea mijloacele de transport utilizate- trăsură, machete de vapoare, motocicletă cu ataș, interiorul luxos al unui vagon de tren construit la Arad, etalat la Expoziția Milenară din 1896 de la Budapesta.

La începutul sec. XX cei mai temerari efectuau zboruri cu balonul cu aer cald, tinerii aristocrați și ofițerii armatei făcând și concursuri, câștigătorul fiind primul care ajungea la destinație. Lângă gondola balonului (coș) etalată, inscripția de pe o placă amintește de David Schwarz (1850–1897), născut în Keszthely, cel care a construit un dirijabil rigid, acoperit cu aluminiu, la zborul de probă, efectuat la Berlin, fiind prezent și Ferdinand von Zeppelin. În 1898, după moartea lui Schwarz, Zeppelin a cumpărat invenția.

Treptat trăsurile au fost înlocuite cu automobile, câteva de la începutul sec. XX fiind etalate  în muzeu.

Citește și Keszthely

Keszthely, Ungaria

Publicat pe de
1

Orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, situat pe malul vestic al Lacului Balaton, a fost prima dată atestat documentar din 1247, însă arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, azi acoperite de lac, din Epoca Bronzului, zona fiind locuită permanent până în jur de 160 e.n., când a fost pustiită de triburile barbare. În sec. IV, sub ocupația romană, s-a construit cetatea Fenékpuszta, după retragerea lor, ocupată de huni, apoi de goți și un secol mai târziu de lombarzi. În 568 au sosit creștini, care au fost izolați și supravegheați militar după războiul civil din 626-630, când cetatea a fost distrusă, fiind refăcută abia în sec. IX.

În sec. XIV, pentru loialitatea lui, Regele Ludovic cel Mare i-a dăruit croatului Palatine István Lackfi moșia Kesthely. Acesta a adus călugări franciscani (1386-1390) care au construit Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei”, în stil gotic și o mânăstire alăturată (Magyarok Nagyasszonya romai-katolikus-templom es Varkert), la construcție folosind și materiale din fosta Biserică Sf. Laurențiu (sec. XII), ale cărei ruine azi pot fi văzute în dreapta bisericii. 

Interiorul bisericii a fost ornat cu fresce, cele din sanctuar păstrându-se până azi, fiind cele mai mari picturi murale gotice din Ungaria care au supraviețuit timpului.

Turnul, situat la fațada principală, prevăzut cu o rozeta, a fost construit  abia în 1878, de familia Festetics, care au extins biserica și au prevăzut-o cu vitralii.

În interior s-au creat capele laterale, ornate cu statui prezentând sfinții cărora le erau dedicate.

După ce a fost executat de Regele Sigismund de Luxemburg (1397), István Lackfi a fost înmormântat în biserică, în secolele următoare acolo fiind îngropați și membrii ai familiei Festetics.

Statuia Lackfi István

Dezvoltându-se, în 1403 Keszthely a primit statutul de târg. Din 1430 a intrat în posesia familiei Gersei Pethő, din clanul Nádasd, care și-au construit mai multe case și un conac înconjurat cu ziduri, jefuite în 1442 de Ordinul Carthusian, o dată cu clădirile și bisericile din oraș. În timpul campaniei de cucerire a Vienei, trecând prin Keszthely (1548), trupele otomane au devastat orașul, incendiat conacul, dar nu l-au putut cuceri, între timp biserica și mânăstirea fiind fortificate, înconjurate cu un șanț umplut cu apă, devenind cetate de graniță. Până la retragerea otomanilor (1686) aceștia au încercat de mai multe ori să o cucerească, dar fără succes.

La mijlocul sec. XVII Pál Festetics, comandant în armata imperială condusă de generalul Batthyány, însurându-se a doua oară, s-a mutat în actualul district Tolna din Ungaria, fiii săi Josef și Kristóf Festetics adăugând Tolna la numele de familie, toți descendenții fiind numiți de atunci conți de Tolna. Keszthely aderând la Războiul de Independență, condus de Rákóczi, în perioada 1705-1709 a fost ocupat de curuți. După Tratatul de pace de la Szatmár (1711) porţile şi zidul de apărare al cetății au fost distruse, șanțul cu apă înconjurător fiind umplut cu pământ.

În perioada 1737-1741 Kristóf  a achiziționat numeroase moșii, între care și actualul județ Zala, cu târgul Keszthely (1739), care a fost deținut de familie până spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1745 s-a construit Palatul Festetics, în timp extins, s-a fondat un spital (1759), pentru navigația pe lacul Balaton s-au construit ambarcațiuni, etc. Orașul a devenit un centru meșteșugăresc foarte dezvoltat, în 1772 fiind înregistrate 12 bresle, an în care pe un teren aparținând franciscanilor, a fost fondată și o școală cu cursuri de 3 ani, în care au predat preoții franciscani, în 1789 devenită instituție regală, când cursurile s-au prelungit cu 2 ani. În anul 1800 școala a fost mutată în al doilea etaj al mânăstirii, ambele preluate în 1808 de Ordinul Premonastratens.

În perioada 1885-1892 în prelungirea mânăstirii s-a construit o nouă clădire și școala a fost mutată în ea. Călugării Premonastratens au predat și după naționalizarea clădirii (1948), până când Ordinul a fost desființat de stat (1950). Azi numit Gimnaziul Vajda János (Vajda János Gimnázium), după poetul maghiar, jurnalist, traducător literar din sec XIX, mărginește o parte a Pieței centrale a orașului, zonă în care se află și Statuia „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), postată în 1770 de Pál Festetics, o coloană corintică situată pe un postament, ornat cu statuile Sf. Florian, Sf. Sebastian, Sf. Rochus și un înger, pe ea fiind postat grupul statuar prezentând Sf. Treime.

În 2005, la împlinirea a 250 de ani de nașterea sa, în fața gimnaziului s-a postat statuia György Festetics (György Festetics szobor), din bronz, prezentându-l îmbrăcat în haine de epocă, așezat pe o bancă.

Pentru a dezvolta agricultura în zonă, cu produse autohtone, în 1797 György a fondat Colegiul Agricol Georgikon, prima instituție de învățământ superior din Europa, azi Facultate a Universității din Pannonia. Fiind pasionați de creșterea cailor, au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai.

În 1817 s-au organizat primele Festivități Helikon la care au participat marii poeți și scriitori ai epocii, orașul dând și un renumit compozitor, Károly Goldmark (1830-1915), fiul familiei de evrei care la începutul sec. IXI s-au mutat în vechea Casă Pethő (Pethő ház), reconstruită în sec. XVIII cu arcade în stil baroc. Azi numită și „Casa Evreiască”, poate fi văzută în centrul istoric al orașului, intrându-se printr-un gang.

Depășind-o, la capătul curții interioare se ajunge la fosta Sinagogă Neologă (Neológ zsinagóga), construită în stil neoclasic (1852), apoi extinsă (1894), când i s-a creat fațada în stil eclectic, pe care nu am putut să o văd din cauza numeroșilor copaci ce o acopereau.

Lângă ea în 2004 Primăria orașului Keszthely a postat o placă ce comemorează cele 829 de victime ale Holocaustului, în 1944 evreii din ghetourile create în oraș fiind deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

În 1839 s-a construit podul dintre Keszthely și județul Somogy, pentru navigația pe lacul Balaton s-a realizat prima navă mare cu pânze, Galera Phoenix și în 1846 s-a lansat prima flotă de nave cu aburi. La sfârșitul secolului pe malul lacului s-au construit o baie și vile, cea mai veche care s-a păstrat până azi fiind Hotelul Hullám, inaugurat în 1894, extins cu 2 aripi, prevăzute cu turnuri (1897), un an mai târziu fiind deshis și Hotelul Balaton, ambele situate la marginea estică a unui parc.

În fața Hotelului Hullám în 1906 s-a creat Pavilionul Musical, clădire din fontă care, deteriorată în timp, a fost recreată din lemn.

În timp s-au creat alte vile, hoteluri, azi zona fiind o destinație populară pentru turiști.

