Focșani, jud. Vrancea

Publicat pe 25 februarie 2026 de monica frimu

Orașul Focșani, reședință a județului Vrancea, din partea de est a României, este situat la limita dintre regiunile istorice Moldova și Țara Românească, hotarul dintre ele fiind stabilit în 1482 de Voievodul Ștefan cel Mare, când satul a fost împărțit în partea munteană și partea moldoveană. A fost prima dată atestat documentar din 1575 dar săpăturile arheologice (1977) au descoperit urme de locuire din neolitic, obiecte aparținând culturii Starčevo-Criș (cca. 5.000 î.e.n.), un tezaur dacic, monede romane, artefacte aparținând carpilor și sarmaților (sec. II-III e.n.).

Fiind situat la intersecția drumurilor comerciale, satul s-a dezvoltat, în scriptele anilor 1615-1620 fiind menționat ca târg, secol în care era format din 2 localități, Focșanii Munteni și Focșanii Moldovei. În 1848 linia vamală a fost suprimată. După unirea Moldovei cu Țara Românească (1859), la Focșani au funcționat Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru Prefecturile Putna și Râmnicu Sărat, Comisia Centrală însărcinată cu elaborarea legilor comune celor doua Principate, câte 2 secții ale municipalității și poliții, în 1862, prin Decretul dat de Al. Ioan Cuza, cele două părți ale orașului fiind unite. Devenind reședința județului Putna, orașul s-a dezvoltat, treptat în el construindu-se un Gimnaziu (1866), azi Colegiul Național Unirea, Spitalul Județean și Comunal (1867), urmate de alte clădiri emblematice.

Azi în Piața Unirii din centrul orașului, situată pe vechiul hotar dintre Tara Românească și Moldova, se află monumentul istoric „Borna de hotar”, loc de unde am început vizitarea orașului. Pe o latură a pieței se află clădirile administrative importante- Consiliul Județean, Primăria și Prefectura, construite în anii 1970.

În 1976 s-a inaugurat Monumentul Unirii, un obelisc de 20 metri înălțime, având amplasat pe fațadă amplasat un scut din bronz, inscripționat cu „Unirea Principatelor Române, 1859”, situat pe un postament cilindric, ornat cu un basorelief din bronz înfățișând „Hora Unirii”, la care au participat Domnitorul Al. Ioan Cuza și numeroase personalități, între care Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Boerescu, renumitul țăran Ion Roată, deputat de Putna, etc..

Pe marginea pieței s-a păstrat Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, azi monument istoric, construită în 1661, în cadrul unei mânăstiri ctitorită de Domnitorul Țării Românești Grigore Ghica, atunci pe fosta parte munteană a orașului, lângă hotarul care despărțea cele două țări, înconjurată de o grădină. În 1845 în ea s-a oficiat cununia religioasă a Domnitorului Gheorghe Bibescu cu Marițica Văcărescu-Ghica, fiica poetului Nicolae Văcărescu, naș fiind Mihail Sturdza, Domnitorul Moldovei. În 1854 mânăstirea a fost distrusă de un incendiu, supraviețuind doar biserica. În decursul timpului a fost avariată de incendii și cutremure, după cel din 1977 fiind restaurată.

În timpul domniei lui Al. Ioan Cuza grădina înconjurătoare a fost expropriată și dată în folosința Școlii de fete din Focșanii Munteni, care a deținut-o până în 1866, când a intrat în patrimoniul orașului și în 1873 amenajată ca Grădină Publică, în decursul timpului în ea fiind create un bazin cu apă, un foișor folosit de fanfara militară, un bufet și un cinematograf de vară.

Sub regimul comunist, dorindu-se lărgirea spațiului, în anii 1950-1960 clădirile înconjurătoare au fost etatizate și demolate. Pe locul fostului bufet în perioada 1970-1973 s-a construit Casa de Cultură a Sindicatelor „Leopoldina Bălănuță”, în 1999, după moartea renumitei actrițe, primind numele ei. Azi în clădire funcționează Sala de spectacole cu 540 locuri, o sală de ședințe cu 100 locuri, bibliotecă cu 33.000 volume, restul spațiilor fiind închiriate unor cluburi de dans, școli de șoferi, magazine, etc.

În 2009 o parte din spațiul verde a fost eliminată, pe ea construindu-se clădiri comerciale, azi grădina fiind mult mai mică.

Lateral de biserică se află Ateneul Popular „Maior Gh. Pastia”, monument istoric, clădire cu subsol, parter și etaj, în stil neoromânesc, construită în perioada 1927-1945, la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care a finanțat lucrările de construcție și de amenajare interioară, inaugurarea fiind făcută în prezența Regelui Ferdinand I și a Reginei Maria.

Prin restructurarea și modernizarea orașului, grădina a fost împărțită, azi în oraș existând Grădina Publică și Parcul Robert Schuman, reamenajat în 2014.

Despărțind o parte din parc de cvartalul de blocuri, se înalță Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Donie, numită după ctitorul ei, Donie Damian, clădire în stil brâncovenesc, ridicată în anii 1694-1714, azi pe lista monumentelor istorice.

Dorind să văd alte biserici vechi, din fosta parte muntenească a orașului, azi înscrise pe lista monumentelor istorice, am traversat bulevardul și am urmat străduțele dintre blocuri. Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Nou a fost construită de paharnicul Constantin Năsturel, pe locul unei Biserici de lemn din anii 1680-1690, din cadrul unei mânăstiri, înconjurată cu ziduri groase din cărămidă, cu turnul-clopotniță înalt, probabil folosit și ca turn de veghe, pictura interioară fiind efectuată în anii 1732-1746. În timpul războiului ruso-austro-turc (1787-1793) zidurile înconjurătoare au fost distruse și biserica incendiată, ulterior reparată. În anii 1985-1986 a fost folosită ca depozit de cărți vechi religioase, după 1990 fiind redată cultului ortodox, devenind biserică parohială.

În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” Vechi, construită în perioada 1713-1716.

Am revenit pe bulevard unde, în fosta parte moldovenească a orașului, a existat o altă mânăstire, în cadrul căreia în 1710 Nicolae Mavrocordat a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”-Precista, clădire din cărămidă, accesată printr-un pridvor deschis, deasupra căruia s-a ridicat turla-clopotniță din lemn. În decursul timpului avariată de cutremure și incendii, a suferit numeroase modificări, în final ajungând la aspectul actual.

Urmând bulevardul, am ajuns la Catedrala Ortodoxă „Sf. Parascheva”, clădire mai nouă, construită începând din anul 2002.

Lucrările s-au desfășurat pe o perioadă lungă de timp, biserica nefinisată fiind sfințită și deschisă în anul 2019, în anul vizitei mele (2025) fiind terminate.

Cotind pe lângă ea, m-am îndreptat spre alte clădiri, monumente istorice, prima pe lângă care am trecut fiind fostul Palat Administrativ, în care a funcționat Prefectura Putna, clădire în stil neoromânesc, construită în anii 1913-1915, cu demisol, parter şi etaj, având peste 80 de încăperi, printre care şi două mari săli de şedinţe. Din anii 1950 a fost ocupată de Sfatul Populat Focșani și servicii ale administrației locale. Fiind grav afectată de cutremurele din 1977 și 1986, după 1990 a fost dezafectată, ulterior restaurată și din 2021 dată în folosință gratuită, pe o perioadă de 10 ani, Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Teatrul Municipal „Maior Gh. Pastia” a fost construit în perioada 1909-1913 la inițiativa maiorului în rezervă Pastia, care l-a finanțat cu condiția să fie numit după el, pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare lăsându-i prin testament întreaga sa avere, adăugând și veniturile obținute de Ateneul Popular, înființat tot de el. Spectacolele s-au derulat până în 1987 când, datorită degradărilor produse de cutremure, a fost închis, după anul 2000 fiind consolidat și restaurat de Primăria Focșani și Consiliul Județean Vrancea, fiind redeschis în 2004. În memoria ctitorului, pe esplanada din fața teatrului s-a postat bustul din bronz al maiorului Gh. Pastia și pe o alee de lângă el busturile unor personalități de cultură din zonă.

Vis a vis de teatru se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”-Săpunaru, monument istoric, construită în 1783 de starostele breslei săpunarilor, în decursul timpului reparată și renovată de mai multe ori, ultimele lucrări fiind executate în anii 1994-1996. În biserică se păstrează și azi icoana „Maica Domnului cu Pruncul”, adusă de la Ierusalim de Hagi C-tin Dumitru și donată în anul 1864.

De acolo m-am îndreptat spre o altă clădire, monument istoric, construită în anii 1909-1912, în care până în 2012 au funcționat Judecătoria Focșani și Tribunalul Vrancea și după ce a fost restaurată, s-a amenajat Muzeul Viei și Vinului, inaugurat în 2023, în cadrul Zilelor Muzeului Vrancei.

În parcul din fața ei în 1934 s-a inaugurat Monumentul Eroilor, dedicat celor căzuți în luptele Primului Război Mondial, ulterior și celor din Al Doilea Război Mondial.

În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Casa Armatei, construită în 1937-1939 din donațiile ofițerilor garnizoanei, ca centru de cultură și recreere a familiilor ofițerilor, pe locul fostei clădiri a Curții de Casație Vrancea, demolată, în care a funcționat primul cerc al ofițerilor din Focșani, înființat în 1905. În 1945 a fost rechiziționată de armata sovietică și folosită până în 1958, când trupele s-au retras din România. Ulterior și-a reluat activitatea culturală- spectacole, concerte, conferințe științifice, proiecții de filme, etc., la etaj existând și o bibliotecă cu numeroase volume despre istoria armatei, beletristică, etc.

În anii 1926-1931, azi situat în zona de sud a orașului, s-a construit Mausoleul Eroilor, în fața lui fiind postat Monumentul regimentului II artilerie (1913). Mausoleul e format dintr-un corp central, cu poarta de intrare mărginită de perechi de coloane și două corpuri laterale mai mici, toate acoperite de câte o cupolă, pe care s-a postat câte o cruce. În subsolul mausoleului se află 3 cripte funerare, cu 1744 de eroi necunoscuți din regiunea Panciu-Ruginești-Nănești, căzuți în luptele din 1917, 12 nișe adăpostind 240 de eroi români și ruși. În decursul timpul a fost reparat și restaurat de mai multe ori, ultima dată în anul 2013.

Sub regimul comunist orașul a fost industrializat, fapt ce a dus la migrarea populației din mediul rural, pentru care s-au construit noi cartiere cu blocuri, după reorganizarea administrativă din 1968, orașul devenind municipiu, reședință a județului Vrancea.

Citește și Cascada Putnei; Mânăstirile Lepșa și Soveja, jud. Vrancea

Râmnicu Sărat, jud. Buzău

Publicat pe 23 februarie 2026 de monica frimu

Răspunde

Orașul Râmnicu Sărat, din județul Buzău, a fost prima dată atestat din 1439 într-un document prin care Domnitorul muntean Vlad Dracul a acordat un privilegiu comercial negustorilor poloni, ruși și moldoveni, aceștia trebuind să plătească vamă la Râmnicu Sărat, atunci numit Rîbnic, nume care apare și în scriptele din 1474.

În anii 1691-1697 Domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit o mânăstire cu biserică, stăreție, chilii și o reședință domnească, înconjurate cu ziduri de apărare, azi numit Complexul Brâncovenesc, înscris pe lista monumentelor istorice, în care s-au păstrat biserica, fosta stăreție, laturile de sud și est ale fostelor ziduri, turnul-clopotniță din sud, ruine ale unor chilii și Casa Domnească de pe latura de vest.

Pentru a întreține complexul, ctitorii l-au dotat cu sate, moşii, mori, venitul ocnelor de la Teişani, etc.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată în 1697 pe fundaţia fostei Biserici de lemn „Sf. Mc. Ecaterina”, trei ani mai târziu mânăstirea fiind închinată celei de la Muntele Sinai.

În timp biserica a fost reparată de mai multe ori (1784-1793, 1814), în cele efectuate după secularizarea averilor mânăstirești (1871-1872) ridicându-se o nouă turlă şi, pentru o mai bună iluminare, demolându-se calota din naos.

În anii 1926-1927, după insistențele autorităților și intervenția lui Nicolae Iorga, pictura interioară a fost refăcută. Din păcate am putut să o văd doar pe cea din pridvor, biserica fiind închisă.

