Birżebbuġa și Marsaxlokk, Malta

Publicat pe 14 ianuarie 2023 de monica frimu

În regiunea de sud-est a Maltei, lângă orașul Birżebbuġa, se află Peștera Ghar Dalam (Ghar Dalam cave), în care s-au descoperit cele mai vechi dovezi a prezenței umane în Malta, cu aproximativ 7.400 de ani vechime. A fost prima dată explorată în 1865. În decursul timpului s-au efectuat mai multe săpături, descoperindu-se că este un tub freatic, cu cca. 144 metri adâncime. A fost deschisă publicului în 1933, putându-se vizita doar 50 de metri din ea.

Peștera s-a format prin eroziunea unui râu care curgea în zonă. Este formată din șase straturi suprapuse. În stratul de la suprafață, de cca. 74 cm, s-au descoperit ceramică, silex, unelte, oase umane și oase de animale domestice, oi, capre, bovine, până în 1912 peștera fiind folosită și ca țarc de animale.

Sub el, un strat calcaros subțire (cca. 0,6 cm), acoperă așa numitul strat de cerb (cca. 175 cm), deoarece acolo s-au descoperit predominant oase ale cerbului pitic, derivate din cerbul roșu, dispărut în urmă cu aproximativ 4.000 de ani, oase de urs brun, vulpe roșie, lup, lebede mari, broaște țestoase gigantic.

Al patrulea strat, (cca. 35 cm) este format din pietre mici și mai mari, indicând că râul care a format peștera avea un curs rapid. În stratul cinci (cca. 120 cm), cel mai vechi, s-au găsit oase de hipopotam, elefant pitic și cătin gigant, specii de mult dispărute. În cel mai profund strat (cca. 125 cm), de argilă, s-au găsit doar impresiuni de vegetație. Se presupune că în acele vremuri insula era legată de continental Europa.

În Al Doilea Război Mondial peștera a fost folosită de Royal Air Force ca depozit de combustibil, cu care se aprovizionau aerodromurile din zonă. Pentru protecție, zona era înconjurată cu gard de sârmă ghimpată.

În clădirea administrativă se află un muzeu în care sunt etalate numeroase oase de animale și umane descoperite în peșteră.

Au fost aduse și oase aparținând altor specii de animale, pentru studierea lor de către cercetătorii celor din peșteră.

În 1980 cele mai importante relicve, patru colți de elefanți pitici și craniul unui copil neolitic, au fost furate din muzeu.

Vis a vis de peșteră, pe o creastă flancată de două văi, se află Complexul arheologic Ta’ Kaċċatura (The archaeological complex of Ta’ Kaċċatura), care a fost achiziționat de autorități de la proprietar (1881) pentru a asigura conservarea ruinelor descoperite acolo, perioadă în care, probabil, a fost înconjurat cu un zid de protecție. Și azi este înconjurat de proprietăți private, astfel nu poate fi vizitat.

Complexul cuprinde o fostă Vilă Romană (Roman Villa) și câteva cisterne subterane, folosite din perioadele punică și romană. Era o clădire agricolă cu camerele principale construite în jurul unei curți centrale, peristil. Se presupune că era etajată deoarece au fost descoperite urmele unei scări care cobora spre curte. Era deservită de câteva cisterne de apă, cea mai mare situată pe un deal deasupra vilei, având dimensiunile 10×10 metri și adâncimea de 4 metri. În capătul vestic al vilei s-au descoperit resturi de teascuri, cuve tăiate în stâncă, canale, jgheaburi și lângă vilă o greutate mare folosită pentru ridicarea unei prese, ceea ce demonstrează că era folosită la producerea uleiului de măsline, activitatea principală în zonă.

Un alt sit arheologic preistoric, Borġ in-Nadur, este situat pe un deal deasupra orașului. În el au fost descoperite urmele unui templu megalitic (cca. 2.000 î.e.n.), și ale unui sat din Epoca bronzului, înconjurat cu un zid de apărare, situate deasupra templului. Nici pe acesta nu puteam să-l văd, vizitarea se făcea doar în grupuri, prin programare anterioară.

De la peșteră până în oraș am parcurs în jur de 1 kilometru. De pe marginea șoselei, în depărtare, am văzut așa numitul The Pillbox, construit în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în cadrul sistemului de fortificații din zonă (1939-1940). Era o fortificație interioară, dotată cu tunuri, servită de 6 soldați.

Birżebbuġa este un oraș și port la Marea Mediterană, în Golful Sf. Gheorghe. Numele tradus în limba română înseamnă „fântână de măsline”.

Este foarte vizitat de turiști pentru plajele sale, pentru scufundări, sau plimbări cu ambarcațiuni mici.

Pentru a vedea și alte fortificații, cei aproximativ 2,5 kilometri, dintre Birżebbuġa și Marsaxlokk, i-am parcurs pe jos. Am trecut pe lângă două capele construite în secolul XIX, azi în proprietate privată.

Capela Sf. Iosif (St. Joseph Chapel), construită în 1871

Capela Maica Domnului Ajutorul Creștinilor (Church of Our Lady Help of Christians), construită în 1839

Urmând o stradă paralelă cu marea am ajuns la marginea orașului, în satul Qajjenza, unde se află Bateria Ferretti (Ferretti Battery) numită după cavalerul Ordinului Sf. Ioan Francesco Maria Ferretti, cel care a finanțat construcția (1715 și 1716), o baterie de artilerie în cadrul fortificațiilor realizate în jurul coastelor Insulelor Malteze, pentru apărarea Portului Marsaxlokk, care cuprindeau 6 baterii, Fortul Sf Lucian, două turnuri mici-Turnurile De Redin, patru reduțe și trei întărituri. Era formată din două blocuri legate în V, porțiune unde se afla intrarea principală, înconjurate de o platformă semicirculară, cu un parapet, prevăzut cu locuri pentru muschete. Între ele a fost săpat în stâncă un șanț. În anul 1770 a fost dotată cu 4 tunuri, jumătate din capacitatea sa, cărora li s-au adăugat încă două în 1785.