În parcul de pe malul lacului,  amintind de campionul olimpic la înot, medic, editor de ziar și profesor universitar (1913-1945), în 2014 a fost inaugurată statuia Csik Ferenc (Csik Ferenc szobor).

În jurul anului 1910 în centrul orașului s-a construit primul teatru, clădire în stil secession, în care a funcționat și cinematograful Urania. În 1934  clădirea a fost transformată în garaj. Postbelic dregadându-se treptat, în anii 1980 a fost închis, în perioada 2000-2002 fiind înlocuit cu actuala clădire, Centrul Congreselor și Teatrul Balaton (Balaton Kongresszusi Központ și Színház), în care se desfășoară spectacole de teatru, concerte, conferințe, evenimente culturale, etc.

Pentru Asociația muzeului, fondată în 1898, interbelic s-a construit o clădire în stil neo-baroc (1925-1928), Muzeul Balaton (Balaton Múzeum), care în 1936 a fuzionat cu Muzeul Darnay din Sümeg, colecțiile sale crescând. În timpul bombardamentelor din 1945 cele mai valoroase piese au fost transportate cu trenul și depozitate în gara din Zalaegerszeg. După ce clădirea a fost naționalizată 91949), muzeu s-a reînființat, azi în cele 11 camere se pot vedea cele cca. 380.000 de piese arheologice, istorice, etnografice și de istorie naturală ale regiunii Balaton.

În 1945 Keszthely a fost ocupat de sovietici și din 1954 ridicat la rangul de oraș. În cele Două Războaie Mondiale decedând mulți localnici, lângă Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei” în 2001 s-a postat Monumentul Eroilor (Hősi emlékmű), prezentând o mamă și copilul ei îndurerați, în spatele ei fiind postat un arc din piatră, cu o cruce, având pe laterale plăci inscripționate cu numele celor căzuți.

În apropiere se află Monumentul Revoluției Maghiare din 1956 (1956-os forradalom emlékműve), inaugurat în 2006, un revoluționar tânăr ieșind dintr-un zid spart, simbolizând prăbușirea opresiunii, purtând un steag, sugerând lupta pentru libertate.

Citește și Palatul Festetics

Palatul Festetics- Keszthely, Ungaria

Publicat pe de
4

Palatul Festetics din Keszthely, Ungaria, azi obiectiv turistic mult vizitat, este numit după familia care a deținut moșia timp de 2 secole, împreună cu multe terenuri din județul Zala, toate achiziționate de Contele Kristóf Festetics în perioada 1737-1741.

Pe locul unui vechi castel ruinat, contele a construit un palat (1745-1750),  actualul corp central, extins cu  aripa sudică de Contele György Festetics (1799-1801), a cărui statuie se poate vedea în grădina de lângă el.

Aripa nordică a fost adăugată de Contele Tasziló Festetics (1880-1888), în ea acesta amenajând o bibliotecă, o capelă, săli de ceremonii și bal, camere pentru oaspeți, etc., în final palatul primind actuala formă de „U”, cuprinzând peste 100 de încăperi și 8 scări interioare de legătură.

În aceeași perioadă deasupra pavilionului central s-a construit turnul în stil neobaroc prin care, urcând o scară în spirală, se poate accesa o terasă superioară, de unde vede zona înconjurătoare, chiar și lacul Balaton în zare. În jurul palatului a creat creat grădini în stil englezesc, cu fântâni decorative.

Fiind căsătorit cu Lady Mary Douglas Hamilton, a fost vizitat de cumnatul său Ducele de Hamilton, de 2 ori (1885, 1888) acesta fiind însoțit de prietenul său Prințul Edward de Wales, viitorul rege al dominioanelor britanice și Împărat al Indiei, venit incognito.

Palatul a supraviețuit celui de Al Doilea Război Mondial dar după 1944, când familia Festetics l-a părăsit, a fost jefuit de soldații germani și maghiari, de populație, multe din ornamente, tablouri, obiecte de preț, etc., dispărând, păstrându-se până azi mobilierul, o parte din picturi și colecția bibliotecii. În 1948 fiind naționalizat, o parte din aripa de sud a fost amenajată ca muzeu, incluzând și Biblioteca Helikon, administrată de Biblioteca Națională Széchényi.

În decursul timpului palatul a fost restaurat, interiorul amenajat și în 1974 inaugurat Muzeul Palatului Helikon, unul dintre cele 5 muzee administrate de Fundația Palatului Helikon, cele 20 de camere care pot fi vizitate prezentând stilul de viață al aristocrației în secolele XVIII-XIX.

Am început explorarea palatului traversând Coridorul lui György care pe vremuri conecta apartamentele contelui și soției sale, azi decorat cu picturi istorice, între care și cea a contelui.

Am ajuns la una dintre cele 8 scări interioare, creată din lemn de stejar, mărginită de cu lambriuri din lemn ornate cu portrete ale membrilor familiei. Pentru iluminare s-a postat o lampă din aramă aurită, creată la Paris.

Salonul Verde a fost dedicat pasiunii familiei Festetics pentru creșterea cailor, fiind etalate cărți vechi care descriu caracteristicile raselor, metodele de echitație, etc., în următoarea încăpere fiind postate picturi care prezintă rase de cai maghiari.

Salonul Roșu e decorat cu portrete ale membrilor familiilor Festetics și Hamilton, cel de deasupra șemineului prezentând-o pe Lady Mary Victoria Hamilton. În mijlocul tavanului din lemn casetat se află stema familiei Festetics.

Biblioteca, creată în aripa sudică, cu cele peste 80.000 de volume, e singura mare bibliotecă aristocratică care s-a păstrat în Ungaria.

Colecția de cărți a fost pusă la dispoziția studenților de la Georgikon.

În aceeași aripă se află și fosta Capelă (1804), cu altarul, pilaștri, cornișa din marmură și statuia din alabastru a Sf. Sofia.

Următoarele camere, cu mobilier englez și francez, tapet franțuzesc, prezintă portretele Contelui Tasziló Festetics, a soției sale Mary Douglas Hamilton și a părinților acesteia.

În Salonul Maria Theresa se pot vedea portretele Reginei Ungariei, al fiul ei Joseph II, viitorul Împărat al Sf. Imperiu Roman, Rege al Ungariei și al fetei sale, viitoarea Regină a Franței Maria Antoaneta.

Salonul Albastru e dedicat contelui László Festetics, fiul lui György, cel care a finanțat Academia Ungară de Științe, a sprijinit antrenamentele ofițerilor și cursele de cai, oferind premii în bani, a construit podul Zala în Fenékpuszta, etc., în el fiind postate portetul contelui, creat în 1805 și al soției sale Iosefina de Hohenzollern-Hechingen, în 1810.

O cameră o comemorează pe Contesa poloneză Maria Haugwitz (1900–1972), din 1938 soția lui György Festetics III, cu care după 2 ani a avut un băiat, György Festetics IV. Deși a rămas în Keszthely scurt timp, a devenit o personalitate marcantă, participând la toate evenimentele desfășurate în oraș, ajutând pacienții spitalului, refugiații polonezi, etc.

În aripa centrală, cea mai veche, se afla Sala de Mese, modificată de Contele Tasziló în stil rococo (1883-1887), decorată cu oglinzi, în mijloc masa cu farfurii și tacâmuri de argint aurit, pahare de cristal; un șemineu din marmură și bronz aurit pe care tronează un ceas creat la Paris în 1860.

În 1939 Maria Haugwitz rămânând gravidă și neștiind ce sex va avea copilul, s-au amenajat 2 camere, una roz și una albastră. Născându-l pe György Festetics IV (1940), camera copilului a devenit cea albastră, în ea fiind îngrijit de bona germană, apoi și de cea maghiară, care îl învăța limba.

Pentru a fi mai aproape de fiul său, contesa s-a mutat în camera roz, unde a stat doar 4 ani, în 1944 luându-și copilul și, fugind de ororile războiului, părăsind palatul.