Casa Domnească (fosta stăreție), în stil neoromânesc, formată dintr-un corp central și două aripi, a fost prevăzută cu un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane, accesat prin 2 șiruri de scări. În 1874 o parte din clădire a fost ocupată de Școala primară de băieți.

Începând din 1900 întreaga clădire a fost reamenajată, parterul fiind ocupat de Poliție, având în subsol arestul și după ce școala s-a mutat într-o clădire nouă (1905), etajul devenind sediul Judecătoriei, până în 1911 în alte spații din complex funcționând cazarma, grajdurile şi remizele serviciului de pompieri, chiar și un magazin care plătea chirie.

În timpul Primului Război Mondial orașul a fost grav afectat de ofensiva Puterilor Centrale, în decembrie 1016 având loc Bătălia de la Râmnicu Sărat, când Armata a 9-a germană a învins forțele române, armata română retrăgându-se în Moldova și germanii ocupând Muntenia, în anii ocupaţiei (1916-1918), complexul fiind transformat în lagăr de prizonieri.

În timp clădirile degradându-se, în perioada 1926-1927 au fost reparate. Apoi au fost afectate de cutremurul din 1940, fiind refăcute în anii 1952-1954. După 10 ani instituțiile care funcționau în complex au fost mutate, s-au efectuat lucrări de restaurare, din 1978 una dintre clădiri devenind sediul Muzeului Municipal Râmnicu Sărat „Octavian Moșescu”, înființat în 1960, azi cu 5 secții: artă plastică, etnografie, științe naturale, memorialistică şi istorie, din 2007 primele două funcționând în fosta casă Domnească. Clădirile au fost afectate de cutremurul din 1977, ulterior reparate, complexul fiind restaurat în anii 2013-2015.

Un alt monument istoric din oraș este Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” Bagdat, construită în anii 1707-1708 de paharnicul Dumitraşcu Bagdat, în apropierea reşedinţei familiei.

Incinta a fost înconjurată cu un zid de 70 cm grosime, prevăzut cu firide în care se aprindeau lumânări şi candele, intrarea făcându-se prin Turnul-clopotniţă.

În timpul lucrărilor de reparații (1870-1871), efectuate de fiul său adoptiv, Toma Bagdat, turla clopotniței a fost refăcută, în jurul bisericii s-au ridicat clădiri pentru personalul care acorda îngrijiri medicale celor săraci, biserica a fost extinsă cu 7 metri, creându-se absida, cu ferestrele prevăzute cu vitralii, deasupra ei fiind ridicată turla mare și peste naos 2 turle mai mici.

Catapeteasma a fost schimbată și interiorul bisericii pictat de Gh. Tattarescu, pictorul „pionier” al neoclasicismului din România. În timp pictura a fost restaurată de mai multe ori (1928, 1956, 1993).

În decursul timpului, prin donațiile familiei Bagdat, s-au construit școli, spitale, clădiri pentru diverse instituții. Contribuind la dezvoltarea orașului, în 1938 s-a inaugurat statuia Al. Bagdat (1880-1931), bustul acestuia fiind postat pe un soclu înalt din marmură albă de Carrara, azi într-un mic giratoriu din apropierea bisericii

Devenind reședința județului Râmnicu Sărat (1862), orașul s-a dezvoltat, mai ales după ce s-a creat calea ferată Buzău-Mărășești (1881), prin ea Râmnicu Sărat fiind conectat la reţeaua feroviară naţională, în oraș fiind ridicată clădirea Gării, spre sfârșitul secolului fiind creată și rețeaua de alimentare cu apă curentă. În anii 1866-1867 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel; Sf. Voievozi”, reparată în 1902.

Apoi s-a ridicat actualul Palat Administrativ și de Justiție (1895-1898), monument istoric, în care inițial a funcționat Prefectura, ulterior Sfatul Popular, azi Primăria și Prefectura.

Clădirea rectangulară, în stil eclectic cu elemente neorenascentiste, ocupă un spațiu larg, care poate fi accesat prin numeroasele străzi ce se deschid în el.

Lateral de palat se află Catedrala „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, construită în mai multe etape, în anii 2005-2009 fiind realizat lăcașul de cult „Sf. Cuv. Irodion de la Lainici” din demisol, ulterior lucrările stagnând, începând din 2017 fiind ridicată partea superioară a clădirii și în 2024 catedrala sfințită.

Pentru Gimnaziul de băieți, înființat în 1889, când funcționa într-o sală a fostei Primării, pe un teren donat de Vasile Boerrescu, jurnalist, avocat și politician român, s-a construit o nouă clădire cu un singur nivel (1893), gimnaziul primind numele lui. În primul Război Mondial cursurile au fost întrerupte, fiind reluate în 1918, sub numele de Liceul Regele Ferdinand. În perioada 1925-1926 clădirea a fost modificată, corpul central fiind înălțat pe 3 nivele, aripile având 2 etaje, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. Sub comuniști numele regelui a fost îndepărtat, din 1949 a devenit liceu mixt, numit după scriitorul român Al. Vlahuță, din anul 2000 devenind actualul Colegiu Național „Al. Vlahuță”.

În giratoriul din fața lui din 1937 se află statuia Al. Vlahuță, bustul din bronz, așezat pe un soclu înalt, prezentându-l pe scriitor gânditor.

În aceeași zonă, pe locul fostei case familiale a primarului Vasile Cristoforeanu, modificată în 1895, în care s-a născut Florica (1886), viitoarea renumită soprană, în anii 1950 s-a ridicat Casa de Cultură, azi Centrul Cultural „Florica Cristoforeanu”.

În perioada comunistă în oraș a funcționat renumita închisoare în care au fost deținuți numeroși politicieni români, între care Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, etc., desființată în 1963. Din 1968 Râmnicu Sărat a pierdut rolul de centru administrativ, fiind inclus în județul Buzău, în 1994 primind statutul de municipiu.

Capela „Izvorul Tămăduirii” din cadrul Spitalului Municipal

Cum a început o rafală de ploaie torențială, pentru mine vizitarea orașului a luat sfârșit, urmând să rulez cca. 40 kilometri până la cazarea din acea seară.

Citește și Focșani, jud. Vrancea

O incursiune în orașul Brăila

Publicat pe 18 februarie 2026 de monica frimu

Orașul Brăila este situat în nord-estul județului Brăila, pe malul stâng al fluviului Dunărea. Localitatea a fost menționată în secolul XIV, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă, numită Brayla, într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, o așezare getică (sec. IV-III î.e.n.) aflată pe terasa înaltă a Dunării, care întrețineau legături cu negustorii greci, în secolele V-XII comerțul fiind extins, ajungând în Imperiul Bizantin și până în Polonia, așezarea primind statutul de târg.

În anii 1538-1540, ocupată de otomani, din 1554 Brăila a devenit raia turcească, numită Ibrail, în care s-a construit o cetate (serhat), ce domina fluviul. Până în secolul XIX, în timpul războaielor purtate pentru deținerea Dobrogei, orașul a suferit numeroase asedii și a fost ocupat succesiv de turci, români și ruși, după Pacea de la Bucureşti (1812), prin care turcii au pierdut cetăţile situate la nord de gurile Dunării, Brăila devenind cea mai puternică cetate turcească de la Dunărea de Jos, pierdută prin Pacea de la Adrianopol (1829), când orașul a fost ocupat de ruși și încadrat în Țara Românească.

Până în 1831 cetatea a fost demolată, apoi a început restructurarea orașului (1885), noile străzi, în formă de semicerc, pornind de la Dunăre și întorcându-se la ea. În timp s-au construit o cazarmă, un spital militar, s-au înființat noi școli, până în 1906 ajungând să funcționeze 33, o bancă, Teatrul Rally, numit după armatorul grec care l-a finanțat, s-au amenajat piețe, parcuri, etc.. Postbelic s-au înființat numeroase întreprinderi, Combinatul chimic, cel de celuloză și hârtie de la Chiscani, Centrala termică, etc., majoritatea închise după 1990.

Plecând din Galați spre Râmnicu Sărat, trecând prin Brăila, m-am oprit pentru a face o incursiune în oraș. Neștiind dacă voi găsi loc în centrul istoric, am parcat lângă Grădina Publică, azi întinsă pe 6 hectare, de-a lungul malului Dunării.

Grădina a existat încă din timpul ocupației otomane, când era numită „Grădina Pașei”.

Începând din 1860 a fost reamenajată, primind numele de „Grădina Mare”.

statuia Mihai Eminescu (1850-1889)

Pe latura de nord-est s-au construit locuinţa grădinarului, bufetul şi serele, pentru fanfara militară Chioșcul Muzicii și în perioada 1912-1913 Castelul de Apă, un rezervor cilindric, de 35 metri înălțime, cu capacitatea de 2.000 metri cubi, care asigura alimentarea cu apă potabilă în mai mult de jumătate din oraș, în momentul vizitei mele (2024) acoperit cu schele.

Fosta casă a grădinarului, clădire în stil neoromânesc, după 1947 administrată de Primăria Brăilă, din 1984 găzduiește Expoziţia Memorială „Panait Istrati”, deschisă cu prilejul centenarului scriitorului născut în oraș (1884-1984), în ea fiind etalate piese de mobilier, obiecte, manuscrise, documente, cărți cu autograf, fotografii, majoritatea cumpărate de la ultima soție a scriitorului. Deși scriitorul nu a locuit în ea, popular e numită Casa Memorială Panait Istrati.

De acolo m-am îndreptat spre Piața Poligon.

Într-una din casele ce o înconjoară azi funcționează Biblioteca Județeană „Panait Istrati”. Prima bibliotecă publică din oraș a fost înființată în 1881 în clădirea Liceului Real. Postbelic a fost mutată succesiv în mai multe locații, în 1957 ocupând câteva încăperi din Palatul Culturii. Clădirea deteriorându-se și colecțiile bibliotecii crescând, în 1972 a fost mutată în actuala locație, din 1981 numită după scriitorul brăilean, clădire restaurată în anul 2003.

Casa Muzicii „Petre Ștrefănescu Goangă” a fost inaugurată în 2004. Funcționează într-o clădire în stil neoclasic, în care s-a născut cunoscutul bariton (1902-1973), ridicată la sfârșitul secolului XIX de bunicul său, pictorul Petre Alexandrescu, ca reședință a familiei. În ea se desfășoară diverse evenimente culturale, o parte din ea fiind amenajată cu o expoziție dedicată artistului.

Îndreptându-mă spre piața centrală a orașului vechi, am trecut pe lângă Casa Embiricos, clădire în stil eclectic, cu elemente baroc, rococo și art nouveau, construită în 1912 de unul dintre cei mai bogați oameni din Brăila, armatorul și negustorul Mihail Embiricos. Falimentând, în 1927 clădirea a fost vândută, devenind sediul Societăţii meseriaşilor brăileni „Mihail Enescu”, în 1944 al comandamentului trupelor sovietice, după retragerea lor transformată în Spital de boli dermato-venerice, ulterior în policlinică.

Începând cu anul 1986 a fost amenajată Casa Colecțiilor de Artă, cu expoziții permanente și temporare, din 2001 înlocuită cu Centrul Cultural „Nică Petre”, în care sunt etalate lucrările de sculptură și grafică donate de sculptorul după care a fost numit. O perioadă a fost închis pentru reabilitarea clădirii, din 2010 fiind redeschis vizitării.

Piața Traian a fost amenajată după Pacea de la Adrianopol (1829), pavată cu piatră cubică (1840), în jurul ei treptat construindu-se case noi, piața devenind loc de desfășurare al evenimentelor importante din oraș. În decursul timpului a avut mai multe nume, din 1990 primindu-l pe cel actual.

Pe una din marginile ei se află Muzeul Brăilei „Carol I”, cu secțiile istorie și artă. Muzeul a fost înființat în 1881 prin decretul Regelui Carol I. În perioada 1955-1958 a funcționat în fostul Han Ceapăru, apoi a fost reorganizat și un an mai târziu mutat în actuala locație, clădire construită în 1870. Fiind grav avariată de cutremurul din 1990, clădire a fost restaurată.