Bateria a funcționat până în secolul XIX, apoi a fost transformată în reședință de vară și loc de ancorare al bărcilor. În timp a suferit diverse modificări. Parapetul a fost demolat, șanțul umplut cu apă și în jurul bateriei s-a construit un dig. Apoi o parte a parapetului a fost refăcută. Azi, păstrând mult din forma inițială, funcționează ca Restaurantul Ferretti.

În zona dintre cele două orașe se află o parte a terminalului de containere din Malta Freeport.

În depărtare am văzut Fortul Sf. Lucian (San Lucian Fort), cunoscut și ca Fort Rohan, pe lângă care urma să trec. A fost construit de Ordinul Sf. Ioan (1610-1611), ca al doilea turn de pază din sistemului de fortificații care urma să înconjure coastele insulelor Maltei.

Era un turn poligonal, bastionat, cu o mică capelă în care se afla o pictură reprezentându-l pe Sf. Lucian, mutată în 1799 la Biserica din Tarxien. A fost dotat cu 6 tunuri, cărora li s-a adăugat o baterie de artilerie (1715). În anii 1790 a fost transformat în fort, înconjurat de un șanț, numit după după al 70-lea Mare Maestru Emmanuel de Rohan-Polduc, Fortul Rohan. În timpul blocadei franceze (1798-1800), când Ordinul a părăsit Malta, a fost folosit ca bază de aprovizionare a britanicilor, aliații maltezilor.

Sub protectoratul britanic fortul a fost extins, când în partea dinspre mare s-au construit trei cazemate și transformat în fortăreață, dotată cu tunuri mari. După 1885 nu a mai fost folosit decât în Al Doilea Război Mondial, când Royal Air Force și-a depozitat acolo bombele și posteblic, pentru o perioadă de timp, ca închisoare. Din 1964 a intrat în administrarea guvernului, apoi a Universității din Malta, departamentul de Biologie și din 1988, a fost dat Ministerului Agriculturii și Pescuitului pentru a găzdui Centrul Național de Acvacultură, azi Centrul de Cercetare pentru Acvacultură din Malta.

În zona satului Marsaxlokk au fost descoperite templele antice de la Tas-Silġ. Satul a fost locuit și folosit ca port de fenicieni, cartaginezi și romani. Fiind invadat de corsarii musulmani, a fost părăsit. În timpul Marelui Atac (1565) marina otomană a ancorat în port, de unde trimiteau trupele marine pentru a ataca. După alungarea lor și ocuparea Maltei de Ordinul Sf. Ioan, zona înconjurătoare portului a fost fortificată, Bateria Ferretti și Fortul Sf. Lucian ,pe care le văzusem, făcând parte din acea structură de apărare. Portul satului a fost folosit de armata franceză (1798) și în Revolta Malteză de trupele aliate, britanice, napolitane și portugheze.

Sub britanici portul a fost folosit în special de pescari, mai ales cei din Żejtun. Trebuind să facă naveta până la port, începând cu anul 1846 și-au construit case, s-au mutat acolo și s-a reformat satul Marsaxlokk.

Azi lângă micul sat tradițional de pescari se află rezervoarele de combustibil și se înalță coșurile Centralei Electrice Delimara.

Populația aparținea de parohia din Żejtun . După ce Marchizul Rosalia Apap Viani Testaferrata a supraviețuit unei furtuni puternice pe mare (1890), a finanțat construirea Bisericii Maica Domnului din Pompei (Our Lady of Pompei Church), din 1897 devenită parohială. Până în anii 1920 clădirea a fost modificată și extinsă.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial Golful Marsaxlokk a fost folosit ca bază a Fleet Air Arm. Pentru a apăra sediile terestre ale Marinei Regale, pe mare au fost ancorate navele cu avioane și pe țărm au amenajat un aerodrom. Golful a devenit foarte cunoscut după summit-ul de la Malta (1989), când la bordul unei nave ancorată acolo, s-au întâlnit conducătorii celor două mari puteri- Mihail Gorbaciov (Rusia) și George Bush (SUA).

Satul este vizitat în permanență de turiști, mai ales pentru piețele sale, cu sortimente variate de marfă și duminica Piața de Pește, amenajate de-a lungul malului. Pe lângă cumpărături, atracția principală sunt bărcile specifice luzzu, cu care se pot face excursii până la Delimara sau Birzebbuġa.

Bărcile kajjik au fost create în secolul XVII, prin transformarea celor care însoțeau galerele marinei Ordinului Sf. Ioan (caici). Erau de trei tipuri, unele cu o sursă de lumină care permitea pescuitul pe timp de noapte, altul pentru transportul de pasageri, altul folosit pentru a recupera cărbunele căzut pe fundul mării în timp ce era încărcat pe nave în Marele Port. Aveau un singur catarg cu o velă și erau manevrate cu vâsle. Începând cu 1920 bărcile au fost dotate cu motoare. Azi 70% din flota de pescuit malteză se află la Marsaxlokk.

În timp unele bărci au fost vopsite în culori țipătoare, roșu, verde, galben, albastru, unele pictate cu elemente feniciene, altele având la provă ochii lui Osiris, zeița fertilității în Egiptul antic, numite azi bărcile luzzu.

Excursia în acea zonă luase sfârșit. Cum nu-mi place aglomerația, m-am grăbit spre stația de autobuz. Aveam de așteptat cam 30 minute până la sosirea lui, timp în care și stația s-a aglomerat. Autobuzul nu a oprit, fiind ocupat la maxim. Al doilea urma să sosească peste o oră, așa că m-am hotărât să iau un taxi. Întrebând, o localnică amabilă mi-a explicat în amănunt despre aplicația care se folosește pentru cursele de taximetru. Vă sfătui să vi-o instalați, dacă vizitați Malta. Norocul nu m-a ocolit nici de acea dată. Un șofer de taxi m-a luat fără ea.