Citește și Keszthely, Ungaria- Muzeul Trăsurilor, Casa Palmierilor și Muzeul Amazon

Castelul Kinizsy din Nagyvázsony, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În vestul Transdanubiei, în satul Nagyvázsony din comitatul Veszprém, Ungaria, se află fostul Castel Kinizsy (Kinizsy-vár), construit la începutul sec. XV de familia nobiliară Vezsenyi, pe un deal din apropierea pârâului Vázsonyi-Séd, loc de unde se puteau controla 2 rute comerciale importante, care se intersectau în actualul sat. Era format din turnul de 25 metri înălțime, clădiri mai mici și un un zid ce înconjura curtea interioară. În 1472, pentru vitejia sa în numeroasele campanii militare, Regele Ungariei Matia Corvin i-a dăruit lui Pál Kinizsi (Paul Chinezul) moșia cu castelul. Acesta l-a extins cu o nouă aripă, cu 2 etaje și a amenajat o capelă.

L-a înconjurat cu un șanț umplut cu apă, la exterior fiind ridicat un zid de apărare, excavat parțial în timpul săpăturilor arheologice din 1959.

A creat și un avanpost fortificat (barbacană) din care, pe un pod de lemn, se intra în castel.

Lângă castel, pe locul unei Biserici medievale (sec. XIII), a construit Biserica „Sf. Ștefan” (Szent István-templom), în stil gotic târziu și lângă ea clopotnița din lemn. În 1964 în dreapta bisericii, privind spre castel, a fost postată statuia lui Pál Kinizsi (Pál Kinizsi-szobor) călare.  

În apropierea castelului în 1478 s-a stabilit Ordinul Paulinelor care a construit o mânăstire, în cadrul ei Biserica Sf. Mihai (1483-1486), despre care legenda orală spune că au fost finanțate de Kinizsy, acesta folosind banii obținuți din răscumpărarea unui prizonier turc, ale căror ruine se pare că încă mai există, dar eu nu le-am depistat. În 1494 decedând, Pál Kinizsi a fost adus și înmormântat într-o capelă din cimitirul bisericii. Mormântul fiind devastat de hoți (1708), trupul a fost mutat în cimitir, fiind căutat și azi de arheologi.

Castelul a fost moștenit de soția sa care a avut pe rând 2 soți. Primul, căzând de pe cal, a decedat. Pe al doilea, foarte violent, în 1519 a poruncit să fie omorât, trupul său fiind aruncatl în tranșeele castelului, fapt pentru care curtea regală, recunoscând meritele lui Kinizsi, a pedepsit-o doar exilând-o într-o zonă muntoasă, azi pe teritoriul Slovaciei. În 1526 Regele Ioan a donat castelul lui Ferenc Bodó dar în 1594, după ocuparea cetății Vessprém de turci, gărzile l-au părăsit și pentru o scurtă perioadă de timp castelul a fost ocupat de turci, ulterior fiind recuperat de maghiari. În sec. XVIII nemaifiind important d.p.d.v. militar, treptat castelul s-a deteriorat, apoi a fost avariat de un cutremur și de incendiul din 1857. Ruinele sale au fost descoperite și conservate  în timpul săpăturilor arhelogice (1954-1960 și 2005), în 2013 turnul a fost restaurat, în perioada 2017-2020 castelul a fost reconstruit parțial, în 2023 în el inaugurat un muzeu, etalând istoria sa.

Localitatea Nagyvázsony, atestată documentar din sec. XIII, s-a extins treptat în jurul castelului. În sec. XVIII, fiind situată pe drumul dintre Buda și Graz, în apropierea castelului s-a construit un han, stație a poștașilor și trăsurilor de transport, unde schimbau caii și se odihneau, din 1752 devenit un sistem regulat în Ungaria.

În 1862 stația a fost înlocuită cu un Oficiu Poștal permanent, din 1887 dotat cu o linie de telegraf. În clădirea și grajdul fostei stații din 1968 funcționează Muzeul Poștei (Postamúzeum) care etalează documente despre istoria poștei și telecomunicațiilor, hărți cu poziționarea rutelor și stațiilor din zona lacului Balaton.

Devenit loc turistic, într-o clădire veche din zonă, semănând cu un vechi han, este amenajat Restaurantul Várcsárda, în care se pot servi mâncăruri maghiare tradiționale.

Orașul Veszprém, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Veszprém, reședința județului Veszprém din Ungaria, situat la cca. 15 kilometri nord de Lacul Balaton, s-a format în timp pe 5 dealuri, în jurul unei cetăți, construită în timpul dinastiei Árpád (896-1301), întemeietorii Regatului Ungaria, sub Regele Ștefan I, primul rege creștin, devenind sediul Episcopal, din 1993 al Arhiepiscopiei.

Fiind situată în zonă de frontieră, în timpul invaziei otomane (sec. XVI) s-au purtat multe bătălii pentru cucerirea ei, fiind ocupată pe rând de turci (1552), apoi de habsburgi, care în final au cucerit-o, fiind inclusă în Imperiul Austro-Ungar. În secolul XVIII, pierzându-și funcția militară, în afara ei s-au construit case și localitatea s-a extins.

După compromisul austro-ungar din 1867 Veszprém a fost încadrat în Regatul Ungariei. Până la începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final aceasta fiind abandonată.

În Primul Război Mondial pentru o perioadă de timp orașul a fost ocupat de trupele române (1919) și în Al Doilea Război Mondial, în timpul ofensivei asupra Vienei, de trupele sovietice (1945).

De la cazare, rezervată  în partea mai nouă a orașului, am pornit să vizitez orașul istoric.

Oficiul Poștal Veszprém

Urmând o stradă pietonală, mărginită de casele de epocă, am ajuns în dreptul  Bisericii Evanghelice (Evangélikus templom). Ritul fiind răspândit în zonă încă din secolul XVI, în 1798 s-a construit biserica din piatră. Un secol mai târziu avariată de un incendiu (1893), a fost refăcută, turnul din beton armat fiind creat abia în anii 1909-1910. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1948, 1958, 1975, 2001), în 1988 vârful turnului fiind placat cu cupru.

Ajungând la capătul pietonalei, în partea stângă am văzut o clădire nouă, cu pereți de sticlă, care, după părerea mea, nu se prea încadra în decor. Hangvilla, instituție culturală, a fost creată prin extinderea fostului cinematograf Séd Film Theatre, acesta fiind transformat în Sala mare, sală de spectacole, cu 495 de locuri, în restul clădirii fiind amenajate Sala mică, Sala de conferinte, cu 120 locuri, o sală folosită pentru proiecții de filme, la parter  Restaurantul Historia Hangvilla și o cafenea.

De acolo m-am îndreptat spre Consiliul Local Veszprém (Veszprémi Önkormányzat), clădire construită în 1896, în stil istoricist.

În parcul din fața lui în 2008 a fost postat Monumentul Bruszynai Árpád (Bruszynai Árpád emlékműve), în amintirea profesorului, martir al Revoluției din 1956.

Lateral de Consiliul Local se află Facultatea de Arte Csermák Antal (Csermák Antal Bölcsészettudományi Kar), fondată în 1916, din 1955 numită după renumitul violonist și compozitor. 

În parcul din fața facultății e postat bustul Reginei Elisabeta (Erzsébet királynészobrát), soția împăratului Franz Joseph I, numită și Sissi, inițial situat  în altă locație (1901), după 1947 mutat într-un loc ascuns din parc, apoi restaurat și în 1991 plasat pe actualul loc.

Pe una din laturile parcului, la marginea centrului istoric, se află Muzeul Lackó Dézső (Lackó Dézső Múzeum), din 1990 numit după directorul primului Muzeu Veszprém, profesor la Liceul Piarist, geolog și paleontolog (1860-1932), care l-a amenajat în sălile din al doilea etaj al Primăriei, pe coridoare etalând descoperiri arheologice (1902-1903). Clădirea deteriorându-se, din 1914 a început construcția actualei clădiri, cu parter și 2 etaje, încetinită de Primul Război Mondial, apoi de lipsa fondurilor, fiind terminată abia în 1925. În fața ei s-a postat statuia Lackó Dézső. Parterul e ocupat de administrația muzeului, etajele prezintă expoziții permanente etalând istoria zonei, începând din vremurile preistorice până azi, la al doilea etaj fiind amenajate și săli pentru expoziții temporare, Biblioteca și Arhiva, muzeul păstrând aproximativ 260.000 opere de artă, 250.000 documente și fotografii, 24.100 cărți și 12.800 alte exponate.