În jurul anilor 1840 armatorul grec Ianache Rally a construit pe marginea pieței un han. Distrus în incendiul din 1859, clădirea a fost reconstruită, în timp modificată și amenajată ca Teatrul Rally, inaugurat în 1864, din 1878 numit Teatrul Regal. Pentru a extinde clădirea, Rally a ipotecat-o, împrumutând bani de la Dumitru Ionescu. Neputând să-i returneze, în 1900 clădirea a intrat în proprietatea lui Ionescu care, devenind primar al orașului(1906-1910) și fiind filantrop, a lăsat-o prin testament Primăriei, după moartea sa teatrul fiind numit Teatrul Comunal (1919), sub comuniști Teatrul de Stat Brăila (1954) și din 1969 Teatrul Maria Filotti, după actrița care a debutat în 1905 pe scena lui.

În 1906, la 1800 de ani de la cucerirea Daciei de Împăratul Traian și 40 de ani de domnie a Regelui Carol I, în piață a fost postat Grupul statuar „Traian”, bustul acestuia, din bronz, fiind situat pe un soclu din piatră, placat cu marmură albă, decorat cu basoreliefuri prezentând scene din războaiele daco-romane și de pe Columna lui Traian, la baza lui fiind așezate 2 statui din bronz prezentând un adult care explică unui tânăr originea latină a românilor.

În piață, „ascunsă” între copaci, se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavril”, azi pe lista monumentelor istorice.

Clădirea fără turle, cu elemente orientale, a fost construită în 1667, în perioada otomană funcționând ca geamie și după Pacea de la Adrianopol (1829), când Brăila a revenit Țării Românești, transformată în biserică creștină.

Pe lângă teatru, am urmat fosta stradă Regală, azi stradă pietonală amenajată cu numeroase terase, la parterul clădirilor funcționând cafenele, restaurante, magazine, etc.

La capătul unei străduțe laterale am văzut Palatul Societății Filarmonice Lyra, construit în perioada 1924-1926, la inițiativa muzicianului George Cavadia, președintele Societății Lyra, înființată încă din 1883, care în 1919 a creat Academia de Muzică și Conservatorul. După ce a fost naționalizat, palatul a intrat în proprietatea proprietatea Întreprinderii Cinematografice, care l-a deținut până în 2010, când a fost retrocedat Societății Filarmonice

Fostul Hotel Bristol, sub comuniști numit Hotelul Pescăruș, clădire în stil eclectic, cu parter și 2 etaje, a fost construit în 1892 de negustorul H.Hirschhorn, interbelic acesta donându-l Bisericii Catolice.

Sub comuniști în parter au funcționat 2 magazine, loteria “Norocul” și o casă de schimb valutar. În 1999 clădirea a fost vândută firmei Crown Business & Industrial Group din București, care a intrat în posesia ei abia în anul 2017, după numeroase procese.

La etajul unei clădiri din apropiere a funcționat Cinematograful Trianon (1906), parterul fiind ocupat de un restaurant și o berărie, clădire achiziționată în 1919 de fabricantul de bere Rudolf H. Müller, devenind sucursală a firmei, cu emblema Picadilly. În 1935 clădirea a fost cumpărată de Asociaţia Învăţătorilor Brăileni, înființată în anii 1928-1929. Casa Învățătorilor a funcționat până în 1942, când clădirea a fost bombardată, sub regimul comunist naționalizată și transformată în Cinematograful Central, abia în 2003 reintrând în posesia clădirii, prin retrocedare.

Dorind să ajung în partea cu clădirile administrative ale orașului, situate în apropierea Dunării, am cotit și am urmat o altă stradă a centrului vechi. Fiind amenajată cu o alee pietonală centrală, am avut avantajul să pot vedea mai bine clădirile care o mărginesc, una fiind Casa Ștefănescu, construită în 1912 ca reședință a familiei. Sub comuniști a fost naționalizată, în ea funcționând succesiv un Salon de dans, Sala de antrenament de box „Voinţa”, magazine, Banca Credit Bank, azi fiind sediul unei filiale a Direcţiei Finanțelor Publice.

Biserica Bulgară „Înălțarea Domnului” a fost construită de comunitatea bulgară în anii 1868-1882, pe un teren donat de Hagi Varvara Veleva, clădire din cărămidă pe fundație de piatră, în stil bizantin, prevăzută cu 2 turle în stil neoclasic, având interiorul decorat cu icoane, unele vechi, pictate pe lemn.

După cedarea Cvadrilaterului (1940) comunitatea bulgară s-a desființat, postbelic biserica fiind preluată de români, devenind biserică ortodoxă parohială (1950-1955).

Vis a vis de biserică, într-o clădire din 1930, atunci ocupată de 2 societăți de mașini agricole şi industriale, în 1941 deținută de un grădinar, după ce a fost naționalizată au funcționat Şcoala Populară de Arte, apoi Casa Pionierilor și azi Palatul Copiilor.

Casa Christescu, monument de arhitectură, a fost construită în 1890 și deținută de familie până în 1950, când a fost evacuată, casa fiind ocupată inițial de 3 colonei ruși, apoi de greci, de diverși chiriași, ulterior amenajată ca și Casă de Căsătorii, care a funcționat până în 1990.

În anii 1912-1913, pe un teren donat comunității israelite de comerciantul Schäffer și finanțat de el, s-a construit Gimnaziul „ Herș Leib şi Netty Schäffer”, în perioada 1940-1948 devenit Liceu Teoretic. Postbelic clădirea a fost ocupată de unități de învățământ cu profil sanitar, Şcoală profesională, Şcoală postliceală, din 1966 liceu, în final clădirea fiind revendicată.

Pe terenul din dreapta gimnaziului, donat de industriașul Lazăr Predinger, în 1922 s-a construit Baia comunității israelite, clădire din piatră, beton armat şi cărămidă, cu subsol, parter şi etaj, folosită de comunitatea israelită până în 1940, când a fost donată Primăriei Municipiului Brăila, devenind Baia Românească.

Pe lângă clădirile de epocă, unele în stare avansată de degradare, am ajuns într-o zonă în care erau intercalate cu blocuri, semni că mă apropiam de zona mai nouă a orașului.

Între ele Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Spiridon”, fosta Biserica Evanghelică Lutherană germană, a fost construită în 1885 ca și casă de rugăciune, ulterior fiindu-i adăugat și turnul. Postbelic germanii emigrând, biserica a fost preluată de cultul ortodox.

La capătul aleii Statuia Al. Ioan Cuza parcă privea în zare, spre Dunăre, depășind zona mai nouă, cu blocuri de locuințe și clădiri administrative.

Urmând bulevardul spre Piața Independenței, am trecut pe lângă fosta clădire a Comandamentului de Grăniceri, în 1922 vândută Primăriei, care a transferat în ea Școala de fete, fondată în 1919, până atunci funcționând într-un local închiriat de la primărie. Din 1929 a devenit Liceu de fete, în 1957 transformat în Liceu mixt, în 1971 devenit Liceul Teoretic „Gh. Munteanu Murgoci”, numit după geologul, pedagog român, membru corespondent al Academiei Române, unul din fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București, născut în jud. Brăila , în anul 2000 devenit Colegiul Național „Gh. Munteanu Murgoci”.

În parcul de lângă el în 1974 s-a postat Monumentul Ecaterina Teodoroiu (1897-1917), statuie din bronz prezentând pe sublocotenentul, conducătoare a unui pluton de infanterie în Primul Război Mondial, decedată în luptele de la Mărășești, creat în 1924, în timp amplasat în alte locații.

Depășindu-l, am ajuns în Piața Independenței, centrul nou al orașului, amenajat în anii 1970, când zona a fost sistematizată. Până în 1974 s-a construit Palatul Administrativ, clădire care azi găzduiește Primăria, Consiliul Local, Prefectura și redacția ziarului “Libertatea”.

Azi piața e decorată cu ronduri de flori, fântâni arteziene, în ea fiind postat și Monumentul “Revoluția din Decembrie 1989″, o troiță la baza căreia, pe o placă de marmură, sunt inscripționați martirii brăileni.

Lateral de palat, pe un șir de trepte, decorat central cu fântâni arteziene, se poate coborî spre malul Dunării.

În spatele Palatului Administrativ a supraviețuit Casa Spiru Dumitriu, clădire în stil brâncovenesc, cu 2 turnuri, pe o latură prevăzută cu o terasă deschisă, mărginită de arcade, susținute de coloane.

După ce a fost naționalizată (1950), mult timp în ea a funcționat un restaurant, din anii 1990 devenind sediu al Clubului Tineretului, apoi retrocedată.

Vis a vis de piață, pe cealaltă parte a bulevardului, se află Palatul Agriculturii, clădire construită în anii 1923-1929, în stil neoromânesc, cu un corp central și 2 laterale, având subsol, parter și 2 etaje, ocupate de 122 de încăperi, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În decursul timpului în el au funcționat Camera de Agricultură şi Muzeul Agricol, Inspectoratul Agricol, Inspectoratul Veterinar şi Inspectoratul Cadastral din Ţinutul Dunărea de Jos, Serviciul Veterinar al Judeţului Brăila, Ocolul Agricol Brăila.

Pe aceeași parte a bulevardului se află și Casa Tineretului, clădire nouă, finalizată în 1994, având o sală de spectacole cu 450 locuri, în care a funcționat temporar și Biblioteca Județeană “Panait Istrati”.

Cum timpul era înaintat, m-am întors spre centrul vechi urmând o altă stradă cu clădiri istorice. Casa Jean Troianos, construită de negustorul grec Nicolachi Mavrocordulas, exportator de cereale foarte bogat, în Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de comandamentul german, sub ocupația sovietică a devenit sediul securității, din 1957 transformată în Căminul de pensionari „Sf. Nicolae”, care a funcționat până în 2012, ulterior clădirea fiind retrocedată și în 2021 vândută unui om de afaceri. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau reparații și lucrări de restaurare.

O legendă spune că fiind la vânătoare și pornind un viscol mare, Nicolachi s-a cazat la un sătean. Cunoscând-o pe fata lui, Voica, s-a îndrăgostit pe loc, a „cumpărat-o” de la tatăl ei și s-a căsătorit cu ea. Fiind mai tânără cu 30 de ani decât el, Voica și-a găsit un tânăr amant din Brăila. Soțul bănuind, s-a prefăcut că pleacă la vânătoare. Întorcându-se și găsindu-i în pat, și-a împușcat soția și a zidit cadavrul în pereții clădirii. Bătrânii din cămin povesteau că, uneori, noaptea, auzeau zgomote ciudate. Casa fiind bântuită, au numit-o casa cu stafii. Cert este că în 1985, efectuându-se lucrări de consolidare, în subsol s-a descoperit cadavrul unei femei, cu vârsta în jur de 30 ani, craniul având urma unui glonț.

Biserica Ortodoxă Sf. Nicolae, monument istoric, a fost construită în anii 1835-1836, dar nu a rezistat mult, fiind distrusă de incendiul din 1859. Până în 1865 a fost refăcută, cu elemente bizantine și gotice, prevăzută cu un turn-clopotniță înalt, folosit și ca observator al eventualelor incendii, an în care s-a efectuat și pictura interioară.

În timpul lucrărilor de reparații (1898-1899), finanțate de Primăria Brăilei, turnul a fost înălțat cu 6 metri și s-a creat cupola centrală. În biserică s-au păstrat numeroase icoane din sec XIX.

În Casa Hepites, din 1830 a locuit Constantin C. Hepites (1804-1890), licenţiat în medicină şi farmacie la Viena, primul medic al „carantinei din Brăila”, întemeietorul primei farmacopei din țară, cel care a înființat „La Pajura Românească“, prima farmacie particulară din oraș. Ulterior casa a fost ocupată de părinții Anei Aslan, născută acolo în 1897, în viitor renumit biolog, medic specialist în gerontologie și geriatrie, din 1974 membră a Academiei Române, premiată internațional de mai multe ori.

Privind casele de epocă, majoritatea bine întreținute, nu mi-am dat seama că am ajuns în Piața Traian.

Cum deja văzusem zona, am luat viteză, în drum spre mașină trecând pe lângă Biserica Baptistă „Sf. Treime”.

Înainte de a părăsi orașul am făcut o scurtă oprire la Catedrala Ortodoxă „Nașterea Domnului”, construită în anii 1990-2005, pe un teren de peste 10.000 de metri pătraţi, cu 3 turle, cea mare 50 metri înălțime, dotate 5 clopote.