Orașul Birgu, Malta

Publicat pe 7 ianuarie 2023 de monica frimu

Orașul Birgu, numit și Vittoriosa, este situat în regiunea de sud-est a Maltei, pe un promontoriu din sudul Marelui Port. A urmat aceeași istorie cu a întregii insule, începând cu fenicienii, până la ultimii ocupanți, britanicii. La capătul promontoriului a existat un castel, Castrum Maris. În Evul Mediu, când comunele insulei au fost organizate în regiuni, aflate sub jurisdicția diferitelor orașe, mulți locuitori din zona Birgu au refuzat jurisdicția Mdinei, susținând că aparțin de castel. După ce insula a fost ocupată de Ordinul Sf. Ioan, opt cavaleri, aparținând diferitelor limbi, au evaluat localitatea (1526), apoi a fost refăcută, s-a construit o mânăstire și ordinul și-a creat sediul acolo, Birgu devenind „capitală” a insulei.

Cum atacurile otomane erau dese, au înconjurat orașul cu un șanț și în afara lui au construit un zid de apărare. Pe locul vechiului Castrum Maris au construit Castelul Sf. Angelo, un fort legat de oraș printr-un pod mobil. În timpul Marelui Atac otoman (1565) fortificațiile au rezistat. Orașul nefiind cucerit, a fost numit Vittoriosa (oraș victorios). Apoi Ordinul a construit noua capitală Valletta și sediul, mânăstirea, casele cavalerilor au fost mutate în ea. În timpul blocadei franceze, o parte din trupele lor au fost încartiruite în Birgu. Maltezii s-au răsculat, cu ajutorul primit de la Marea Britanie, Portugalia și Napoli, i-au înfrânt și francezii s-au retras. Apoi insula a intraat sub Protectorat Britanic. În Birgu și-a stabilit baza Flota Mediteraneană a Marinei Regale, care a staționat acolo până în 1979 când, Malta câștigându-și independența, britanicii s-au retras. Azi Fortul St. Angelo este utilizat exclusiv de cavalerii Ordinului Suveran Militar al Maltei, drept primit de la guvern.

Pentru a vizita orașul istoric, am pornit de la Bastionul Sf. Ioan (St. John Bastion). În fața lui, în secolul XVII a fost construit un meterez (Couvre Porte Counterguard), în timp modificat.

Pe rând au fost construite patru porți, prima fiind Poarta Principală (Cover Gate).

Poarta Avansată (Advanced Gate) a fost creată în dreapta Bastionului Sf. Ioan. A existat și a patra poartă, Poarta Marină, situată în extremitatea vestică, care a fost distrusă în timpul unei explozii din armurărie (1806).

Pentru a face legătura între părțile bastionului a fost creată Poarta de Provence (Gate of Provence).

În secolul XVIII britanicii au transformat meterezul Couvre Porte în cazarmă militară, în Al Doilea Război Mondial transformată în sediu de Poliție, ulterior centru de apărare civilă, când s-au construit adăposturi antiaeriene. Azi în el funcționează Muzeul Războiului din Malta (Malta War Museum), care etalează arme, uniforme, medalii, documente, filmări originale ale războiului, unele situate în fostele adăposturi.

Azi intrarea în orașul istoric se poate face și pe o stradă rutieră, printr-o poartă mai modernă, amenajate ulterior.

Înaintând pe acea stradă am ajuns în dreptul Bisericii Sf. Gheorghe (St. George Church) care, după stabilirea cavalerilor în Birgu, împreună cu alte două biserici, care nu au supraviețuit, a fost folosită de cei de etnie greacă, restul bisericilor aparținând dominicanilor.

Biserica Dominicană BunaVestire (Good Annunciation Dominican Church) a fost preluată și modificată de Ordinul Sf. Ioan, de la vechea mânăstire, înființată de dominicanii stabiliți la Birgu (1528). După stabilirea în Malta a primului inchizitor, un reprezentant al Papei cu sarcina de a proteja credința romano-catolică din Malta și de a judeca cazurile de erezie (1574), biserica a fost înapoiată dominicanilor. A funcționat până în Al Doilea Război Mondial când, împreună cu mânăstirea, au fost distruse de bombardamente. Postbelic au fost reconstruite (1960).

După ce a preluat biserica, lângă ea Ordinul a construit un palat (1543), pentru Tribunalul nou înființat, Magna Curia Castellania Melitensis. Acesta a funcționat până în 1572, când a fost mutat în Castellania din Valletta. Apoi clădirea a fost renovată și folosită ca sediul al Inchiziției, tribunal, închisoare și o mică încăpere ca loc de rugăciune al evreilor. În timp Palatul Inchizitorului (Inquisitor’s Palace) a fost transformat în stil roman, cu influențe baroce. În 1630 inchizitorul Fabio Chigi, cel care ulterior a devenit Papa Alexandru VII, a achizionat câteva proprietăți alăturate și a extins palatul. În marele cutremur din Sicilia palatul a fost avariat, ulterior refăcut și în timp modificat, azi din fostul palat păstrându-se doar o curte mică înconjurată de galerie cu arcade.

Sub scurta ocupație franceză (1798-1800), Napoleon a desființat inchiziția, membrii ei fiind forțați să părăsească Malta în două zile. Apoi insula a fost preluată de britanici care au transformat clădirea în spital militar, apoi în loc de cazare a ofițerilor staționați la cazarma de lângă fortul din Senglea. La începutul secolului XIX clădirea a fost transferată autorităților civile, în schimbul unor proprietăți în Valletta. Din 1926 a fost adminstrată de Departamentul Muzeelor, care a restaurat-o. Timp de trei an, pân la refacerea ei, în fostul palat s-a mutat mânăstirea dominicană, distrusă în bombardamente (1942-1945), apoi, restaurat a fost amenajat ca muzeu (1966). La sfârșitul anilor 1980 muzeul era în declin și doar părți din el au rămas deschise pentru vizitatori. Palatul a fost redeschis ca Muzeu Național de Etnografie (1992), în care sunt expuse și exponate legate de inchiziție, machete ale unor clădiri azi dispărute, etc.

În 1542 Episcopul Domenico Cubelles a cumpărat casa familiei Abela și a amenajat-o pentru reședința sa. În Palatul Episcopului (Bishop’s Palace) funcționau adminstrația romano-catolică și un tribunal ecleziastic. Într-o clădire adiacentă se afla închisoarea în care deținuții așteptau judecata. După ce Valletta a devenit capitală, episcopul și-a mutat reședința acolo, în Birgu rămânând administrația (curia). În secolul XVIII palatul a găzduit o școală, dezafectată la începutul secolului XXI.