Biblioteca Județeană „Eötvös Károly” (Eötvös Károly Megyei Könyvtár), din 1952 instituție independentă, ocupă fostul palat al administratorului episcopiei (1902), situat pe colțul dintre 2 străzi, clădire naționalizată după Al Doilea Război Mondial și folosită ca sediu al Casei de Tineret, apoi cantină școlară, pensiune și din 1968 bibliotecă.

Ocupă o parte din fosta Grădină Episcopală, azi Grădina Teatrului (Színházkert), unde în cadrul inaugării s-a postat bustul lui Eötvös Károly (Eötvös Károly- szobor), scriitor, avocat și om politic maghiar (1842-1916).

Devenind neîncăpătoare, în perioada 1995-1998 clădirea a fost extinsă cu noi corpuri moderne, din beton și sticlă, ajungând să ocupe o suprafață de cca. 5.000 de metri pătrați. În fața intrării în partea modernă s-a creat un mic amfiteatru, folosit pentru concerte, activități culturale și comunitare. Biblioteca conține aproximativ 370.000 de publicații, din care cca. 250.000 de cărți, ziare, reviste, materiale media, etc.

Am traversat parcul și în câteva minute am ajuns la Teatrul Petőfi Sándor (Petőfi Sándor Színház), din 1920 numit după poetul, erou al Revoluției din 1848 (1823-1849). Trupele de teatru ambulante vizitând orașul încă de la începutul secolului XIX, a fost necesară o locație stabilă și în 1908 s-a construit actuala clădire din beton armat, în stil Art Nouveau, în cadrul unui complex de clădiri, între care și un Cazinou. Pentru a acoperi costurile mari, ambele locații au fost folosite alternativ ca cinema, spectacole de teatru și concerte. În 1961 teatrul a devenit companie independentă, cu trupă permanentă și în perioada 1977-1988 a fost modificat, parterul fiind extins cu un studio, un bufet și dotat cu tehnologie modernă.

De teatru aparține și o clădire situată pe cealaltă parte a străzii, în care se află casa de bilete.

Parcurgând strada, am trecut pe lângă o clădire interesantă, ocupată de Biroul Național de Taxe și Vămi (Nemzeti Adó- és Vámhivatal).

La capătul ei Biserica Romano-Catolică „Numele Fecioarei Maria” (Szűz Mária neve templom), numită și Biserica Regina Lumii (Regina Mundi templom), demonstrând devoțiunea cultului catolic față de Fecioara Maria, a fost construită în 1860, în stil romanic, împreună cu mânăstirea și școala de fete, de călugărițele Ordinului Fiicele Sf. Maria. În 1948 biserica a devenit parohială, școala a fost naționalizată și din 1956 numită Școala  Szilágyi Erzsébet, în 2005 transformată în Școala de Artă Creștină Szilágyi Erzsébet (Szilágyi Erzsébet Keresztény Általános és Alapfokú Művészeti Iskola).

De acolo am coborât o străduță îngustă, mărginită de casele de epocă.

La capătul ei, pe colț, se află Liceul Catolic Padányi Biró Márton (Padányi Biró Márton Katolikus Gimnázium). În 1854 a fost înființată Școala de fete Ranolder Intézet, interzisă sub regimul comunist, când clădirea a fost naționalizată și ocupată de Școala Generală de Stat, apoi de o Școală Profesională.

În 1991 s-a reînființat Liceul Catolic, numit după Episcopul de Veszprém din sec. XVIII.

Vis a vis de colegiu se află Capela Sf. Ana (Szent Anna-kápolna), construită în jurul anului 1724, în stil baroc, pe un teren donat de judecătorul János Salomváry, în apropierea uneia din casele sale. În timp familia finanțând-o, membrii ei fiind și fondatori, au fost îngropați în cripta bisericii. Deteriorându-se, în perioada 1925-1926 a fost refăcută și extinsă, fațada principală fiind înălțată, în 1943 s-a adăugat holul de intrare și deasupra ușii s-a postat statuia Sf. Ana. Ultima renovare s-a efectuat în anul 2003.

În piațeta din fața ei în 2017 s-a inaugurat Monumentul Sfintei Familii (Szent Család emlékműve).

Urcând o străduță îngustă, apoi un șir de trepte, am ajuns în piața din centrul istoric. Pe una din laturi, într-o clădire construită ca bancă a religiilor (1857), din 1990 funcționează Primăria Veszprém (Veszprém Városháza), în ea desfăsurându-se temporar ceremonii de căsătorie, spectacole și expoziții.

Latura din stânga Primăriei e ocupată de o clădire istorică, Casa de Arte Veszprém (Művészetek Háza Veszprém), unul dintre muzeele Centrului de Artă Contemporană, fondat în 1993. În fața lui se află statuia Sf. Mihai  (Szent Mihály szobor), patronul spiritual al orașului, inaugurată în 2017, prezentându-l pe Sfânt nimicindu-l pe Satana. În spatele ei se vedea Turnul Pompierilor (Tűztorony), inițial turn de veghe al cetății (sec. XIII), în perioada 1811-1814 înălțat, prevăzut cu o balustradă circulară, fiind adaptat pentru supravegherea contra incendiilor.

Părăsind piața, am urcat pe lângă fosta Casă a Pompierilor (Tűzőrség háza) construită în 1824 lângă turn, în ea fiind adăpostite vehiculele pompierilor, trase de cai. Pe ea s-a postat statuia Sf. Florian, patronul spiritual al pompierilor. În secolul XX casa și turnul au fost părăsite, pompierii mutându-și sediul în altă locație. 

Ajungând la poarta de intrare în fosta Cetate Veszprém, pe care urma să o vizitez, m-am oprit câteva minute pentru a savura panorama orașului.

Orașul Kecskemét, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Kecskemét, reședința comitatului Bács-Kiskun, este situat în zona centrală a Ungariei. A fost prima dată atestat documentar din 1353, secol în care a primit și statutul de târg (oraș). Zona a fost locuită din vremuri antice, arheologii descoperind  urme de existență vechi de 5.000 de ani, cele din secolul I î.e.n. ale  triburilor nomade de sarmați.

La începutul secolului XIII în zonă existau 7 sate, fiecare cu biserică proprie, care au fost distruse de invazia mongolă (1241). Un secol mai târziu, zona fiind ocupată de otomani, unele dintre sate s-au refăcut. Treptat s-a format orașul care, plătind o taxă Pașei de la Buda,  a intrat sub protecția lui și a primit unele privilegii. În el refugiindu-se mulți săteni, pe terenurile lor s-a dezvoltat creșterea animalelor, dar după un timp aceasta a stagnat datorită lipsei vegetației. Pe terenuri s-a plantat viță-de-vie, în timp industria vinului ducând la dezvoltarea industriei alimentare și a comerțului, sub Împărăteasa Maria Terezia orașul devenind al treilea ca mărime din Ungaria.

În 1870 primind statutul de municipiu, s-au construit noi clădiri, s-a creat învățământul public (1880) și la începutul secolului XX s-a introdus sistemul de transport cu tramvaie. După Primul Război Mondial orașul a fost afectat de criza economică mondială (1929-1933). A urmat Al Doilea Război Mondial, când majoritatea evreilor au fost deportați în lagărele de la Auschwitz și Birgenau. Postbelic, sub guvernarea comunistă, în zonă s-au creat noi sate independente, conectate economic la oraș, din 1950 până azi acesta devenind reședința celui mai mare județ al țării, Bács-Kiskun.

În oraș s-au păstrat multe biserici și clădiri istorice, pe care doream să le văd și eu, primul fiind Teatrul József Katona (Katona József Nemzeti Színház), inaugurat în 1896, în fața căruia se află statuia Sf. Treime (Szentháromság– szobor), ridicată pentru a aminti epidemia de ciumă din oraș (sec. XVIII), o coloană de cca. 3 metri înălțime, în stil baroc, decorată cu 13 statui prezentând personaje biblice.

Clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroc, prezintă pe lateralele fațadei principale câte o nișă în care sunt postate busturile scriitorilor, membri ai Academiei Maghiare de Științe, Katona József și Kisfaludy Károly, statuia lui  Katona József (Katona József szobor) fiind postată lângă ea.

În fosta Sinagogă Ortodoxă (sec. XVIII) din apropiere, restaurată de Asociația Maghiară a Fotografilor, funcționează Muzeul Maghiar de Fotografie (Magyar Fotográfiai Múzeum), inaugurat în 1991.

Pe colțul de vis a vis, într-o clădire în stil eclectic, din 1899 a funcționat prima școală, azi numită  Școala Zrínyi Ilona (Zrínyi Ilona Általános Iskola), după contesa, mama lui Rákóczi Ferenc, conducătorul Revoluției 1848 împotriva habsburgilor.

Îndreptându-mă spre piața principală a orașului, am urmat o stradă pietonală, pe care se află  Institutul de Muzică Kodály (Kodály Zenei Intézet), inaugurat în 1975, după ce fosta Mânăstire Franciscană, construită în anii 1700-1736, a fost modificat în acest scop. În cadrul institutului se folosesc metodele pedagogice muzicale ale lui Kodály, într-una dintre încăperi fiind etalată o expoziție care prezintă viața acestuia.

La capătul străzii am intrat în Kossuth tér, piață mărginită de biserici și Primăria orașului, numită după  liderul spiritual al Revoluției din 1848-49, din 1906 statuia lui Kossuth Lajos (Kossuth Lajos szobor), din bronz, înaltă de 3,2 metri, situată pe un soclu înalt de granit, fiind postată în centrul ei.

Lângă institut, privind spre piață, se află Biserica Catolică „Sf. Nicolae” (Szent Miklós templom), construită la sfârșitul secolului XIII-începutul secolului XIV,  prima dată atestată documentar în 1476.

După Reforma Protestantă până în 1647 a fost folosită alternativ de catolici și reformați, apoi ocupată de franciscani și modificată, prin extinderea navei și a sanctuarului creându-se Capela Sf. Ana.

Biserica a fost incendiată în 1678, ulterior reconstruită din piatră și în perioada 1777-1784 refăcută în stil baroc, când i s-au adăugat turnurile, inițial prevăzute cu 5 clopote,  rechiziționate în Primul Război Mondial și înlocuite cu cele 4 actuale, create la Budapesta în 1929.  

În 1860 biserica a fost dotată cu o orgă care a supraviețuit până azi.

În anii 1931-1933 zidul care separă biserica de piața centrală a fost ornamentat cu sculpturi, central crucea cu Isus răstignit, la care o femeie se roagă, lateral de ea câte o femeie pioasă.

Lângă vechea biserică a existat un cimitir, desființat în 1777. În 1974 pe locul lui s-a creat un spațiu verde, imitând peștera Bisericii din Lourdes, cu Sf. Fecioară Maria.

Vis a vis de Biserică se află Primăria Kecskemét (Kecskeméti Városháza), construită în anii 1893-1897, în stil Art Nouveau, înlocuind vechea clădire, în stil clasicist, deteriorată. În 1911, după marele cutremur, clădirea a fost restaurată.

Pe fațada principală, cu un risalit central ornat cu stemele Ungariei și orașului Kecskemét, statuia Principelui Árpád, fondatorul Ungariei, central a fost plasat un aranjament de clopote care, în timpul zilei, interpretează melodii. În partea superioară s-au postat mici busturi prezentând personalități: grofii Zrínyi Miklós, Thököly Imre, Regii Matia Corvin, Ioan de Hunedoara, Franz Joseph I și  Sf. Ștefan.

În interior s-au amenajat birouri și sala de ceremonii, decorată cu fresce prezentându-i pe cei 7 conducători ungari, azi folosită și ca sală de căsătorii.

În dreapta ei, o biserică construită în perioada 1774-1806, din 1993 a fost ridicată la rangul de Catedrală Catolică „Înălțarea Domnului” („Az Úr Mennybemenetele” Katolikus székesegyház). Clădirea, în stil baroc târziu, a fost prevăzută cu un turn de 35 metri înălțime, distrus în 1819 de un incendiu, ulterior refăcut și în 1899 dotat cu ceas. Pe parapetul de lângă turn, în cele 4 colțuri, s-au postat statuile celor 4 evangheliști: Sf. Luca, Marcu, Matei și Ioan, deasupra intrării principale Isus predându-i Sf. Petru cheia Cerului și în timpan, deasupra ușii centrale, Sf. Petru și Pavel. În timpul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de renovare ale exteriorului clădirii. 

În fața ei, marcând „kilometrul zero” al orașului, în 1984 s-a inaugurat Monumentul Dealul Stemei (Címerdomb), simbolizând prietenia și legăturile de cooperare cu alte orașe, pe „dealul” din piatră fiind gravate direcțiile și distanțele către alte orașe maghiare şi orașe înfrățite cu Kecskemétul, pe vârful lui postate stemele a 6 orașe din comitatului Bács-Kiskun.

De acolo, urmând o porțiune pietonală, mărginită de copaci, am ajuns la fântâna arteziană Hírös Forrás, din granit negru, adus din Africa de Sud, de cca.1,5 metri înălțime, din care central țâșnește apa, finalizată în anul 2002.

Lateral de ea se află Biserica Reformată (Református templom), construită în anii 1680-1684, înlocuind vechea Biserică de lemn,  distrusă de incendiul din 1678. Dorind clădirea nouă din piatră, a trebuit să se obțină  aprobarea autorităților turcești și să se plătească o taxă. La sfârșitul sec. XVIII clădirea, în stil gotic și renscentist târziu, a fost extinsă cu 2 nave și s-a ridicat turnul de 53 metri înălțime, în stil baroc. Avariată în marele cutremur din 1911, ulterior a fost restaurată. În 1998  turnul a fost dotat cu un ceas și în perioada 2019-2020 biserica a fost renovată.

Pe strada din dreapta bisericii în 1830 s-a înființat Școala Reformată, din 1835 devenită liceu, în care au studiat numeroase celebrități- scriitorul Mór Jókai și pictorul János Muraközy, etc., apoi facultate teologică reformată (1841), desființată în 1949. Din 2004 în Colegiul Reformat Vechi (Régi Református Kollégium) s-a mutat Muzeul Ráday (Ráday Múzeum). Acesta a fost înființat în 1983, etalând obiecte și opere de artă  ale familiei nobiliare Ráday, mobilier, picturi, obiecte de cult ale bisericii reformate, colecția de minerale a lui András Fuxreiter, fosile, instrumente de minerit, etc.

Pe colțul din apropierea bisericii în anii 1911-1912 s-a construit Colegiul Nou Reformat  (Református Újkollégium), clădire cu parter, mezanin, 2 etaje, ferestre cu sticla pictată, extinsă în 2002.

Azi în ea funcționează Școala Primară Reformată și Școala Gimnazială Reformată Kecskemét.

Am continuat plimbarea pe pietonală, la capătul căreia mi s-a arătat Cifra Palace, clădire construită în anii 1902-1903, în stil Art Nouveau, cu două etaje, fațada principală decorată cu ceramică și elemente de pirogranit prezentând flori, plante, elemente folclorice, acoperișuldecorat cu țigle emailate colorate, pe care din păcate nu le-am putut vedea, În timpul vizitei mele (2024) efectuându-se lucrări de restaurare.  Inițial parterul era ocupat de magazine, în primul etaj funcționa un  „casino comercial”, restul clădirii fiind ocupat de apartamente de locuit. Din 1983 clădirea a fost amenajată ca muzeu, filială a Katona József Múzeum, care expune o colecție arheologică cu morminte și obiecte avare, descoperite în 1971, artă plastică, picturi maghiare din secolele XIX-XX, din 2005 fiind amenajată și Camera Memorială Muraközy János, avocat, pictor și politician, căpitan în Revoluția 1848, din 1878 consilier economic în Kecskemét.