Interiorul a fost pictat, prezentând personaje și scene biblice.

Lângă catedrală s-a construit un Pangar bisericesc, în care funcționează și Biroul de pelerinaje „Sf. Ioan Casian”.

La 9 kilometri sud-vest de Brăila, pe teritoriul comunei Chișcani, se află Lacul Sărat, pe malul căruia în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat o stațiune, în primii ani ai secolului XX putând fi accesată din oraș cu tramvaiul, care funcționează și azi.

Citește și Lacul Sărat Movila Miresii, jud. Brăila

Niculițel- Mânăstirea Cocoș și Măcin, jud. Tulcea

Publicat pe 4 februarie 2026 de monica frimu

În excursia mea prin țară, revenind din Delta Dunării, de la Tulcea am rulat 30 kilometri vest până în comuna Niculițel, unde-mi rezervasem cazarea la Pensiunea David și Maria, pe care o recomand tuturor.

În 1971, în timpul unor ploi torențiale, în partea de nord-est a localității, la poalele dealului Chiatra Rosie, „pârâurile” formate pe străzi au descoperit o porțiune dintr-o Bazilică paleocreștină, azi Muzeu Arheologic, inaugurat în 2015. Efectuându-se săpături arheologice, s-a descoperit că avea 3 nave, sub altar o criptă etajată, datată de la sfârșitul secolului IV, în partea superioară cu un sicriu colectiv, cuprinzând schelete celor 4 creștini- Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s, Philippos, martirizați în cetatea Noviodunum (Isaccea), numele lor fiind inscripționate pe pereții criptei, în partea inferioară un alt sicriu cu 2 martiri, rămași necunoscuți. Din păcate nu l-am putut vizita, fiind închis, deși orarul „spunea” altceva.

La 7 kilometri nord-vest de Niculițel, la poalele unui deal cu păduri de tei, se află Mânăstirea Cocoș. Pe acel loc a existat un Schit, atestat documentar din 1679, construit de Visarion, Gherontie și Iasaia, după ce s-au întors de la Muntele Athos, unde au stat 7 ani. După ce au cumpărat terenul, primind permisiunea otomanilor, au construit o mică biserică din nuiele lipite cu pământ, fără turle, acestea nefiind permise. Legenda spune că într-o noapte pe deal s-a auzit cântecul unui cocoș sălbatic, însoțit de o bătaie de toacă, despre care călugării spun că s-ar mai auzi și azi, de atunci primind numele de „Dealul Cocoșului”, de la care și numele mânăstirii.

Pe locul ei în 1833 s-a construit Biserica „Sf. Treime”, clădire dreptunghiulară din piatră și cărămidă, reparată în anii 1842 și 1846, după ce autoritățile otomane au încuviințat funcționarea mănăstirii (1841), după Războiul de Independență (1877) fiind ridicate și cele 3 turle octogonale. În anii 1911-1913 a fost refăcută, la intrare fiind creat un pridvor cu arcade, susținute de coloane.

În perioada 1914-1916 s-a realizat pictura interioară, în stil neobizantin, restaurată în anii 1957-1960.

Până în 1884 s-a construit Turnul-Clopotniță, de 30 metri înălțime, prin care azi se accesează mânăstirea și clădirea chiliilor din fața bisericii, cu pridvor și cerdac, în stil oriental.

În 1910, legat de clopotniță, s-a adăugat corpul cu 24 de chilii, terminat în est cu o clădire cu 2 etaje, în care azi funcționează un muzeu cu icoane, obiecte religioase și cărți vechi, adunate din județul Tulcea.

La mânăstire s-au așezat călugări bulgari care, izbucnind Primul Război Mondial (1916-1918), când mânăstirea a fost jefuită și avariată, au părăsit-o, luând cu ei obiectele de valoare, la întoarcere nereturnându-le pe toate. Ulterior a fost reparată, în perioada 19126-1029 s-a construit corpul de chilii din dreapta clopotniței, în care a funcționat o școală de cântăreți bisericești, azi fiind casa de odihnă a episcopiei.

Avariată de cutremurul din 1940, ulterior de un incendiu (1946) care a distrus clopotnița, în anii 1954-1955 au fost refăcute, până în 1959 fiind restaurate și chiliile vechi, azi numite „chilii turcești” și declarate monument istoric. În 1973 moaștele sfinților martiri, găsite la Niculițel, au fost depuse în 4 racle și aduse în biserica mânăstirii, unde se află și azi, devenit loc de pelerinaj.

De la mânăstire am rulat 50 de kilometri, inițial spre vest, până în Garvăn, apoi spre sud, după cca. o oră ajungând în orașul Măcin, așezare formată în apropierea castrului roman Arrubium, ridicat în sec. I î.e.n. în vecinătatea unei așezări daco-getice, devenind reședința unei unități romane de cavalerie.

Cucerit de otomani, a devenit sediul unei garnizoane otomane la Dunăre, centru de colectare și tranzit al produselor destinate aprovizionării Constantinopolului, intrând sub control românesc după campania lui Vlad Țepeș (1461-1462), reluat de otomani, în 1595 cucerit de armatele lui Aron Vodă și Mihai Viteazul, împreună cu mai multe cetăți din Dobrogea, revenind iar turcilor până la Războiul de Independență (1877-1878), în timpul în războaiele ruso-turce cucerit pentru o scurtă perioadă de timp de generalul rus Miroladovici (1771).

În 1834, obținând aprobarea Pașei din Rusciuc (azi Ruse, Bulgaria), Gh. Vulpe a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, refăcută în perioada 1876-1878.

În 1873 Nifon Bălășescu, teolog și pedagog transilvănean, stabilit în Măcin, a creat prima școală românească, în care a predat până la moarte (1880), ulterior cursurile fiind ținute în spații închiriate și în 1907 construită Școala „Gheorghe Banea”, numită după profesorul, prozator și romancier român, născut în Măcin, participant la Campania din Balcani din Primul Război Mondial și decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler, azi abandonată. Administrația locală dorește să o restaureze și să o transforme în Muzeu al Civilizației Locale. Sper că acest lucru se va întâmpla…

După Războiul Crimeii 1853-1856, câștigat de ruși, numărul populației musulmane (turci) din Dobrogea a crescut, mulți emigranți stabilindu-se și la Măcin, unde în 1860 s-a construit Geamia Mestan Aga, azi pe lista monumentelor istorice.

Prin Congresul de la Berlin (1878), o dată cu Dobrogea de Nord, localitatea Măcin a fost încadrată în România. În timpul Primului Război Mondial, în care mulți localnici s-au înrolat, Măcinul a fost ocupat de trupele bulgare, care l-au devastat. În amintirea celor căzuți la datorie, în 1922 s-a dezvelit Monumentul Eroilor, un vultur din bronz cu aripile desfăcute, situat pe un obelisc înalt din piatră cioplită, pe care postbelic s-a plasat o placă comemorându-i pe eroii din Al Doilea Război Mondial.

Azi în oraș există și Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”, construită în 1992, din 1998 devenind biserică parohială.

Citește și Orașul Galați

Orașul Sulina, jud. Tulcea

Publicat pe 31 ianuarie 2026 de monica frimu

Orașul Sulina, din județul Tulcea, este cea mai estică și mai joasă (4 m deasupra mării) localitate din România, situată pe o fâșie de uscat de-a lungul fluviului Dunărea, cea mai mare parte pe malul drept, putând fi accesat doar pe apă.

O legendă spune că în sec. VI-VII î.e.n. acolo ar fi existat o așezarea tracilor cimerieni, localitatea fiind însă menționată pentru prima dată în anul 950, când era parte din Imperiul Bizantin, ulterior devenind port important al negustorilor genovezi și venețieni (sec. XIV-XV), apărând pe hărțile lor de navigație.

La sfârșitul sec. XV a fost cucerită de otomani, care au deținut-o până în sec. XIX, până în sec. XVIII Sulina devenind un oraș cosmopolit, în ea locuind români, turci, greci, armeni, evrei, ruși și italieni. În acea perioadă s-au purtat mai multe războaie ruso-turce. Pentru apărare și urmărirea navigației, în sec. XVIII turcii au construit pe malul stâng al Dunării o redută și pe malul drept un far (1802). Prin Tratatul de pace de la Adrianopol (1829), împreună cu Delta Dunării, Sulina a intrat în stăpânirea Rusiei. Pentru a favoriza dezvoltarea comerțului în Portul Odesa, brațul Sulina nu a mai fost drenat și, umplându-se de aluviuni, la vărsarea în Marea Neagră s-a creat Bara Sulina. Apoi au întărit fortificațiile turcești, lângă ele construind o stație de carantină (1836) și au înlocuit vechiul far (1841). Treptat în oraș au migrat greci, în scurt timp ajungând să fie majoritari.

Din 1856, prin Tratatul de pace de la Paris, Gurile Dunării au reintrat sub stăpânire turcească. Pentru reglementarea circulației libere pe canale, s-a înființat Comisia Europeană a Dunării (CED), formată din reprezentanți ai marilor puteri europene: Anglia, Franța, Austria, Prusia, Germania, Italia, Sardinia, Rusia și Turcia, serviciile ei operative funcționând la Sulina, unde s-a construit Palatul Comisiei Europene a Dunării (1860-1868), azi monument istoric, care în 1917 a fost grav avariat de bombardamentele germane. Din 1921 intrând în administrația statului român, a fost reconstruit pe fundație de piatră, cu subsol, 2 etaje și mansardă (1922-1923). În perioada 1941-1944 în el a funcționat Comandamentul Militar German, spre sfârșitul războiului fiind incendiat și refăcut în 1948, postbelic devenind sediul filialei Sulina din cadrul Administrației Fluviale a Dunării de Jos, care funcționează și azi.

Lângă palat se află statuia sir Charles A. Hartley, inginerul șef în timpul lucrărilor de amenajare a ultimei părți a Dunării pentru navigație, până la vărsarea în mare brațul Sulina fiind dragat, scurtat și îndiguit.

În 1879 s-a refăcut vechiul far, cu înălțimea de 17, 35 m înălțime, atunci situat în apropierea punctului de vărsare a Dunării în Marea Neagră, azi la cca. 1,5 km de țărmul mării, în decursul timpului linia litoralului modificându-se prin expansiunea uscatului. Ulterior a fost modernizat, în 1900-1911 introducându-se iluminatul electric. Din 1938 a intrat în proprietatea Administrației Fluviale a Dunării de Jos din Galați, sub care a funcționat până în 1986, când s-a construit Farul nou. Din 1991 a fost preluat de Ministerul Culturii, restaurat și amenajat ca muzeu dedicat istoriei CED (1995-1997), găzduind și cabinetul de lucru al scriitorului Jean Bart (Eugeniu Botez). Din 2003 Farul Vechi, înscris pe lista monumentelor istorice, e administrat de Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea.

Pe malul stâng al Dunării CED a construit un ansamblu cuprinzând ateliere de reparații și întreținere a navelor, birouri, clădiri de locuit, ocupate de imigranții veniți la muncă, în oraș stabilindu-se și armeni, evrei, lipoveni, muntenegreni, etc.. În apropierea ansamblului s-a construit Biserica Anglicană (1869), un an mai târziu o Moschee, ambele distruse de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial.

Între anii 1868-1869 s-a construit Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”, având clopotnița dotată cu 3 clopote, 2 înlocuite în 1933, în momentul vizitei mele (2024) în reparații, ulterior în curtea ei fiind înființată o școală grecească (1883).

Comunitatea italiană a ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, din piatră de Malta și cărămidă, clopotnița prevăzută cu 3 clopote din bronz, sfințită în 1863, azi monument istoric și de arhitectură. În ea a slujit preotul Cornel Chira (1904-1953), superiorul iezuiților din România, până la arestarea sa în 1949.

Azi lângă ele se află și Biserica Ortodoxă de rit vechi „Sf. Petru și Pavel”, construită în perioada 1991-1995.

La inițiativa CED în 1869 s-a ridicat un Spital, format din 3 pavilioane în formă de „U”, cu parter și etaj, în stil eclectic, din 1939 preluat de statul român și administrat de Direcția Dunării Maritime. Fiind grav avariat în Al Doilea Război Mondial, a fost închis, în 1948 reparat și redeschis ca Spital Orășenesc. A funcționat până în 2011, când a fost renovat și transformat în dispensar pentru urgențe.