O parte dintr-una dintre cele mai vechi clădiri, construite de Ordinul Sf. Ioan în Birgu, s-a păstrat până azi, cu numele de Sala Cavalerilor (The Knights Hall). Inițial clădirea a funcționat ca Armurărie (Armoury). Avea un singur nivel. Pe cele patru fațade a fost prevăzută cu uși, pentru a facilita o distribuție mai rapidă a armamentului și proviziilor în caz de urgență. În timpul Marelui Asediu otoman (1565) a servit și ca spital pentru răniți. Clădirea a fost etajată în 1636. Intrând sub ocupația britanică a fost transformată în spital și cazarmă pentru militari. În 1806 o explozie puternică a magaziei prafului de pușcă a avariat grav multe din clădirile din apropiere. Postbelic clădirea a fost transformată în școală primară pentru copiii din Birgu și orașele învecinate.

Înaintând pe străduță, am ajuns la malul mării, unde se află fostul Bastion St. James, azi încadrat de clădiri de locuințe, o mică piațetă pentru relaxare și loc de parcare al proprietarilor din zonă.

Primul bastion, pentagonal, cu două niveluri (1565), a fost refăcut și modificat în secolul XVIII. În timpul lucrărilor de restaurare (sec. XXI) s-a descoperit o parte din bastionul original.

M-am întors spre centrul orașului vechi, pe lângă o clădire din 1660, construită ca mânăstire de călugărițe, folosită ulterior ca depozit de arme și din 1800 transformată în Primul Spital Naval Britanic din Malta (First British Naval Hospital).

Când Ordinul s-a instalat în Birgu, pe lângă sediul Marelui Maestru, clădiri administrative, mânăstire, biserici, au fost construite și cinci Auberge, case ocupate de cavalerii de diferite limbi.

Prima Auberge de Castille, León et Portugal (1530) nu a supraviețuit și în 1574 a fost înlocuită cu o nouă clădire, la rândul ei modificată în timp. Clădirea de azi, în proprietate privată, păstrează din vechea clădire doar o porțiune de zid și un decor.

Uitându-mă după plăcile explicative, postate pe clădirile vechi, m-a adus la realitate un atelier, demonstrându-mi că totul a fost cândva și că viața merge înainte, azi clădirile fiind funcționale sau locuite.

Trecutul cu prezentul se adunau și în următoarea clădire, fosta Auberge de France, azi Consiliul Local Vittoriosa (Vittoriosa City Council), pe care cavalerii francezi au locuit-o până când s-au mutat în Valletta (1533-1571). Ca toate clădirile părăsite de cavaleri și aceasta a fost vândută (1586). Până la începutul secolului XIX a trecut din proprietar în proprietar, apoi a intrat în posesia familiei Vella. Fiind foarte bogată, clădirea a început să fie numită de localnici Palatul milionarului. În perioada 1852-1918, fiind în administrația guvernului, a fost transformată în școală primară, ulterior a fost închiriată de Lorenzo Zammit Naro, care a transformat-o pentru fabricarea de mobilier. Postbelic a fost părăsită, în perioada 1966-1978 folosită ca atelier de dulgherie, transformată în muzeu (1981-1987) și după restaurarea din 2010, închiriată de Consiliul Local (2012), care funcționează și azi.

Legată de Auberge de France se afla reședința administratorului spitalului Ordinului, Sfânta Infirmerie Proud’Home, funcția fiind ocupată de unul din cavalerii francezi.

Reședința se afla în apropierea spitalului. Pe locul lui în 1679 s-au construit Biserica Sf. Ana (St. Anna church) și Mânăstiriea Benedictină Sf. Scolastica (St. Scholastica Benedictine Monastery), azi încă funcționale, mânăstirea fiind folosită de o mică comunitate de călugărițe benedictine.

Pe locul unei biserici vechi (1400), în 1561 a fost construită Biserica Maicii Domnului a Îngerilor (Church of the Virgin of the Guardian Angels). Biserica fost refăcută un secol mai târziu (1624) și preluată de Ordinul Sf. Filip Nerri (1652). Lângă biserică preoții Ordinului au construit un oratoriu, pe care l-au folosit până în secolul XIX, când Ordinul a fost dizolvat, clădire distrusă în Al Doilea Război Mondial. În perioada 1737-1739 au extins biserica sub forma actuală, ulterior i-au adăugat o sacristie și o clopotniță. Postbelic biserica, avariată de război, a fost părăsită.

În 1462 nobilul spaniol De Guevara, familie ai cărei membri ulterior au fost guvernatori ai Castelului St. Angelo, a construit Biserica Maica Domnului din Monserrat. În timp degradându-se, în 1784 a fost refăcută și hramul schimbat, devenind Biserica Sfinta Treime (Holy Trinity Church). Clădirea a fost distrusă de bombardamente din Al Doilea Război Mondial. Postbelic a fost refăcută (1945).

Dorind să vizitez Fortul St. Angelo, am coborât spre malul apei. Fortul a fost construit de Ordinul Sf. Ioan, pe locul fostului castel Castrum Maris, în centrul Marelui Port (sec. XVI). Din păcate am renunțat să-l vizitez, la intrarea în fort fiind o coadă mare de persoane.

Am luat-o agale înapoi, urmând faleza orașului.

Peste apă se vedea o parte din Senglea, unul dintre cele trei orașe fortificate din zonă.

La mal erau ancorate nenumărate vase mici.

Zona a fost restaurată la începutul anilor 2000. Într-o clădire ridicată în 1553, Palatul Generalului Galerelor (The Palace of the General of the Galleys), titlu deținut de Leone Sforza și Juan de Valette, folosită și de visteria Ordinului Sf. Ioan, azi funcționează un cazinou.