În stânga palatului se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1864-1868, în stil maur și romantic. Avariată în cutremurul din 1911, a fost refăcută și fosta cupolă înlocuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați în lagărele de exterminare și sinagoga a fost ocupată de ofițerii S.S.

Fiind nefolosită, în 1966 a fost achiziționată de oraș, până în 1974 refăcută și interiorul amenajat pentru Casa de Știință și Tehnologie (A Tudomány és Technika Háza), în care azi funcționează birourile mai multor organizații locale, o sală de conferințe, ocazional folosită și pentru concerte, o sală cu expoziție permanentă. Interiorul e înfrumusețat cu copii ale unor statui de Michelangelo.

Am continuat explorarea orașului, urmând o stradă mărginită de case de epocă, central având un parc amenajat cu rondouri de flori și diferite soiuri de copaci.

Într-una din case, construită de Ministerul Justiției în anii 1903-1904, funcționează Palatul Justiției (Törvénypalota).

La capătul străzii, traversând, am intrat în Parcul Katona József, numit și Parcul Feroviar (a Kecskeméti Vasútparkban), amenajat începând cu anul 1899 pe locul vechiului cimitir, creat în perioada ciumei din 1739, apoi dezafectat.

În amintirea acelei triste perioade, în partea de sud a parcului s-a postat o cruce memorială.

În parc a existat și un Cazinou, în 1922 achiziționat de oraș și transformat în muzeu. Multe din exponate au fost distruse în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, apoi de ocupația sovietică. Muzeul a fost redeschis în 1947 cu o expoziție de picturi ale artiștilor locali, apoi clădirea a fost restaurată și în ea s-au amenajat noi săli de expoziție. După înființarea Centrului Muzeal Kecskemét (1962), de care aparțineau administrativ toate muzeele din județul Bács-Kiskun, în oraș s-au creat 5 noi muzee, în fostul Cazinou fiind amenajat Muzeul Memorial Katona József, inaugurat în 1970.   

Am părăsit parcul și m-am îndreptat spre Biserica Piaristă „Sf. Treime” (Piarista templom), clădire în stil baroc, construită în anii 1729-1735, în stil baroc, apartinând Mânăstirii Piariste, creată de călugării stabiliți în oraș (1715). Din 1948 a devenit biserică parohială.  

În cadrul mânăstirii contele Koháry István, proprietarul orașului, a fondat o școală, pentru care un secol mai târziu s-a construit o nouă aripă (1825-1832). În timp devenind neîncăpătoare, s-a construit actualul Gimnaziu Piarist (1930-1933), cu fațada în stil neo-baroc, lângă el un cămin, ambele naționalizate în anii 1948-1950, dar rămânând funcționale.

Îndreptându-mă spre centrul istoric, în drum am trecut pe lângă Biblioteca Județeană Katona József (Katona József Könyvtár), inaugurată în 1952, trei ani mai târziu numită după renumitul scriitor și dramaturg născut în oraș,  având la bază colecția din vechea bibliotecă, înființată în 1897 în Primărie. În anii 1993-1996 biblioteca a fost mutată în actuala clădire.

Într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stil Secession (Art Nouveau maghiar) din oraș, azi funcționează Casa Tineretului (Ifjúsági Otthon), un centru cultural cu ateliere de artă și meșteșuguri, cluburi de tineret, din 1937 un cinematograf, o cafenea, în care se desfășoară numeroase spectacole și concerte. Clădirea a fost construită de Asociația Industrială Kecskemét ca sediu al breslelor și comunităților de meseriași (1907), după Primul Război Mondial o scurtă perioadă a fost ocupată de trupele române, postbelic de sovietici, ulterior devenind centru cultural.

M-am îndreptat spre mașină, în drum trecând pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (Magyar ortodox Szentháromság templom), clădire în stil baroc târziu, ridicată în anii 1824-1829, de comunitatea greacă, existentă în oraș încă din secolul XVII, majoritatea comercianți, care în timpul Războiului de Independenţă sprijinindu-l pe Rákóczi, au primit anumite drepturi comerciale și au fondat parohia, dar abia la începutul secolului XIX și-au câștigat drepturile civile.

În oraș există și Biserica Evanghelică Lutherană, construită în 1857-1864, pe care, însă, am ratat-o.

Orașul Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud

Publicat pe de
2

Orașul Năsăud este situat în partea central-vestică a județului Bitrița-Năsăud, de-a lungul râului Someșul Mare. A fost prima dată atestat documentar din 1264, numit Nazowd. E pomenit într-un act din 1440, prin care satele de pe valea râului au fost donate familiei nobiliare Jaks de Kusal. În 1453 satele și minele din zonă au fost preluate de Ioan de Hunedoara, devenit comite perpetuu al districtului Bistriţei, apoi de Regele Matei Corvin, perioadă când satele, între care și Năsăudul, au fost trecute în stăpânirea oraşului Bistriţa. În secolul XVIII a fost inclus în Imperiul Habsburgic.

După ce invazia mongolă din 1717 a provocat distrugeri mari, pentru apărarea imperiului în partea estică, la porunca Împărătesei Maria Tereza s-a creat un sistem de graniță militară, care s-a extins de la Năsăud pe valea Rodna, valea Șieului și valea Someșului, în zona Năsăud instalându-se  Regimentul II românesc de graniţă, cu comandamentul în Năsăud, acesta primind statutul de târg. S-au construit clădiri pentru ofițeri, o cazarmă, prăvălii, o moară, o fabrică de bere şi spirt, etc. și în 1771 Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk”, după 1879 trecută în administrarea parohiei.

Azi în clădirea fostei cazarme, înscrisă pe lista monumentelor istorice, funcționează Muzeul Grăniceresc Năsăudean. Inițial câțiva intelectuali au preluat colecțiile lui Iuliu Moisil, Iulian Marțian, Virgil Șotropa și au înființat un muzeu, intrat sub egida Arhivelor Statului- Subdirecția Năsăud. În timp numărul exponatelor crescând, muzeul a fost mutat în clădirea „Svarda” (1946).

Muzeul etalează colecții etnografice, de artă populară, etalează artefacte vechi, descoperite de arheologi, obiecte aparținând Regimentului 2 Românesc de Graniță, arme de foc, arme albe, o colecție numismatică, ierbare create de botanistul Florian Porcius, pictură veche românească (sec. XVIII-XIX), etc.

În 1784 s-a înființat Institutul Militar, cu predare în limbile română, germană și latină, din 1785 în cadrul lui funcționând un Institut Preparandial, o Şcoală Normală cu 4 clase şi o Școală de fete. Numărul grănicerilor crescând, în 1819 s-au construit încă 19 locuinţe pentru personalul militar, o casă mare, cu etaj, pentru comandantul regimentului (1841) și, pentru a ușura legătura cu Bistriţa, s-a construit un pod peste râul Someş. În timpul Revoluției din 1848 orașul a fost incendiat de revoluționarii maghiari, soldați din regimentele de graniță secuiești, supraviețuind doar puține clădiri, refăcute sub Imperiul Austro-Ungar  (1867-1918).

Unele dintre ele au supraviețuit până azi, majoritatea înconjurând piața din centrul orașului, o clădire în stil eclectic găzduind Primăria Năsăud.

În documentele din 1883 este amintită o comunitate reformată, slujită de preotul din Nimigea. Zece ani mai târziu formându-se o parohie, de care aparțineau și satele din valea Someşului, în perioada 1897-1899 s-au construit Biserica Reformată și casa parohială, reparată și restaurată în anii 1988-2001.  

Prin efortul vicarului foraneu Grigore Moisil, în 1884 s-a construit Biserica Greco-Catolică. După 1948, când ritul a fost interzis și vicarul Simion Pop (1882-1983), protopop al Năsăudului, arestat și închis la Aiud, biserica a fost predată ritului ortodox, devenind actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae”, monument istoric și de arhitectură, situată în centrul orașului.

Deși după 1990 greco-catolicii au făcut demersuri pentru recuperarea bisericii, neprimind-o, în anii 2001-2018, în apropierea ei, au construit Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Domnului”.