A urmat ultimul Război Ruso-Turc, numit și Războiul de Independență (1877-1878), în care Sulina a suferit mari distrugeri, încheiat prin Tratatul de la Berlin, când Dobrogea a fost anexată statului român. Orașul a fost refăcut și modernizat, în 1903 s-a creat Uzina de Apă, cu rețeaua de alimentare cu apă. În Palatul CED s-au mutat Primăria, Judecătoria, Subprefectura, devenind Palat Administrativ.

Vama Sulina

În apropierea lui a început construcția actualei Catedrale Ortodoxe „Sf. Alexandru și Sf. Nicolae”, în stil neoromânesc, piatra de temelie fiind pusă în 1910, în prezența Regelui Carol I, până în 1912 clădirea fiind ridicată în roșu și acoperită cu tablă de cupru. Din lipsa fondurilor și a izbucnirii Primului Război Mondial, când orașul a fost distrus, lucrările s-au oprit, fiind reluate abia în 1933, la cererea Regelui Carol II, până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial exteriorul fiind finisat, fațada principală ornată cu medalioane cu mozaicuri din sticlă de Murano, prezentând sfinți.

Grav avariată în război, reparațiile ulterioare s-au efectuat lent, fiind terminate abia în 1974, în perioada 1976-1982 fiind efectuată și pictura în frescă a interiorului. Azi catedrala e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În Al Doilea Război Mondial Palatul CED devenind sediul Comandamentului Militar German, Sulina a devenit o țintă importantă, bombardamentele sovietice distrugând peste 80% din oraș, postbelic fiind reconstruit. La începutul anilor 1950 marina militară a creat Bazinul Mare și Bazinul Mic, azi folosite ca porturi pentru ambarcațiuni.

Până în 1957 s-au refăcut atelierele de reparat nave și unelte pescărești, farul vechi a fost înlocuit cu unul nou, amplasat la 9 kilometri de oraș.

Căpitănia Portului Sulina

S-au construit fabrica de conserve de pește, un cinematograf, magazinul universal, o școală nouă, azi Liceul Jean Bart, etc.

Primăria Sulina

Treptat ruinele au fost demolate și s-au construit blocuri (1965, 1970-1974), spre sfârșitul comunismului în locul clădirilor vechi, care au supraviețuit pe chei, fiind create blocuri noi (1986-1989), în oraș rămânând doar câteva case amintind de timpurile apuse.

Începând din 1990 orașul a intrat în declin. Șantierul naval și fabrica de conserve fiind închise, mare parte a populației l-a părăsit și clădirile abandonate treptat s-au ruinat, azi principala sursă de venit fiind turismul estival, o parte din cei curioși să exploreze Delta Dunării cazându-se în vilele construite în acest scop. Eu am ales cazarea inedită, un hotel realizat pe un vapor ancorat la țărm.

Parcul George Enescu

Date despre vechiul stil de viață și o parte din istoria localității se pot afla vizitând Expoziția Sulina Veche, un mic muzeu privat creat de dl. Gheorghe Comârzan care, în decursul timpului, a adunat și recondiționat exponatele, între care și un caiac maritim, ultimul din generația lui, postat lângă muzeu.

În muzeu sunt etalate cărți poștale, ziare, fotografii, unele din cadrul filmărilor la Sulina pentru „Toate pânzele sus” (1976), caiete și reviste de modă din sec. XVIII-XIX, dovezi ale existenței piraților, unele componente ale vechilor nave, o parte fiind dedicată navei „Speranța”, manuscrise ale scriitorului Jean Bart, 2 piese semnate de renumitul sportiv lvan Patzaichin, etc.

La periferia orașului se află Cimitirul Comisiei Europene a Dunării, amenajat de CED în 1864 pe locul vechiului cimitir, cimitir cosmopolit, cu secțiuni catolică, ortodoxă, protestantă, în 1871 fiind creată zona musulmană, la sfârșitul sec. XIX cea evreiască și începutul sec. XX lipoveană.

Unic în țară, în cadrul lui fiind înmormântați cetățeni de 21 naționalități, a fost declarat rezervație istorică. În cimitir se află morminte ale unor personalități, între care:

danezul Magnussen, inginer-șef al lucrărilor din perioada 1907-1919

ofițerul secund pe nava Adalia și logodnica sa, care s-au înecat la Sulina în 1868

Prințesa Ecaterina Moruzi (1836-1893), nepoata Voievodului Moldovei Ioan Sturza, decedată la Sulina

piratul Gheorghios Kontoguris (1838-1871)

Citește și O mică incursiune în Delta Dunării

Orașul Tulcea

Publicat pe 28 ianuarie 2026 de monica frimu

Orașul Tulcea, reședința județului Tulcea, din sud-estul României, e situat pe 7 coline, pe malul brațului Sf. Gheorghe al fluviului Dunăre. A fost prima dată atestat documentar din 1506, dar arheologii au descoperit urme de locuire începând din perioada culturii Gumelnița (2900-2200 î.e.n.). În partea de nord-est a orașului a existat cetatea Aegyssus, construită la sfârșitul sec. VI î.e.n. de getul Caspyus Aegyssos, ale cărei ruine se mai pot vedea și azi în Parcul Monumentului.

În sec. I e.n. cetatea a fost cucerită de romani, până în sec. III devenind un important centru militar și din sec. VI reședință episcopală. În sec. VII romanii s-au retras din fața invaziilor popoarelor migratoare, dar în 971 cetatea a fost reintegrată în Imperiul Bizantin. După numeroase lupte cu turcii, în 1388-1389 voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să ocupe Dobrogea, alipind-o Țării Românești, în acea perioară orașul fiind numit Tulcea, fiul său Mihail pierzând Dobrogea, din 1420 fiind ocupată de Imperiul Otoman.

Vestigiile din epocile greco-romana, romano-bizantina și medievală, descoperite de arheologi, sunt etalate într-un pavilion al Muzeului de Istorie și Arheologie, înființat în 1975 pe teritoriul parcului, în al doilea pavilion, amenajat în 1995, preistoria până în Epoca Fierului.

Fiind situat în zonă de graniță, orașul a fost grav avariat în războaiele ruso-turce (sec. XVI, XVII), cel din 1829 distrugându-l. După Războiul Crimeii, otomanii au restructurat administrativ Dobrogea, pe malul drept al cursului inferior al Dunării înființând vilayetul Dunării, provincie cu subunități, sangeacul din nord-est având capitala la Tulcea. După Războiul de Independență (1877-1878), o dată cu Dobrogea, Tulcea a devenit parte a statului român. În memoria celor care și-au pierdut viața, în 1899, în prezența Regelui Carol I, s-a inaugurat Monumentul Independenței, un obelisc de 22 metri înălțime, din granit de Ravena, postat pe soclu în 2 trepte, din granit de Dobrogea, mărginit de 2 statui, una prezentând un dorobanț cu arma pe umăr, ținând în mână o goarnă, cealaltă un vultur cu aripile deschise. Distrus în Primul Război Mondial, a fost refăcut fără cele 2 statui, repostate în 1977, cu prilejul aniversării centenarului cuceririi independenței.

Izbucnind Primul Război Mondial, în anii 1916-1918 orașul a fost ocupat de trupele bulgare și germane, care l-au distrus, ulterior fiind refăcut (1923-1925). În Al Doilea Război Mondial, Tulcea fiind un punct strategic important pentru controlul gurilor Dunării, în zona ei au activat numeroase unități militare.

Postbelic orașul s-a extins și dezvoltat, azi fiind un oraș industrial, port folosit de navele de transport a materiilor prime și produselor industriale și cele care transportă pasageri.

De la Hotel Egreta, unde eram cazată, am pornit să explorez o parte din oraș. Inițial am trecut pe lângă o clădire nouă, Prefectura Tulcea, vis a vis de care, într-un mic parc, am văzut statuia Mihai Eminescu, inaugurată în 2023, de Ziua Națională a Culturii, renumitul poet amintit în numeroase orașe din țară.

Părăsind strada principală, m-am îndreptat spre Biserica Armenească „Sf. Grigorie Luminătorul”, construită în anii 1883-1886 în fostul „ cartier armenesc”, înlocuind un paraclis de zid (1830). În micul cimitir de lângă ea s-au păstrat până azi 5 morminte din sec. XIX, presupuse ale foștilor preoți armeni. Biserica a fost avariată în Al Doilea Război Mondial și în cutremurul din 1977, de fiecare dată renovată. Ulterior cutremurului a fost trecută sub autoritatea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos Galați.

Am revenit la strada principală și m-am îndreptat spre fosta „mahala bulgărească”, creată de o parte din numeroșii bulgari care, migrând spre Basarabia, s-au așezat în partea de est a limanului Tulcea, unde și-au construit case și o Biserică de lemn. Fiind distrusă de inundații, în 1857 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, prevăzută cu o clopotnița în stil gotic, azi monument istoric.

În curtea bisericii au fost construite două școli, între 1859-1862 Gimnaziul Bulgăresc, ulterior demolat și între 1881-1882 Școala Naționala Bulgară de fete, care a supraviețuit.

Interiorul bisericii a fost ornat cu icoane pe lemn și sticlă, unele supraviețuind până azi și în 1927 a fost pictat.

Vis a vis de biserică mi-a atras atenția statuia C-tin Găvenea (1911-1994), amintind de pictorul care, fiind detașat de la Sarichioi, în 1942 s-a stabilit în Tulcea, casa în care a trăit fiind azi amenajată ca și casă memorială.

Urmând o stradă mărginită de blocuri, pentru mine anostă, după 5 minute am ajuns la Teatrul Jean Bart, numit după pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (1877-1933), membru corespondent al Academiei Române. Primul teatru din oraș s-a înființat în 1898, în cadrul Liceului de Băieți „Principele Carol”. În 1990 s-a înființat trupa de teatru neprofesionist Altar, care performa în diferite locații, sau pe scene improvizate, astfel în 2008 s-a construit actuala clădire modernă, în stil italian, cu sala de spectacole având 324 locuri și sala studio 60 locuri.

În dreapta lui se află Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. La începutul sec. XIX în perimetru a existat o Biserică de lemn. Primind aprobarea guvernatorului turc, Ahmed Rezim Pașa, în perioada 1862-1868 s-a construit actuala clădire, prima biserică creștină din oraș care a primit aprobarea să aibă turle.

Clădirea a fost tencuită și zugrăvită abia după Războiul de Independență (1900), apoi interiorul a fost pictat (1905-1906).

Pentru membrii parohiei în curtea bisericii s-a construit „Școala Primară Română”, distrusă în Primul Război Mondial.

În perioada 2003-2008 biserica a fost renovată, pictura interioară restaurată și în stânga ridicată Capela funerară.

Vis a vis de intrarea în catedrală se află Casa Avramide, construită începând din anul 1897, de meșteri italieni, pentru Alexe Avramide, mare proprietar de fabrici, terenuri, etc., care la începutul sec. XX s-a mutat în ea. Clădirea cu demisol, parter și mansardă, în stil eclectic, cu influențe neoclasice, are fațadele situate pe străzi, cea principală fiind flancată de 2 coloane corintice și accesată pe o scară din piatră, cu dublu acces, la bază fiind o fântână arteziană.

Din 1944 a fost ocupată de o instituție publică, apoi modificată și extinsă cu corpuri anexe, din 1950 în ea funcționând Muzeul de Științele Naturii. După 1989 a fost retrocedată moștenitorilor familiei, care au donat-o orașului.

În 2009 clădirile anexe au fost demolate, pe locul lor creat un mic parc, clădirea restaurată în forma inițială, în ea fiind amenajată Casa Colecțiilor, un muzeu care reconstituie interiorul unei case boierești din sec. XIX, expunând piese de mobilier, lustre, obiecte de lux, picturi, etc.

În aceeași zonă a supraviețuit și Casa Motomancea, clădire construită în anii 1870-1875, achiziționată în 1929 de Constantin Motomancea, profesor de matematică și director al actualului Liceu „Spiru Haret”. Postbelic a fost naționalizată și o perioadă de timp ocupată de Poliția Tulcea, azi în ea funcționând un birou notarial.