Lângă ea se afla arsenalul marinei Ordinului. Sub britanici, pe locul lui a fost construită Brutăria Marinei Regale Britanice (1842-1845). Zilnic aproviziona cu cca. 14.000 de kilograme de pâine și biscuiți, produse folosindu-se mașini acționate cu abur. Postbelic clădirea a devenit sediul Poliției Amiralității și în câteva camere au funcționat birouri și magazine. După câștigarea independenței Maltei, când britanicii s-au retras (1979), o perioadă clădirea a rămas nefolosită.

După ce a fost amenajat, în 1992 a fost inaugurat Muzeul Maritim din Malta (Malta Maritime Museum), care etalează bărci, ancore, amfore, tunuri, arme, documente, picturi, uniforme, un motor cu abur din anii 1950, o navă de clasa a treia a marinei Ordinului Sf. Ioan și cea mai mare ancoră romană găsită până azi în lume, cântărind 4 tone.

Trecând de muzeu, am ajuns în dreptul unui mic giratoriu, pe marginea căruia se înălța Biserica Colegiată Sf. Laurențiu (St. Lawrence Collegiate Church). A fost construită de cavalerii Ordinului Sf. Ioan pe locul fostei Capele Sf. Laurențiu (1436). Au folosit-o ca Biserică Conventuală până la construirea Vallettei, când Ordinul și-a mutat sediul acolo (1530-1571).

În perioada 1681-1696 clădirea a fost refăcută și i s-a ridicat un turn-clopotniță, al doilea fiind construit abia în 1913. În spatele altarului a fost postat un tablou reprezentând martiriul sfântului. În 1820 Papa Pius VII a transformat-o în Biserică Colegiată. În Al Doilea Război Mondial biserica a fost avariată, când cupola, sacristia, sala capitulară și capela Sf. Sacrament au fost distruse. Postbelic biserica a fost refăcută, capela în 1951, cupola în 1952 și restaurată.

De acolo am continuat plimbarea, studiind clădirile situate pe celălalt mal al apei, aparținând celorlalte două orașe fortificate, Cospicua și Senglea, pe care urma să le vizitez.

Senglea

Bastionul Sheer

Cospicua

Citește și Cospicua și Senglea, Malta

Rabat, Malta- Muzeul Wignacourt, Grota și Catacombele Sf. Pavel

Publicat pe 2 ianuarie 2023 de monica frimu

Răspunde

După ce am vizitat mare parte a orașului Rabat, Malta, urma să vizitez subsolul său, în care s-au păstrat de la începutul erei noastre numeroase catacombe. Cele situate sub Bazilica Sf. Pavel se puteau vizita într-un circuit, care pornea din Muzeul Wignacourt (Wignacourt Museum), situat lateral de Piața Sf. Pavel.

Muzeul, numit după al 54-lea Mare Maestru Alof de Wignacourt (1547-1622), care a condus Insulele Malteze în perioada 1601-1622, a fost amenajat într-o clădire din secolul XVIII și deschis în 1981.

Clădirea cu trei niveluri, înconjurând o mică grădină, cu o capelă, inițial a fost locuită de Capelanii Ordinului Sf. Ioan, apoi folosită ca și Colegiu (Seminar).

Sub ocupația franceză a fost preluată de guvern dar a continuat să fie folosită de biserică. Postbelic a fost folosită ca școală, infirmerie, centru social și în 1961 retrocedată bisericii.

Artefactelor fostului colegiu li s-au alăturat cele ale Bisericii Sf. Pavel, a altor biserici afiliate parohiei, donate de persoane private și s-a creat o colecție, cu care s-a înființat muzeul.

Pe lângă obiectele religioase, muzeul etalează sculpturi, ceramică, argintărie, cărți rare, monede, etc. Galeria de artă a muzeului are ca bază colecția notarului Francesco Catania. Din păcate eu nu am putut-o vizita, fiind închisă.

În nivelul subteran se află morminte punice, romane și ale unor personalități din Evul Mediu.

Acolo a fost îngropat și Marele Maestru Wignacourt.

La acest nivel muzeul este legat de Grota Sf. Pavel și de adăposturile antiaeriene din Al Doilea Război Mondial.

Grota Sf. Pavel (St. Paul’s Grotto) este situată sub Bazilica Sf. Pavel. Se spune că a fost locul unde, după ce a naufragiat în Malta, a locuit timp de trei luni (60 e.n.), timp în care a propovăduit creștinismul. În secolul XVI grota devenise loc de pelerinaj. Pentru a o îngriji, în 1610 a fost preluată de pustincul spaniol Juan Benegas de Cordoba, apoi de Ordinul Sf. Ioan, când Marele Maestru Wignacourt a ridicat biserica la statutul de biserică colegială (1619).

Pentru a adminsitra biserica și grota, în 1749 a fost fondat un Colegiu, clădire în care azi funcționează Muzeul Wignacourt. Tot atunci Marele Maestru Pinto a postat în grotă statuia Sf. Pavel. În decursul timpului grota a fost vizitată de diverși papi, între care Papa Ioan Paul al II-lea (1990) și 2001 și Papa Benedict al XVI-lea în (2010).

Adăposturile Antiaeriene din Al Doilea Război Mondial (World War II Shelters) erau de fapt cca. 50 de camere, care puteau adăposti în jur de 350 de persoane.

Unele săli au fost ocupate de o întreagă familie, care s-au refugiat acolo pe toată durata războiului.

În zona Hal Bajjada, numită și Tad-Dlam, se află peste 30 de hipogee. Intrarea în Complexul central, întins pe 2.000 metri pătrați, se află în apropierea bazilicii.

Catacombele Sf. Pavel (St. Paul’s Catacombs) sunt de fapt locurile de înmormântare din timpurile punice, romane și bizantine, interconectate printr-un un sistem de pasaje.

Se presupune că primele catacombe erau de fapt mici camere funerare punice, cărora în perioada romană li s-au alăturat și altele, formând un cimitir situat în afara zidurilor orașului Melite.

Majoritatea au fost datate de arheologi din perioada romană (sec. IV-III î.e.n.). Ele au fost folosite până în secolele VII-VIII e.n.

În perioada creștinizării insulei (sec. XIII) o parte din catacombe au fost utilizate în secret ca altare, de populația care nu trecuse încă la creștinism, fapt demonstrat de două mese circulare, situate în mijlocul unor săli și scaune sculptate în piatră, despre care se știe că erau folosite la festivalul anual al morților.