În 1851 regimentele de graniţă au fost desfiinţate, apoi s-a constituit Districtul Năsăudean (1861), cuprinzând toate cele 44 de comune grănicereşti. Doi ani mai târziu în oraș s-a înființat liceul grăniceresc greco-catolic, una dintre cele mai cunoscute școli superioare din Transilvania, numită Gimnaziul grăniceresc „Francisc Iosefian”, al cărui director a fost Grigore Moisil. În el au studiat numeroase personalități ca George Coșbuc, Miron Cristea, Liviu Rebreanu, Iuliu Moisil, Emil Isac, etc.

Clădirea s-a păstrat până azi și este trecută pe lista monumentelor istorice. În ea funcționează Colegiul Național „George Coșbuc”, numit după renumitul poet, al cărui bust e postat în fața corpului principal.

La câțiva ani după înființarea gimnaziului, în planul de învățământ au fost introduse muzica vocală și instrumentală, din 1871 elevii fiind inițiați și în arta dramatică şi cinematografică, în cadrul Societăţii Virtus Romana Rediviva, activități continuate în timp, postbelic fiind înființat un Cămin Cultural (1950), din 2000 numit Casa de Cultură „Liviu Rebreanu”, în care se desfășoară diverse evenimente culturale, spectacole, concerte, festivaluri, concursuri, târguri, seminarii, etc.

În scop educațional și de divertisment, azi în oraș funcționează și Clubul Copiilor.

Pentru cazarea elevilor veniți de pe Văile Someşului şi Sălăuţei, la sfârșitul secolului XIX s-a construit un internat, în stil neo-românesc, în 1928 transformat în Liceu de băieți, sub ocupația maghiară ocupat de un batalion de geniști, după 1945 devenind Liceu Pedagogic, din 1982 Școală Generală, din 2013 numită Școala Gimnazială „Mihai Eminescu”.

Compromisul austro-ungar (1867) a dus la reorganizarea administrativă din Transilvania (1876), când scaunele săsești și secuiești au fost desființate, Năsăudul rămânând doar un târg, sediu de pretură, cu o judecătorie de ocol şi o percepţie fiscală.

Judecătoria Năsăud

Izbucnirea Primului Război Mondial, a implicat participarea unui mare număr de locuitori români din Transilvania, înrolați în cadrul armatei austro-ungare, mulți din ei decedând, din zona Năsăudului 300 de persoane. În amintirea lor în centrul orașului Năsăud s-a creat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, un piedestal care se continuă cu o coloană din blocuri de granit, de 2,5 metri înălțime, ornată cu o coroană de lauri, superior o cruce, plăci inscripționate cu numele eroilor și lateral de el două piese masive de armament.

După proclamarea la Alba Iulia a Unirii Transilvaniei cu România (1918), la care a participat și o delegație din Năsăud, autoritățile române au preluat treptat administrația zonei. Comunitatea ortodoxă neavând o biserică proprie, obținând aprobarea, din 1938 au început construirea Bisericii Ortodoxe „Sf. Împărați Constantin și Elena”, azi a parohiei Năsăud II, clădire în stil brâncovenesc, cu interiorul pictat în tempera, lucrări finalizate abia în 1965.

În vecinătatea ei se află Centrul Catehetic „Miron Cristea”, inaugurat în 2014. În cadrul lui se oferă sprijin educațional tinerilor prin meditații gratuite, atelierele de poezie, teatru și pictură, discuții tematice, etc.

În oraș există și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în anii 1990-2000, în stil neoromânesc.

Sub comunism, după reorganizarea administrativă (1968), orașul Bistrița a fost inclus în județul Bistrița-Năsăud, din care face parte și azi..

Spitalul Orășenesc „Dr. George Trifon”

Citește și Mânăstirea Rebra și Mânăstirea Salva, jud. Bistrița-Năsăud

Rodna și Mânăstirea Cormaia, jud. Bistrița-Năsăud

Publicat pe de
1

De la Cârlibaba, județul Suceava, punctul cel mai îndepărtat al excursiei mele, urma să mă întorc în județul Bistrița-Năsăud. Aveam două variante: să fac drumul înapoi la Vatra Dornei și de acolo spre est, sau să urmez drumul spre Maramureș, apoi să rulez 41 kilometri spre sud prin munții Rodnei. Normal că am ales-o pe a doua. Deși indicatorul arăta că drumul e dezafectat, cum localnicii mi-au spus că pot să-l traversez, m-am hotărât să-l urmez, în final dându-mi seama că am fost singura temerară, pe tot parcursul neîntâlnind alt autovehicul.

Inițial șoseaua, neasfaltată, a fost ușor accesibilă, așa că m-am putut desfăta privind pădurile dese, din loc în loc putându-se vedea și panorama.

Începând coborâșul, șoseaua a devenit denivelată. Ghinionul meu. A început o ploaie în rafale care a transformat șoseaua în „pârâu”. În plus nu existau indicatoare, nici semnal la telefon, așa că la unele intersecții a trebuit să mă ghidez după instinct. În sfârșit, un drum asfaltat în față… Urmându-l, mi s-a arătat semnul de intrare în localitate și am izbucnit în râs. Ajunsesem în ȘANȚ !!!

Încă 7 kilometri spre vest prin județul Bistrița-Năsăud, drum pe care ploaia s-a oprit și am intrat în comuna Rodna.

Cetatea Rodnei, parte din sistemul  defensiv din nord-estul Transilvaniei, a fost atestată documentar din 1235. În timpul marii invazii tătare (1241) a suferit mari distrugeri.

Ulterior refăcută, până în anii 1400 a servit drept cetate de graniță între Transilvania și comitatul Maramureș, locuită majoritar de români și sași.

În perimetrul cetății a existat o mânăstire dominicană (sec. XIII). Începând cu anul 1766 sașii au părăsit treptat localitatea și biserica, fiind părăsită, în timp s-a ruinat. Pe locul ei în perioada 1812-1825 s-a construit Biserica Greco-Catolică „Sf. M. Mc. Gheorghe”, clădire cu contraforturi din piatră, în care s-a păstrat corul vechii biserici.

Lângă ea s-a ridicat Turnul-clopotniță, care a supraviețuit până azi.

Azi ansamblul, cuprinzând ruinele fostei cetăți, biserica și turnul-clopotniță, e înscris pe lista monumentelor istorice.

În sat a existat și o Biserică de lemn catolică (1771) care a fost distrusă de un incendiu (1808). Pe locul ei s-a construit una din piatră, Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1820-1824), prevăzută cu un turn, în 1909 înălțat cu 4 metri și 3 ani mai târziu dotat cu ceas, moment în care ferestrele bisericii au fost înlocuite cu vitralii, restaurate în anul 2006.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, situată în apropierea fostei cetăți, clădire din piatră și cărămidă, în stil bizantin, a fost construită începând din 1936 pentru ritul greco-catolic.

În 1948 ritul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. Până în 1965 aceștia au ornat interiorul cu picturi în tehnica fresco. 

Într-o clădire din centrul comunei azi funcționează Liceul Tehnologic „Florian Porcius”, numit după botanistul român, membru titular al Academiei Române, născut în Rodna (1816-1906).

În apropiere se află Căminul Cultural Memorandist, în etajul căruia e amenajat Muzeul Etnografic și al Mineritului, cu peste 2.500 de exponate, etalând unelte folosite de meșteșugari și în agicultură, îmbrăcăminte tradițională, piese de mobilier care au aparținut academicianului Florian Porcius, vase de ceramică, monede și bancnote vechi, eșantioane minerale, unelte folosite la minerit, arme și proiectile vechi, ciocanul din piatră șlefuită, neperforat datat din neolitic și cranii omeneşti provenind de la invazia tătarilor din 1242,  găsite in cimitirul local, etc.

În fața muzeului sunt postate 2 busturi prezentând personalități născute în localitate, unul fiind Florian Porcius.

Bustul lui Gherasim Domide (1856-1909) amintește de  protopopul greco-catolic al Bistriței, semnatar al petiției „ Memorandumul Transilvaniei”, trimisă din Sibiu Împăratului Austro-Ungariei Franz Joseph (1892), prin care se cereau pentru populația română drepturi etnice și politice egale.