Pentru a vedea alte 2 biserici, m-am întors la teatru și am urmat o străduță, în drum trecând pe lângă statuia Mihail Kogălniceanu, postată în memoria istoricului, publicist și om politic, lider al mișcării naționale din secolul XIX.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, numită și „Biserica Grecească”, a fost construită în anii 1848-1854 de comunitatea greacă din Tulcea, pe locul vechii Biserici de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de negustorii greci stabiliți la Tulcea după 1829. Clădirea, în stil neoclasic grecesc, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, ridicat deasupra unui portic mărginit de coloane ionice, interiorul a fost pictat și ornat cu sculpturi. Din 1974 a fost predată Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1984-1986 s-au efectuat reparații capitale și până în 1989 interiorul a fost repictat în tempera.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” a fost construită în 1872 în fosta „mahala germană”, creată de coloniști germani veniți din Malcoci, primul sat german catolic creat de ei în Dobrogea, numit atunci Malkotsch (1843).

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial majoritatea germanilor au fost mutați cu forța în Germania nazistă (1940), cei rămași emigrând după 1989.

Biserica a rămas funcțională, fiind folosită de toți catolicii din oraș. Este întreținută de Arhidieceza Romano-Catolică București și prin donațiile diasporei.

M-am întors la teatru și, pe lângă catedrală, m-am îndreptat spre Piața Civică, un spațiu larg în care în 1978 s-a inaugurat o fântână arteziană, la bază decorată cu mozaicuri prezentând flora și fauna Deltei Dunării.

Pe o latură a pieței se află Primăria Tulcea, în fața căreia în 1972 s-a inaugurat statuia Mircea cel Bătrân, prezentându-l pe domnul Țării Românești (sec. XIV-XV) călare, înlocuind prima statuie (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, rămânând doar soclul pe care din 1940, pentru scurt timp, s-a postat statuia Regelui Ferdinand I.

În câteva minute am ajuns într-un giratoriu mărginit de 2 palate de epocă. Palatul Pașei a fost construit în anii 1863-1865 ca sediu administrativ al sangeacului Tulcea, Ahmed Rezim Pașa aducând meșteri italieni care au ridicat prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea., situată în centrul orașului, aproape de chei, putând fi văzută de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea. După Războiul de Independență, când Dobrogea a fost integrată în statul român, din 1878 clădirea a devenit Palat Administrativ, la parter funcționând Tribunalul Judeţului, Parchetul, Corpul Portăreilor, Curtea de Juraţi și la etaj Prefectura județului Tulcea, sub comuniști Sfatul Popular Raional Tulcea (1950-1970) și din 1982 Muzeul de Artă, cu 7 colecții principale: pictură modernă și contemporană (932 lucrări), sculptură modernă și contemporană (420 lucrări), icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări), grafică modernă și contemporană (4016 lucrări), plăci de gravură, unice în țară (400 lucrări), artă orientală din secolele XVIII și XIX (311 piese), artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese), care funcționează și azi.

În anii 1910-1914, la inițiativa lui Grigore Antipa, s-a construit Palatul Administrației Pescăriilor Statului, din 1948 devenit sediul Inspectoratului Regional Piscicol Tulcea și Societății de Stat „Compescaria”, care administrau industrializarea și comercializarea peștelui, apoi al centralei Deltei Dunării, în final clădirea fiind transformată în club de noapte, azi fiind dezafectată.

Urmând strada din stânga lui, în 2 minute am ajuns la Muzeul de Etnografie și Artă Populară, înființat în 2005, etalând cca. 8,600 etnografice, port popular, covoare, obiecte de uz casnic, artă populară, fotografii, documente, etc. Ocupă clădire construită în anii 1924-1928, în stil neoromânesc, cu 2 aripi asimetrice, situate pe 2 străzi, la intersecție prezentând inferior un pridvor, cale de acces în interior, deasupra lui un turn cu foișor, folosită atunci ca sediu al sucursalei Băncii Naționale a României. Clădirea a fost restaurată în perioada 2019-2022.

Pe strada din stânga lui se află Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”, realizat în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006 și inaugurat în 2009, la parter și etaj fiind amenajat un muzeu despre istoricul formării deltei, floră, faună, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor, în demisol fiind create 2 acvarii cilindrice cu numeroase specii de pești, nevertebrate din recifele de corali și sturioni, consideraţi a fi printre cei mai primitivi peşti care mai trăiesc azi pe glob.

În fața clădirii, de Ziua Internațională a Muzeelor, în 2011 s-a dezvelit placa memorială Gavrilă Simion (1928-2010), arheolog român, fondator al Muzeului de Arheologie din Tulcea.

Pe cealaltă parte a străzii, într-un mic spațiu verde, am văzut statuia Spiru Haret, matematician, astrolog, pedagog român de origine armeană, de 3 ori ministru al educației, membru titular al Academiei Române (1851-1912), adusă în 1940 din Parcul „Mircea” de pe malul Dunării, unde a fost inaugurată în 1923.

Depășind o clădire cu aspect de hală, în care funcționa un restaurant, mi-am dat seama de ce s-a ales acea locație pentru statuie. În următoarea clădire, impunătoare, formată din mai multe corpuri, funcționează Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”.

În 1863, când sangeacul Tulcea era condus de Ahmed Rezim Pașa, s-a înființat „Gimnaziul Real de Băieți”, pentru el în anii 1864-1867 construindu-se o clădire, azi situată în apropierea corpului C al colegiului, în anii 1903-1941 numit Liceul „Principele Carol”. Începând cu anul 1925 s-a construit actuala clădire, până în 1927 ridicându-se corpul central și aripa nordică, în anii 1970-1971 fiind adăugată și aripa sudică.

Pe aceeași stradă se află și Geamia Azizyie, construită în 1863, sub al 12-lea sultan al Turciei, Abdul-Aziz, lângă ea fiind ridicată și o școală turcească. Clădirea, din piatră cioplită, cărămidă și lemn, a fost prevăzută cu 32 de ferestre, care asigurau iluminatul natural și un minaret, reconstruit în 1897, având diametrul de 3,55 metri și 25 metri înălțime. Geamia a fost restaurată în 1970.

De acolo m-am îndreptat spre Dunăre, urmând să fac o plimbare de-a lungul Falezei Ivan Patzaichin, o promenadă lungă, numită după canoistul român, lipovean (1949-2021), cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară (1968, 1972, 1980, 1984) și triplu laureat cu argint, în amintirea căruia a fost creat și Ansamblul Memorial „Ivan Patzaichin”, inaugurat în 2023. E format din Columna lui Ivan, inscripționată cu regatele importante la care a participat acesta, Metopa- o bandă de 12 metri lungime, care prezintă scene din viața lui , „Inima așezată” din metal și „Valul oprit”, sugerând mărinimia și relația sa cu apa.

În zona centrală a falezei m-am oprit pentru câteva minute la grandioasa fântână arteziană cinetică, pentru a urmări apa cum „dansa” pe ritmul muzicii, într-un joc de forme și culori.

Urmând faleza am ajuns în dreptul unei clădiri ce semăna cu un vapor, sediul Căpităniei Portului, care supraveghează navigația în zona Dunării de Jos, a Deltei Dunării și a punctelor de acces maritim. Încă din 1841portul a funcționat sub administrația unei căpitănii, pentru care în perioada 1870-1918 s-au construit clădiri administrative și s-au amenajat cheiuri.

Tot pe faleză, în apropierea gării și a numeroaselor pontoane, se află și Administrația Portului Tulcea.

Am părăsit faleza și, trecând printre numeroasele blocuri, m-am îndreptat spre fosta Casă de Cultură a Sindicatelor, azi în ea funcționând magazine, baruri, firme, etc.

În apropierea ei se află Biblioteca Județeană „Panait Cernea”, numită după poetul, filosof și critic literar (1881-1913), de origine bulgară, născut localitatea Cerna din jud. Tulcea, unde se află și o casă memorială. Prima bibliotecă publică din Tulcea a fost creată de directorul liceului, achiziționând colecția personală a fostului director,dar a fost devastată în primul Război Mondial. În anii 1922-1923 câteva cadre didactice au înființat o nouă bibliotecă, „Biblioteca Casei Învățătorului” care, preluată de un general pensionat, a fost transformată în Biblioteca publică „Panait Cernea” (1928-1929). În Al Doilea Război Mondial colecția ei a fost evacuată din oraș cu vagoane de marfă, doar puține fiind returnate Bibliotecii Centrale Raionale, înființată în 1952. Spațiul devenind necorespunzător, în anii 1980-1984 s-a construit actuala clădire, spre sud cu 3 etaje, spre nord cu 4 etaje, reabilitată în 2008, care deține cca. 270.000 de unități bibliografice.

Lângă Bibliotecă în 1995 s-a creat un parc, cu bănci pentru relaxare, în care s-au postat 14 busturi ale unor personalități de vază ale Dobrogei, după care a fost numit Parcul Personalităților.

Jean Bart (1874-1933)

Orest Tafrali (1876-1937)

Traversându-l, apoi ocolind Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre Lacul Ciuperca, reamenajat în anii 2007-2010, pe el fiind create 2 fântâni arteziene, pe malul lui o plajă, promenadă, terenuri de sport, locuri de joacă, etc.

Am ieșit din zona lacului lângă Gara Tulcea unde, într-un mic giratoriu, în 1977 s-a postat statuia Mircea cel Bătrân, înlocuind-o pe cea veche (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, în timpul ocupației Dobrogei de armatele Puterilor Centrale, onorându-l pe domnitorul care, luptând împotriva turcilor, a reușit să unească Dobrogea cu Țara Românească.

Clădirea gării a fost construită în 1972, având aspectul unei ambarcațiuni, fațadele ei fiind orientate spre giratoriu, faleză și Dunăre.

Lângă ea, amintind de trecut, e postată o veche locomotivă cu aburi.

Cum se înnoptase, din păcate vizitarea orașului luase sfârșit.

Citește și Orașul Sulina, jud. Tulcea

Babadag, Cetatea Enisala și Sarichioi, jud. Tulcea

Publicat pe 22 ianuarie 2026 de monica frimu

Orașul Babadag, din județul Tulcea, e situat într-o zonă de dealuri din sud-vestul Lacului Babadag, pe malul căruia în 1967, când apele s-au retras cca. 50 metri, arheologii au descoperit fragmente ceramice, obiecte de fier, pereţi de locuinţe, resturi de vetre, gropi pentru provizii, înconjurate de un sistem defensiv compus din şanţ şi val, dintr-o fortificație Hallstattiană (sec. XI-IX î. e.n.) și în centrul orașului vestigii romane din fosta așezare Vicus Novis, menționată într-o inscripție din anul 178.

Poliția Babadag

În secolul XIII în Dobrogea s-au stabilit turci selgiucizi, conduși de Sari Saltuk Baba, un derviș turc care a propagat religia islamică. În 1263 s-a stabilit la Babadag, an din care localitatea a fost prima dată atestată documentar, unde a trăit toată viața, după moartea sa (1293) fiind îngropat în apropiere de actuala moschee. Se presupune că localitatea a fost numită după el, Babadag tradus în română fiind „Muntele Tatălui” (baba- tată, dag- deal sau munte).

Începând cu anul 1417 Dobrogea a fost cucerită de otomani. În timpul campaniei împotriva lui Ștefan cel Mare, sultanul Baiazid II s-a oprit la Babadag unde, conform unei legende, l-a visat pe Sari Saltuk spunându-i că va câștiga bătăliile ce vor urma, ceea ce s-a și întâmplat, în 1484 cucerind Cetățile Chilia și Alba, Moldova rămânând fără acces la Marea Neagră. Drept răsplată, a finanțat dezvoltarea localității.

Datorită poziției strategice și rolului tot mai important în confruntările cu Imperiul Țarist, localitatea a devenit un centru militar musulman, la începutul sec. XVII ocupat de garnizoana condusă de Generalul Gazi Ali Pașa, în anii 1677-1678 reședința comandantului fiind mutată de la Silistra la Babadag. În oraș s-a păstrat până azi Geamia Ali Gazi, monument istoric și de arhitectură religioasă.

Clădirea construită în anii 1609-1610, dreptunghiulară, din piatră, prevăzută cu un pridvor cu arcade și un minaret de peste 20 metri înălțime, a fost restaurată în perioada 1990-1999 de o fundație din Turcia.