În timpul săpăturilor a fost descoperit și un altar creștin, decorat cu picturi murale.

Se crede că în aceste catacombe au fost înmormântate peste 1.000 de persoane.

În decursul timpului catacombele au fost abandonate și, prin amenajările exterioare, intrările la ele astupate. Primul care a început să le cerceteze a fost Dr. A.A. Caruana, pionierul arheologiei erei creștine din Malta, care a început săpăturile în 1894.

Azi catacombele, amenajate în scop turistic, sunt un loc mult căutat de vizitatori din întreaga lume. Din cele 10 zone ale Complexului Central, eu am reușit să văd doar două.

După atâta subteran, am preferat să mă întorc, evitând centrul orașului.

Spre stația de autobuz am trecut pe lângă Biserica Sf. Dominic (St. Dominic Priory), despre care se spune că este una dintre cele mai frumoase din Malta, în cadrul mânăstirii existând grădini luxuriante. Pe locul bisericii a existat o peșteră. Legenda spune că acolo unui vânător de păsări i s-a arătat Fecioara Maria și, drept mulțumire, acesta a amenajat un altar (1400). Ulterior locul a fost ales de trei călugări dominicani pentru ridicarea unei mânăstiri, a cărei biserică a fost construită peste peșteră și dedicată Madonei Grotei (1450). În Marele Asediu Otoman (1555) clădirile au fost avariate dar la sfârșitul secolului XVI au fost refăcute în forma actuală.

Citește și Orașul Mosta, Malta

Rabat, Malta- Muzeul Domvs Romana și câteva biserici

Publicat pe 1 ianuarie 2023 de monica frimu

Orașul Rabat din Malta este situat în continuarea orașului Mdina, în afara zidurilor de fortificație ale acestuia. Numele Rabat provine fie de la „oraș fortificat” fie de la „suburbie”. În timpul romanilor cele două orașe formau localitatea Melite, înconjurată cu ziduri grose de apărare, între care se afla un șanț adânc. După ce am vizitat Mdina, din care am ieșit prin Poarta Grecilor, am străbătut un mic tunel rutier și am intrat în Rabat.

Melite a fost distrusă în timpul invaziei arabe (870 e.n.), când mare parte a populației a fost masacrată, bisericile jefuite și distruse. O parte din marmura bisericilor a fost folosită ulterior la construcția Castelului Sousse (Tunisia).

Pe teritoriul actualului oraș s-au găsit puține urme antice, câteva artefacte din epoca bronzului, monede, ceramică, secțiuni ale unui drum roman, de cisterne și canale din perioada punico-romană. Cea mai mare descoperire s-a făcut în zona dintre Mdina și Rabat în 1881. Executându-se niște săpături, muncitorii au dat peste niște obiecte vechi, au chemat specialiștii, care le-au extras, restaurat și expus în Muzeul Domvs Romana, înființat în acel scop (1882).

Ele aparțineau unei case romane din secolul I, despre care se presupune că a aparținut unei familii bogate, abandonată în secolul II, peste care în secolul XI s-a înființat un cimitir islamic, din care s-au recuperat fragmente de pietre funerare.

În muzeu sunt etalate câteva mozaicuri și statui prețioase.

Una dintre statui, după fizionomie și frizură, se presupune că o reprezenta pe Antonia, fata lui Claudiu, romanii având atunci obiceiul de a posta în public statuile membrilor familiei conducătorului.

De asemenea au fost recondiționate mai multe obiecte casnice, sticlărie, amfore, monede, etc., găsite în fosta casă.

De la muzeu am străbătut Piața Anton Agius, amenajată pe o zonă mărginașă, numită l-Ghalqa ta’ Kola (câmpul Kolei) și numită după un sculptor renumit, născut în Rabat, cu un loc larg pentru parcarea autovehiculelor. În acea zonă au fost postate câteva lucrării ale scuptorului și în 2011 inaugurată statuia sa, creată de doi foști elevi ai săi.

statuia Anton Agius (1933-2008)

Pentru a vedea Biserica Sf. Marcu (St. Mark church), am părăsit piața și am intrat pe străduțele înguste ale vechiului oraș. Sosiți în Malta (1383), călugării augustinieni au ridicat o mânăstire și o biserică în afara zidurilor Melitei. Distruse în atacul otoman (1555), au primit în îngrijire Capela Sf. Evanghelist Marcu, de pe dealul Saqqajja și găzduire lângă ea. Apoi li s-a alocat un teren din oraș unde și-au reconstruit mânăstirea și biserica (1571-1588).

Fațada bisericii, realizată în stil renascentist, a rămas nemodificată până azi.

În timpul ocupației franceze a Maltei augustinienilor li s-a cerut să-și părăsească mănăstirea și să se mute la mănăstirea din Gozo. Spațiul de acolo fiind prea mic, mulți călugări s-au întors la familiile lor, dar la sfârșitul anului 1798 s-au întors la Rabat, mânăstirea fiindu-le retrocedată.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în parterul mânăstirii a funcționat o școală de băieți. Subsolul a adăpostit peste 300 de persoane și mobilier din casele bombardate.

Sub o mare parte a teritoriului orașului s-au păstrat numeroase catacombe. Pe unele din ele, în funcție de timpul disponibil, urma să le vizitez și eu.

Deși ador străduțele vechilor fortărețe, pe care te poți plimba ca într-un labirint, neavând suficient timp, m-am îndreptat spre strada Sf. Pavel, care ducea spre catacombe.

În drum urma să văd o altă biserică, ridicată de franciscani, împreună cu o mânăstire, imediat după ce au sosit în Malta (1492).

Biserica Nașterea Maicii Domnului (The Church of the Nativity of Our Lady), numită de localnici ta’ Ġieżu, a fost extinsă în 1757, cu ajutor financiar din Italia, Spania și Portugalia. Interiorul a fost decorat cu picturi, sculpturi și odoare de preț.

În 2017, după ce o parte a tavanului s-a surpat, distrugând altarul din marmură, biserica a fost închisă și i s-a creat un acoperiș temporar.