Din Rodna m-am îndreptat spre orașul Sângeorz Băi, în drum făcând o oprire Mânăstirea „Buna Vestire” Cormaia, situată pe un versant de pe Valea Pleşei, în nordul satului Cormaia, ce aparține administrativ de oraș.

Pe acel loc a existat o biserică din lemn și câteva chilii, construite de călugării veniți de la Mânăstirile Neamț și Putna din Moldova (1636), distruse în 1761 din ordinul generalului Bukow. Biserica supraviețuind, a fost mutată într-un sat din apropiere, un secol mai târziu în Sângeorz-Băi, unde a funcționat ca biserică parohială (1820-1999).

În 1994, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, mânăstirea a fost reînființată ca mânăstire de maici. Un an mai târziu s-a început construirea unui corp de chilii și a Bisericii „Tăierea Capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul”, terminată în 1999.

Interiorul și exteriorul bisericii au fost ornate cu picturi în frescă. Din 2015 în ea se păstrează o parte din moaștele Sf. Ierarh Nectarie din Eghina.

La inițiativa preotului duhovnic, sprijinit de donatori, a fost restaurată și readusă pe locul inițial vechea Biserică de lemn (2003-2004), pictura interioară fiind restaurată abia în anul 2014.

În timp s-au construit o clopotniță, un altar de vară și un nou corp de chilii, azi în mânăstire trăind 30 de maici. 

Citește și Sângeorz-Băi, jud. Bistrița-Năsăud

Prin județul Suceava: Iacobeni, Ciocănești, Cârlibaba

Publicat pe de
1

Într-o excursie prin țară, ajungând în județul Suceava, după ce am vizitat orașul Vatra Dornei, am rulat spre nord, îndreptându-mă spre satul Ciocănești, în anul 2017 clasat pe locul 6 în topul celor mai colorate destinații turistice. În drum m-am oprit în Iacobeni, unde doream să văd 2 biserici.

Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, biserică ortodoxă construită în anii 1817-1818, aparținând de Parohia Ciocănești, a fost folosită până în 1893, ulterior devenind capelă în cimitir.

În comună, pe un teren cumpărat prin contribuţia Fondului Bisericesc, a Mitropoliei Bucovinei şi a credincioşilor parohiei, s-a construit noua Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1907-1913).

Clădirea din cărămidă, pe o bază din piatră, cu 3 turle, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, în culorile drapelului românesc. Exteriorul, tencuit în alb, s-a ornat cu dungi orizontale din cărămidă aparentă roșie. Interiorul bisericii a fost pictat în frescă abia în 1969.

Ulterior în curtea bisericii s-a construit o clopotniță din lemn, tencuită și decorată în același mod ca biserica, în 1929 dotată  cu 2 clopote, aduse din București, un an mai târziu fiind adus și al treilea clopot. În anii 1990-1993 bisericii i s-a creat un pridvor și lângă clopotniță s-a construit o casă de prăznuire.

Încă 10 kilometri spre nord și am intrat în Ciocănești. Conform unei legende locale a fost numit după sunetele pe care le scoteau meșterii fierari, în timp ce creau armele ostașilor lui Ștefan cel Mare. Satul, format prin extinderea cătunului Fântâna Rece, a fost prima dată atestat documentar din 1775, deținut de boierul Ion Ciocan, când aparținea administrativ de Câmpulung.

În 1950 localnica Leontina Țăran renovându-și casa, a ornat-o la exterior cu motive tradiționale, asemănătoare celor de pe ouăle „încondeiate”. Luând exemplu, până în anii 1960 majoritatea localnicilor și le-au decorat asemănător, satul devenind un „muzeu în aer liber”, în 2014 declarat sat cultural al României.

Un an mai târziu, firma Policolor donând materialele și vopsele necesare, decorațiile au fost recondiționate.

În Ciocănești azi funcționează 2 muzee, pe care doream neapărat să le vizitez. Muzeul Etnografic, înființat în anul 2005, prin vechile obiecte donate de localnici, etalează vechiul stil de viață din Bucovina.

Trecând prin diversele încăperi, am avut senzația că m-am transportat în timp…   fostele camere cu paturi de lemn, podeaua acoperită de covoare țesute în casă, pereții decorați cu motive tradiționale, unii tapetați cu covoare, lăzi de zestre…

războaie de țesut, haine tradiționale…

magazii, cămări, diverse unelte…

transportul produselor cu plutele pe Bistrița…

numeroase măști hidoase, folosite pe vremuri în timpul colindelor de Crăciun…

Am părăsit muzeul, trecând încă o dată pe lângă un pește enorm, creat din împletituri de nuiele, gândindu-mă cât de pricepuți erau și câtă răbdare aveau în acele timpuri.

În anul 2007, alături de colecția etnografică, s-a alăturat Muzeul Ouălor Încondeiate. În timp, adunându-se ouă încondeiate din mai multe zone din Bucovina, colecția a crescut și în 2014 muzeul a fost mutat în incinta Casei de Cultură „Florin Gheuca”.  

În vremuri străvechi oul fiind considerat un simbol al vieții, renașterii și al universului, prin puterile sale magice protejând casa, animalele și recoltele, în timpul ritualurilor de primăvară ouăle erau încondeiate. Obiceiul s-a păstrat și în creștinism, în timpul sărbătorii Paștelui, simbolizând victoria vieții asupra morții- Invierea lui Cristos, ouăle fiind vopsite în roșu, culoare despre care o legendă spune că s-a preluat de la ouăle dintr-un coș, așezat de Maica Domnului la baza crucii pe care era răstignit Cristos, înroșite de sângele acestuia.

În timp pe ouă s-au adăugat motive vegetale și geometrice, cele din Bucovina fiind împodobite mai ales cu frunze de stejar, spice de grâu, cruci, etc., folosindu-se în special culorile roșu, simbolizând viața, dragostea, sângele lui Isus, negru, eternitatea, respectul pentru trecut, galben, lumina, soarele, rodnicia și verde, speranța, natura, reînnoirea.

Muzeul etalează mai multe colecții, cea mai importantă fiind Colecţia Dr. Anton Setnic, colecționar încă din anii 1950.

În timp adunând peste 2.000 de ouă, din care s-au păstrat 1650, câteva vechi din 1902, le-a catalogat și explicat tehnicile utilizate, într-un manuscris păstrat până azi.

Colecţia Novac Norbert Ioan, fost învățător din Ciocănești, cuprinde peste 1000 de ouă care redau motivele cusute pe îmbrăcămintea tradițională, cel mai vechi ou datând din 1941.

Expoziţia „Tradiţie, valoare sacră” cuprinde ouă încondeiate de către elevi în cadrul concursului interjudeţean.

Expoziţia de ouă încondeiate etalează ouă premiate în cadrul ediţiilor Festivalului Naţional al Ouălor Încondeiate.

Pe lângă exponatele efectuate în timp există și Expoziţia de ouă încondeiate destinate vânzării, create de meșteri locali.

Din Ciocănești am rulat 16 kilometri spre nord până în Cârlibaba, localitate situată la limita între Bucovina și Transilvania, de-a lungul văii Bistrița Aurie, arie protejată, între versanți muntoși ce depășesc 1600 metri înălțime. Pe perimetrul comunei sunt amenajate 2 partii de ski: Magura 1 si Magura 2, ambele dotate cu teleschi, iarna folosite de numeroși iubitori ai sportului..

Rulând paralel cu râul, pe cealaltă parte am văzut Primăria Cârlibaba.

La capătul unei străduțe din spatele ei, cu turnul înalt, vizibil din depărtare, se află Biserica Romano-Catolică, construită în 1900, care funcționează și azi.

Continuând să rulez spre nord, am ajuns la Biserica Ortodoxă, clădire din lemn sculptat și piatră, în stil moldovenesc, ridicată în 1898.

Lateral de ea se află clopotnița și un altar folosit vara, create din aceleași materiale.

De acolo urma să părăsec Moldova și în următoarele zile să traversez Transilvania, îndreptându-mă spre casă, la Arad.

Citește și Rodna și Mânăstirea Cormaia, jud. Bistrița-Năsăud