În 1837 lângă geamie s-a construit un seminar musulman, clădirea fiind numită de localnici „Casa Panaghia”, termen din limba greacă însemnând „Sfânta Fecioară Maria”. Din 1903 până după Al Doilea Război Mondial în în ea a funcționat o grădiniță de copii.

Ulterior a fost amenajată ca Muzeu de Artă Orientală, inaugurat în 1973, care funcționează și azi.

Colecțiile de artă, obiectele, pozele vechi, uneltele, etc., etalate, ilustrează tradițiile și modul de viață ale comunităților orientale din Dobrogea.

În timpul Războiului Ruso-Otoman (1877-1878) localitatea Babadag a fost incendiată. Rușii câștigând, popoarele balcanice și-au câștigat independența, Dobrogea devenind parte a statului român. O dată cu retragerea trupelor otomane o mare parte a populației turcești a emigrat. În Primul Război Mondial (1916-1918), la care au participat și mulți locuitori ai Babadagului, Dobrogea a fost atacată de trupele Puterilor Centrale, în 1916 orașul fiind ocupat și devastat de trupele bulgare. În memoria celor care și-au jertfit viața, în 1936 la Babadag s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 11 kilometri est de Babadag, pe un deal de calcar din apropierea satului Enisala, săpăturile arheologice (1939, 1963-1964) au descoperit Cetatea Enisala, numită de localnici și Heracleea, construită în anii 1300. Fiind situată la o altitudine de 110 metri, în apropierea Lacului Razim, atunci un golf la Marea Neagră și a Lacului Babadag, avea rol defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe apă și de pe uscat.

La sfârșitul sec. XIII și prima jumătate a sec. XIV a fost ocupată de negustorii genovezi, deţinători ai monopolului navigaţiei în Marea Neagră, în a doua domnie a lui Mircea cel Bătrân (1397-1418) de o garnizoană, cetatea făcând parte din sistemul de apărare a Țării Românești, în 1402 a fost cucerită de otomani, care au numit-o Yeni-Sale, perioadă în care este prima dată pomenită documetar, în cronica turcească a lui Sukrullah bin Sehab-ed-din Ahmed.

Până la Războiul de Independență (1877) zona a fost deținută de turci dar la sfârșitul sec. XV, după ce golful Razim a devenit lac, comunicarea cu Marea Neagră fiind barată de aluviunile aduse de valuri, formând cordoane de pietriș și nisip, cetatea pierzându-și rolul strategic, a fost abandonată.

Azi ruinele pot fi vizitate, plătind un preț modic. La exterior era înconjurată de ziduri masive, de 3 metri grosime, la acea vreme de 6-7 metri înălțime, prevăzute cu turnuri.

Spre vest, fiind situată pe marginea versantului, nu avea ziduri, pentru apărare fiind creat un bastion.

Era accesată prin poarta principală, de 3 metri lățime și 4 metri înălțime, creată în bastionul porții, lipit de el existând un turn hexagonal, cu cca. 6 metri mai înalt decât zidul.

Fosta cisternă, lipită de zidul sud-estic, avea în centrul podelei un bazinet circular din cărămizi, folosit pentru adunarea și curățarea reziduurilor.

Pe teritoriul cetății s-au descoperit și numeroase monede, din epoci diferite, care demonstrează că, pe lângă rolul militar, cetatea a avut și rol economic.

Satul Enisala aparține administrativ de comuna Sarichioi, situată pe malul Lacului Razim, în care am ajuns rulând 8 kilometri spre nord.

În jurul anului 1740 descendenți ai cazacilor din zona Donului, ulterior numiți lipoveni, părăsind Rusia din cauza reformei Țarului Petru cel Mare, prin care s-a modificat ritualul bisericesc, ritul ortodox vechi fiind înlăturat, s-au așezat în Dobrogea, unde au creat localități, una dintre ele fiind Sarichioi, la acea vreme numită Seviakovo.

Azi Sarichioi este localitatea cu cea mai mare comunitate de ruși-lipoveni din Dobrogea.

Încă 30 kilometri spre nord, în drum trecând pe lângă numeroase iazuri piscicole și am ajuns în orașul Tulcea, unde îmi rezervasem cazarea.

Citește și Orașul Tulcea

Orașul Hârșova și Cetatea Capidava, jud. Constanța

Publicat pe 15 ianuarie 2026 de monica frimu

Răspunde

Orașul Hârșova este situat pe malul drept al fluviului Dunărea, în partea de nord-vest a județului Constanța.

A fost prima dată menționat în hărțile Imperiului Roman ca centru fortificat numit Carsium, însă arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic, Epoca Bronzului și Epoca Fierului.

Stâncile care mărginesc localitatea, în sec. XIX numite Canaralele de la Hârșova, în aval canaraua turcească, azi Dealul Belciug și în amonte canaraua țigănească, azi Dealul Cetăți), depozite de recif în care s-au descoperit urmele unor viețuitoare care au populat apele în Jurasicul superior, din 1943 au fost declarate rezervație naturală și peisagistică.

Pe Dealul Cetății, numit după ruinele descoperite de arheologi începând cu sec. XIX, inițial a existat o cetate antică, distrusă în epoca marilor invazii, de fiecare dată refăcută (sec. IV-VI î.e.n.), peste care s-a construit Castrul Roman Carsium, se presupune în a doua jumătate a sec. I î.e.n., poarta de intrare dinspre nord, descoperită în 2009, fiind datată de la sfârșitul sec. III-începutul sec. IV. După retragerea romanilor (sec. VII), cetatea nu mai e pomenită decât începând cu sec. X, când a fost refăcută de bizantini. În sec. XIII a fost administrată de genovezi, un secol mai târziu, în timpul lui Mircea cel Bătrân, trecută în componența Țării Românești și în sec. XV-XIX stăpânită de otomani, când a fost numită Harisova, ulterior Hirsowa. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de restaurare.

În oraș s-a păstrat Geamia Sultanului Mahmut, azi pe lista monumentelor istorice, construită în jurul anului 1812, după ce otomanii au pierdut Basarabia, aceasta fiind integrată în Imperiul Țarist, sultanul Mahmut II dorind să demonstreze că regiunea de la Dunăre, în care se afla și nodul comercial și militar Hârșova, era încă sub autoritatea otomană. În Primul Război Mondial geamia a fost distrusă, ulterior fiind refăcută.

După retragerea turcilor, în Hârșova s-au stabilit români din Transilvania (mocani). Comercianți, au dezvoltat orașul, construind numeroase case, bănci, înființând prăvălii, în jurul portului depozite, etc.

Primăria Hârșova

Pe dealul dinspre vest în 1879 s-a înființat prima școală, cu o secțiune de băieți și una de fete, avându-l ca învățător pe Ioan Cotovu, actualul liceu din oraș purtându-i numele, Liceul teoretic „Ioan Cotovu”. El a creat o bibliotecă în care până în 1904 s-au adunat cca. 5.000 de volume. În 1902 pentru școală s-a construit o nouă clădire cu subsol, parter înalt, etaj și mansardă și în apropierea ei locuința directorului. Funcția de dascăl a fost preluată de fiul său, Vasile Cotovu, care în incintă a amenajat Muzeul Regional al Dobrogei, cu numeroase antichități descoperite în zonă, manuscrise, etc., inaugurat în 1904 în prezența Familiei Regale, aflată în voiaj pe Dunăre, grav avariat în Primul Război Mondial, redeschis în 1926 în 2 camere din interiorul locuinței lui Cotovu, închis în perioada comunismului și redeschis în 2006 ca filială a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.

În Primul Război Mondial, când orașul a fost ocupat de trupele bulgare (1916), toate clădirile au fost distruse, singura care a suferit doar avarii minore fiind Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, azi pe lista monumentelor istorice, clădire din lemn aparținând inițial unui schit (sec. XVII), reconstruită în anii 1771-1772, reparată în 1888 și 1913, când șindrila a fost înlocuită cu tablă.

În amintirea celor care au luptat și murit, în 1924 în centrul vechi s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, prezentând un ostaș român, cu arma în poziția de așteptare, postat pe un soclu din pietre în formă de trunchi de piramidă.

Un alt monument, Crucea Eroilor, e situat pe stâncile abrupte din aval de port, loc în care pe Dunăre în 1912 Șalupa militară „Trotușul” a fost lovită puternic de nava de pasageri „Széchenyi István”. Scufundându-se rapid, militarii de pe punte au supraviețuit dar cei 10 ofițeri și 21 de soldați din cabine au decedat.

După război orașul a fost refăcut, funcționând ca centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc până după Al Doilea Război Mondial, sub regimul comunist organul de justiție fiind desființat, majoritatea clădirilor istorice centrale, avariate în război, demolate, pe locul lor ridicate blocuri de locuințe, orașul intrând în declin.

Casa de Cultură

Scăpând de comuniști, începând din anul 1991 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Împ. Constantin și Elena”, sfințită în 1999, pictura interioară fiind realizată în perioada 2000-2007.

Pentru a vedea o altă cetate din județul Constanța, din Hârșova am rulat 33 kilometri spre sud până în satul Capidava, aparținător comunei Topalu, unde săpăturile arheologice, începute în 1925, care continuă și azi, pe un versant abrupt de pe malul drept al Dunării au descoperit ruinele unui centru fortificat geto-dacic, peste el cele ale Cetatea Capidava, construit la începutul sec. II (103-106), în timpul Împăratului Traian, de detașamente din Legiunile romane V Macedonica și XI Claudia, unul din seria de castre și fortificații defensive create de romani pe malul Dunării.

De formă patrulateră (105×127 m), înconjurat cu ziduri de peste 2 m grosime și 5-6 m înălțime, cu 7 turnuri înalte (cca.10 m), putea fi accesat prin 2 porți, una pe latura de est, de 2,5 m lățime, care făcea legătura cu restul teritoriului și una pe latura de sud-vest, spre Dunăre, unde era amenajat portul.

În el au fost cantonate unități militare, pe lângă ele dezvoltându-se și un centru civil, din acea perioadă fiind descoperite clădirile corpului de gardă, termele și necropolele militare.

La sfârșitul sec. III fortificația a fost distrusă de atacurile goților, dar a fost refăcută în sec. IV de bizantini, care au ocupat-o până în anii 600, perioadă în care a devenit și centru episcopal, ruinele bisericii din sec. VI fiind descoperite de arheologi.

După invazia cutrigurilor (559), popor de călăreți nomazi care au atacat zona Balcanilor, bizantinii s-au retras din Dobrogea (614-620). Castrul fiind părăsit, a fost atacat de avari, care în drumul lor i-au alungat pe cutriguri din zonă. Cetatea a fost reconstruită începând din sec. X, în perioada medio-bizantină, un zid de piatră și pământ, ce apăra așezarea de bordeie, fiind descoperit deasupra vechii cetăți. Fiind incendiată de pecenegi (1036), cetatea a fost abandonată. Din păcate mare parte din latura sud-vestică a fostei cetăți a fost distrusă în anii 1920 de exploatările masive de calcar din zonă.

Lângă cetate se află un mic Muzeu Arheologic, administrat de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în care sunt etalate fragmente ceramice, unelte, obiecte, etc. din perioadele geto-dacică, romană, bizantină, descoperite pe teritoriul cetății.

Citește și Cetatea Histria și Biserica îngropată din Istria, jud. Constanța

Keszthely, Ungaria- Muzeul Trăsurilor, Casa Palmierilor și Muzeul Amazon

Publicat pe 4 ianuarie 2026 de monica frimu

În orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, există magnificul Palat Festetics, construit începând din 1745, în timp extins și modernizat, care a fost deținut de conții Festetics de Tolna până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, din 1974 în el funcționând Muzeul Palatului Helikon.

Fiind pasionați de creșterea cailor, conții au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai. În timpul extinderii palatului, în apropierea lui Tasziló Festetics II a construit o clădire pentru antrenori și grajdul cailor (1883-1887). După Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de armată, apoi preluată de Consiliul Municipal. În anii 2003-2004 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și deschis Muzeul Trăsurilor (Hintómúzeum).

Colecția cuprinde peste 60 de exponate, mare parte fiind achiziționate de la austriacul Werner Guster, nepotul comandantului Școlii de Echitație din Viena, care în decursul timpului a adunat mijloace de transport folosite de habsburgi.