Pe strada Sf. Pavel am trecut pe lângă Casa Bernard (Bernard House), construită în secolul XVI, de familia după care a fost numită, pe locul unui fost turn de veghe, la rândul lui ridicat pe fundații romane, a căror ruine se pot vedea în pivnița ei.

Încă câteva case și în față se contura Piața Sf. Pavel, numită după bazilica care tronează pe o latură a ei. Bazilica Sf. Pavel (The Basilica of St. Paul) se află pe locul unei foste biserici, menționată de Episcopul Hilarius ca „ecclesia Sancti Pauli de crypta”, împreună cu un cimitir și un șanț roman din zonă (1336)., care a fost înlocuită cu altă biserică în 1578.

Actuala biserică a fost ridicată cu ajutorul financiar al nobilei Cosmana Navarra (1653-1683). Sub ea se află o grotă în care se spune că a trăit și predicat creștinismul Sf. Pavel (60 e.n.), în secolul XVII devenit loc de pelerinaj. Grota poate fi vizitată într-un circuit care pornește din Muzeul Winacourt. În anul 2020 biserica a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.

Se spune că Sf. Pavel l-a vindecat pe tatăl lui Publius, prefectul de atunci, devenit primul Episcop al Maltei. În cinstea lui, anexat de bazilică, în 1617 a fost construit Sanctuarul Sf. Publius (St. Publius Sanctuary), care a fost îngrijit de cavalerii Ordinului Sf. Ioan. A fost refăcut în1692 și 1726.

Interiorul a fost decorat cu picturi reprezentându-i pe Sf. Publius predicând, martiriul său, consacrarea ca episcop, pe Marele Maestru Alof de Wignacourt, susținător al cultului Sf. Pavel și pe Papa Paul V, susținător financiar al sanctuarului și grotei.

În spatele altarului a fost postat un tablou, reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe, acesta ținând în mână crucea cu opt colțuri, folosită de Ordin. La picioarele ei au fost pictați Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Publius.

În 1753, în dreapta altarului, s-a creat Capela Sf. Sacrament, decorată în stil baroc, în care a fost postată o pictură reprezentând Cina cea de Taină a lui Cristos.

Pe o altă latură a pieței se află Biserica Sf. Cataldus (St. Cataldus Church), una dintre puținele biserici dedicată sfântului irlandez, Episcopul de Taranto din Apulia, despre care se spune că a fost venerat de normanzii sosiți în Malta.

Sub biserică se află Catacombele Sf. Cataldus, foste morminte din secolele II-III în care, anual, la aniversarea înmormântării, familia se aduna și ținea o masă comemorativă.

În Rabat își are sediul Nunțiatura Apostolică a Sfântului Scaun în Republica Malta (misiune diplomatică religioasă).

Citește și Rabat, Malta- Muzeul Wignacourt, Grota și Catacombele Sf. Pavel

Orașul Mdina, Malta

Publicat pe 30 decembrie 2022 de monica frimu

Răspunde

Orașul Mdina, vechea capitală a Maltei, este situat pe un deal, în regiunea central-nordică a insulei. Din Hamrun, unde eram cazată, am luat singurul mijloc de transport în comun, autobuzul și după cca. 30 minute am coborât la mică distanță de intrarea în orașul fortificat Mdina. Pe drum mă gândeam la istoria localității. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice au scos la iveală urme de locuire încă din anii 5.200 î.e.n.. Insula a fost colonizată pe rând de fenicieni (1.000 î.e.n.), greci (736 î.e.n.), cartaginezi (400 î.e.n.) și romani (218 î.e.n.).

Până la poarta de intrare în oraș am trecut pe lângă fostul Casino Notabile, o casă construită în jurul anilor 1887-1888, din calcar, cu o bază din lut. Casa, în stil eclectic, era situată în afara zidurilor orașului, pe dealul Saqqajja. Pentru că de acolo se vedea întreaga panoramă a zonei, a fost numit și Point de Vue.

Orașului Mdina a fost fondat de fenicieni în jurul anului 700 î.e.n., cu numele Maleth. Când Malta a fost ocupată de romani, aceștia au format o așezare, numită Melita, care cuprindea actualele orașe Mdina și Rabat, pe care au încojurat-o cu ziduri de apărare. Guvernatorul și-a construit reședința la Mdina. Se spune că după ce a naufragiat în zonă (62 e.n.), Sf. Ap. Pavel din Tars, primul evreu sosit în Malta, a fost găzduit în Mdina, de unde a început să propovăduiască creștinismul.

A urmat dominația bizantină (sec. IV-IX), apoi Malta a fost cucerită de arabi (870 e.n.), urmați de normanzii din Regatul Siciliei (1091), care au înconjurat Mdina cu un sistem de fortificații, cu două ziduri de apărare, între care se afla un șanț adânc, separând-o de Rabat. Intrarea principală era situată aproape de colțul de sud-est al orașului și era formată din trei porți, separate de trei curți. În apropierea ei se afla un turn, numit Turri Mastra. În 1429 sarazinii au încercat să cucerească cetatea, dar au fost respinși. Imediat după atac (1448), la nivelul porții a fost construit un avanpost fortificat (barbacană).

În 1530 Malta a fost ocupată de cavalerii Ordinului Sf. Ioan, Cavalerii Ospitaliei, numiți și Cavalerii de Malta, deoarece au condus-o până în 1798, când Malta a fost ocupată de francezi și Ordinul a fost expulzat. Ordinul a lăsat capitala Mdina neocupată, stabilindu-se în Birgu. Preluând puterea, treptat capitala a pierdut controlul asupra populației țării. În timpul domniei lui Juan de Homedes y Coscon fortificațiile Mdinei au fost modernizate, astfel a putut să se apere împotriva marelui atac otoman (1551). Mare parte a orașului a fost distrusă de cutremurul din 1693. În 1772 Marele Maestru António Manoel de Vilhena a ordonat refacerea și restaurarea lor.

Poarta Principală (Mdina gate) a fost refăcută în stil baroc (1724). Pentru a fi accesată, podul cel vechi din lemn distrus, s-a construit un pod de piatră, decorat cu statui, două reprezentând lei care țin stema orașului și a lui Vilhena.