Parcurgând numeroasele încăperi, amenajate evolutiv, pe pereți cu fotografii de epocă, unele prezentând numeroasele rase de cai maghiari, vitrine cu diverse piese folosite la crearea trăsurilor, piese de harnașament, mi-am putut face o imagine despre evoluția mijloacelor de transport în decursul secolelor XIX-XX, în muzeu existând și 2 trăsuri din sec. XVIII

Se pot vedea trăsuri folosite pentru plimbări scurte, pentru călătorii, trăsuri poștale, pentru transportul mărfurilor, dricuri, sănii etc.

În următoarele încăperi sunt expuse automobilele folosite de aristocrație începutul sec. XX, unele create la fabrica de mașini Kölber Fülöp din Budapesta, altele aduse din Franța și America de Nord.

Traversând parcul până în partea opusă muzeului, am ajuns la Casa Palmierilor (Pálmaház). În cele 2 sere, create în 1880, se pot vedea numeroase soiuri de cactuși și plante exotice.

În jurul lor se întinde o grădină cu numeroase soiuri de palmieri, după care și-a primit numele.

Pentru a vedea un alt muzeu, situat în apropiere, am ieșit din perimetrul palatului și am urmat o străduță scurtă.

Muzeul Amazon House (Amazon ház múzeum) funcționează într-o clădire construită în 1715, primul han din oraș și stație a trăsurilor, unde se schimbau caii. La începutul sec. IXI a fost există, fiind creată o cameră de biliard, o cofetărie, o cafenea, la subsol o pivniță pentru depozitarea vinului, amenajate camere și transformat în Hotelul Amazon, lângă care în 1891s-a creat o mică grădină, loc folosit și de protipendada orașului. După sfârșitul comunismului în Ungaria (1989), fiind părăsită, clădirea s-a ruinat treptat, fiind restaurată abia în 2015 și în 2016 inaugurat muzeul.

E dedicat călătoriilor efectuate în secolele XIX-începutul sec. XX.

Sunt etalate truse de călătorie, îmbrăcămintea și obiectele folosite, fotografii de epocă, hărți cu rețeaua de drumuri în Imperiul Habsburgic, etc.

Se pot vedea mijloacele de transport utilizate- trăsură, machete de vapoare, motocicletă cu ataș, interiorul luxos al unui vagon de tren construit la Arad, etalat la Expoziția Milenară din 1896 de la Budapesta.

La începutul sec. XX cei mai temerari efectuau zboruri cu balonul cu aer cald, tinerii aristocrați și ofițerii armatei făcând și concursuri, câștigătorul fiind primul care ajungea la destinație. Lângă gondola balonului (coș) etalată, inscripția de pe o placă amintește de David Schwarz (1850–1897), născut în Keszthely, cel care a construit un dirijabil rigid, acoperit cu aluminiu, la zborul de probă, efectuat la Berlin, fiind prezent și Ferdinand von Zeppelin. În 1898, după moartea lui Schwarz, Zeppelin a cumpărat invenția.

Treptat trăsurile au fost înlocuite cu automobile, câteva de la începutul sec. XX fiind etalate în muzeu.

Citește și Keszthely

Keszthely, Ungaria

Publicat pe 1 ianuarie 2026 de monica frimu

Orașul Keszthely din județul Zala, Ungaria, situat pe malul vestic al Lacului Balaton, a fost prima dată atestat documentar din 1247, însă arheologii au descoperit urme de locuire din neolitic, azi acoperite de lac, din Epoca Bronzului, zona fiind locuită permanent până în jur de 160 e.n., când a fost pustiită de triburile barbare. În sec. IV, sub ocupația romană, s-a construit cetatea Fenékpuszta, după retragerea lor, ocupată de huni, apoi de goți și un secol mai târziu de lombarzi. În 568 au sosit creștini, care au fost izolați și supravegheați militar după războiul civil din 626-630, când cetatea a fost distrusă, fiind refăcută abia în sec. IX.

În sec. XIV, pentru loialitatea lui, Regele Ludovic cel Mare i-a dăruit croatului Palatine István Lackfi moșia Kesthely. Acesta a adus călugări franciscani (1386-1390) care au construit Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei”, în stil gotic și o mânăstire alăturată (Magyarok Nagyasszonya romai-katolikus-templom es Varkert), la construcție folosind și materiale din fosta Biserică Sf. Laurențiu (sec. XII), ale cărei ruine azi pot fi văzute în dreapta bisericii.

Interiorul bisericii a fost ornat cu fresce, cele din sanctuar păstrându-se până azi, fiind cele mai mari picturi murale gotice din Ungaria care au supraviețuit timpului.

Turnul, situat la fațada principală, prevăzut cu o rozeta, a fost construit abia în 1878, de familia Festetics, care au extins biserica și au prevăzut-o cu vitralii.

În interior s-au creat capele laterale, ornate cu statui prezentând sfinții cărora le erau dedicate.

După ce a fost executat de Regele Sigismund de Luxemburg (1397), István Lackfi a fost înmormântat în biserică, în secolele următoare acolo fiind îngropați și membrii ai familiei Festetics.

Statuia Lackfi István

Dezvoltându-se, în 1403 Keszthely a primit statutul de târg. Din 1430 a intrat în posesia familiei Gersei Pethő, din clanul Nádasd, care și-au construit mai multe case și un conac înconjurat cu ziduri, jefuite în 1442 de Ordinul Carthusian, o dată cu clădirile și bisericile din oraș. În timpul campaniei de cucerire a Vienei, trecând prin Keszthely (1548), trupele otomane au devastat orașul, incendiat conacul, dar nu l-au putut cuceri, între timp biserica și mânăstirea fiind fortificate, înconjurate cu un șanț umplut cu apă, devenind cetate de graniță. Până la retragerea otomanilor (1686) aceștia au încercat de mai multe ori să o cucerească, dar fără succes.

La mijlocul sec. XVII Pál Festetics, comandant în armata imperială condusă de generalul Batthyány, însurându-se a doua oară, s-a mutat în actualul district Tolna din Ungaria, fiii săi Josef și Kristóf Festetics adăugând Tolna la numele de familie, toți descendenții fiind numiți de atunci conți de Tolna. Keszthely aderând la Războiul de Independență, condus de Rákóczi, în perioada 1705-1709 a fost ocupat de curuți. După Tratatul de pace de la Szatmár (1711) porţile şi zidul de apărare al cetății au fost distruse, șanțul cu apă înconjurător fiind umplut cu pământ.

În perioada 1737-1741 Kristóf a achiziționat numeroase moșii, între care și actualul județ Zala, cu târgul Keszthely (1739), care a fost deținut de familie până spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1745 s-a construit Palatul Festetics, în timp extins, s-a fondat un spital (1759), pentru navigația pe lacul Balaton s-au construit ambarcațiuni, etc. Orașul a devenit un centru meșteșugăresc foarte dezvoltat, în 1772 fiind înregistrate 12 bresle, an în care pe un teren aparținând franciscanilor, a fost fondată și o școală cu cursuri de 3 ani, în care au predat preoții franciscani, în 1789 devenită instituție regală, când cursurile s-au prelungit cu 2 ani. În anul 1800 școala a fost mutată în al doilea etaj al mânăstirii, ambele preluate în 1808 de Ordinul Premonastratens.

În perioada 1885-1892 în prelungirea mânăstirii s-a construit o nouă clădire și școala a fost mutată în ea. Călugării Premonastratens au predat și după naționalizarea clădirii (1948), până când Ordinul a fost desființat de stat (1950). Azi numit Gimnaziul Vajda János (Vajda János Gimnázium), după poetul maghiar, jurnalist, traducător literar din sec XIX, mărginește o parte a Pieței centrale a orașului, zonă în care se află și Statuia „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), postată în 1770 de Pál Festetics, o coloană corintică situată pe un postament, ornat cu statuile Sf. Florian, Sf. Sebastian, Sf. Rochus și un înger, pe ea fiind postat grupul statuar prezentând Sf. Treime.

În 2005, la împlinirea a 250 de ani de nașterea sa, în fața gimnaziului s-a postat statuia György Festetics (György Festetics szobor), din bronz, prezentându-l îmbrăcat în haine de epocă, așezat pe o bancă.

Pentru a dezvolta agricultura în zonă, cu produse autohtone, în 1797 György a fondat Colegiul Agricol Georgikon, prima instituție de învățământ superior din Europa, azi Facultate a Universității din Pannonia. Fiind pasionați de creșterea cailor, au crescut herghelii cu cai de rasă și au sprijinit cursele de cai.

În 1817 s-au organizat primele Festivități Helikon la care au participat marii poeți și scriitori ai epocii, orașul dând și un renumit compozitor, Károly Goldmark (1830-1915), fiul familiei de evrei care la începutul sec. IXI s-au mutat în vechea Casă Pethő (Pethő ház), reconstruită în sec. XVIII cu arcade în stil baroc. Azi numită și „Casa Evreiască”, poate fi văzută în centrul istoric al orașului, intrându-se printr-un gang.

Depășind-o, la capătul curții interioare se ajunge la fosta Sinagogă Neologă (Neológ zsinagóga), construită în stil neoclasic (1852), apoi extinsă (1894), când i s-a creat fațada în stil eclectic, pe care nu am putut să o văd din cauza numeroșilor copaci ce o acopereau.

Lângă ea în 2004 Primăria orașului Keszthely a postat o placă ce comemorează cele 829 de victime ale Holocaustului, în 1944 evreii din ghetourile create în oraș fiind deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz.

În 1839 s-a construit podul dintre Keszthely și județul Somogy, pentru navigația pe lacul Balaton s-a realizat prima navă mare cu pânze, Galera Phoenix și în 1846 s-a lansat prima flotă de nave cu aburi. La sfârșitul secolului pe malul lacului s-au construit o baie și vile, cea mai veche care s-a păstrat până azi fiind Hotelul Hullám, inaugurat în 1894, extins cu 2 aripi, prevăzute cu turnuri (1897), un an mai târziu fiind deshis și Hotelul Balaton, ambele situate la marginea estică a unui parc.

În fața Hotelului Hullám în 1906 s-a creat Pavilionul Musical, clădire din fontă care, deteriorată în timp, a fost recreată din lemn.

În timp s-au creat alte vile, hoteluri, azi zona fiind o destinație populară pentru turiști.

În parcul de pe malul lacului, amintind de campionul olimpic la înot, medic, editor de ziar și profesor universitar (1913-1945), în 2014 a fost inaugurată statuia Csik Ferenc (Csik Ferenc szobor).

În jurul anului 1910 în centrul orașului s-a construit primul teatru, clădire în stil secession, în care a funcționat și cinematograful Urania. În 1934 clădirea a fost transformată în garaj. Postbelic dregadându-se treptat, în anii 1980 a fost închis, în perioada 2000-2002 fiind înlocuit cu actuala clădire, Centrul Congreselor și Teatrul Balaton (Balaton Kongresszusi Központ și Színház), în care se desfășoară spectacole de teatru, concerte, conferințe, evenimente culturale, etc.

Pentru Asociația muzeului, fondată în 1898, interbelic s-a construit o clădire în stil neo-baroc (1925-1928), Muzeul Balaton (Balaton Múzeum), care în 1936 a fuzionat cu Muzeul Darnay din Sümeg, colecțiile sale crescând. În timpul bombardamentelor din 1945 cele mai valoroase piese au fost transportate cu trenul și depozitate în gara din Zalaegerszeg. După ce clădirea a fost naționalizată 91949), muzeu s-a reînființat, azi în cele 11 camere se pot vedea cele cca. 380.000 de piese arheologice, istorice, etnografice și de istorie naturală ale regiunii Balaton.

În 1945 Keszthely a fost ocupat de sovietici și din 1954 ridicat la rangul de oraș. În cele Două Războaie Mondiale decedând mulți localnici, lângă Biserica Romano-Catolică „Fecioara Maria a Ungariei” în 2001 s-a postat Monumentul Eroilor (Hősi emlékmű), prezentând o mamă și copilul ei îndurerați, în spatele ei fiind postat un arc din piatră, cu o cruce, având pe laterale plăci inscripționate cu numele celor căzuți.

În apropiere se află Monumentul Revoluției Maghiare din 1956 (1956-os forradalom emlékműve), inaugurat în 2006, un revoluționar tânăr ieșind dintr-un zid spart, simbolizând prăbușirea opresiunii, purtând un steag, sugerând lupta pentru libertate.

Citește și Palatul Festetics

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: muzee