La exterior poarta a fost decorată cu pilaștri dubli. În partea superioară a fost postată stema Mdinei.

În interior a fost decorată cu statuile sfinților patroni ai Maltei, Sf. Publius, Sf. Agata și Sf. Pavel. Poarta a fost restaurată în 2008. A fost locul unor filmări din Games of Thrones.

Traversând poarta se intră în Piața Sf. Publius. Acolo s-a aflat vechiul turn Turri Mastra, distrus în marele cutremur (1683), care a fost demolat și înlocuit cu Torre dello Standardo (1725-1726), turn de semnalizare din care în fiecare seară se trăgea cu arma pentru a se închide porțile și, prin aprinderea de torțe, se semnalizau eventualele incendii sau atacuri. În timpul Revoltei Malteze (1798) împotriva francezilor rebelii au ridicat pe turn steagurile malteze, napolitane și portugheze. Văzându-le, Marina Portugheză a sosit în ajutor. În timp turnul a fost folosit pentru cazarea personalului unui sanatoriu, până în 1888 ca birou pentru telegraf, apoi a găzduit Secția de Poliție, până când aceasta s-a mutat într-o clădire de vis a vis (2002) și azi servește ca Centru de Informare Turistică și pentru evenimente culturale ocazionale.

Secția de Poliție Mdina

Curțile vechilor porți au fost demolate pentru construirea Palatului Vilhena (Vilhena Palace). În timpul săpăturilor s-au descoperit vestigii post-punice, mici părți din ruinele fostului fort, Castellu di la Chitati (sec. VIII) și ruinele Palatului Giuratale, construit pe locul fortului pentru consiliul administrativ civil, numit Università, distrus de cutremurul din 1693. Clădirea, în stil baroc francez, în formă de U, a fost înconjurată de loggi. Pe fațada principală, ușa de intrare a fost flancată cu coloane corintice. Deasupra ei s-a postat stema și un relief de bronz al lui Vilhena. În perioada 1860-1907 palatul a fost transformat în sanatoriu pentru armata britanică. Din 1909 Regele Edward VII l-a transformat în Spital TBC, numit Spitalul Connaught, după prințul care l-a dotat cu echipamente, care a funcționat până în 1956. Din 1973 până azi în el funcționează Muzeul de Istorie Naturală (Natural History Museum) cu mostre de floră și faună, fosile, roci, minerale și diorame ale habitatelor malteze. Clădirea a fost restaurată în anul 2002.

Începând de sub Poarta Principală până sub aripa dreaptă a Palatului Vilhena, subteran se întind pasaje secrete, camere, celule, amenajate pentru a arăta temnițele malteze începând cu epoca romană până la perioada cuceririi Maltei de către trupele lui Napoleon, în cadrul Muzeului Temnițelor (Dungeon Museum).

Lângă palat s-a construit Corte Capitanale, Tribunalul Mdina (Mdina Court), care de fapt nu avea putere de decizie, instanțele aflându-se sub jurisdicția Ordinului Sf. Ioan. Fațada clădirii, în stil baroc francez (1726-1728), a fost decorată cu pilaștri toscani și corintieni, pentru a susține cornișa. Deasupra ușii principale s-a creat un balcon, flancat de statuile alegorice ale Justiției și Milei. Tribunalul a fost legat de Palatul Vilhena și de Palatul Episcopal, ultimul cu rol de decizie în instanță, prin pasaje secrete, azi desființate. În 1813 Corte Capitanale a fost mutată la Valletta, în palatul Castellania. Azi în el funcționează Consiliul Local Mdina (Mdina Local Council).

Lipită de clădire, Logia Heraldului, structură cu trei arcade, cu o terasă deasupra, presupusă a fi fost construită în secolul XVII, a fost folosită de strigătorii orașului, ofițeri ai curții regale, pentru a anunța oamenilor noile decrete.

Înaintând spre centrul orașului am trecut pe lângă Capela Sf. Agata (St. Agatha Chapel), capelă romano-catolică, ridicată în 1694 pe locul unei capele vechi, până în 1661 deținută de familia Gatto Murina, ulterior dată bisericii din Malta, care a fost distrusă în marele cutremur (1693). Deasupra ușii de intrare se poate vedea și azi inscripționat numele primilor fondatori. În capelă se află un tablou care o prezintă pe Sf. Agatha, patroana Maltei, împreună cu Sf. Adrian.

Pe o străduță adiacentă călugărițele benedictine, sosite în Malta în secolul XV, în jurul anului 1418 au construit o mânăstire cu o capelă, menționată în documente din 1555. În jurul anului 1625, prin inițiativa Episcopului Baltassare Cagliares, capela a fost transformată în actuala Biserică Sf Petru (St. Peter’s Church). În spatele altarului a fost postat un tablou care înfățișează Madona și copilul Isus în brațe, împreună cu Sf. Petru, Sf. Benedict și Sf. Scolastica (1682).

Printre casele, majoritatea construite după marele cutremur, am ajuns în Piața Sf. Pavel.

Casa del Magistrato

Piața a fost realizată la sfârșitul anilor 1720, în fața Catedralei, prin demolarea unor case. A fost lărgită la începutul secolului XIX, demolându-se alte case. Pe o latură a pieței se afla Palatul Gourgion (Gourgion Palace), o clădire în stil baroc, ocupată de cavalerii Ordinului (1728). O dată cu extinderea pieței i s-a modificat fațada în stil neo-gotic, peste ferestre și ușa de intrare creându-se arcade și la primul nivel balcoane decorate.

După ce am vizitat Catedrala Metropolitană Sf. Pavel și Muzeul Catedralei am continuat plimbarea spre Piața Bastionului. Printre clădirile vechi, biserici și palate parcă făcusem o călătorie în timp și trăiam evenimentele de atunci. Capela Sf. Fecioară a Cetății, sau Capela Sf. Roque (St. Roque Chapel), a fost construită în secolul XVIII pe locul Capelei Sf. Cruce (1393), demolată în 1681. În noua capelă a fost postat un tablou care o înfățișează pe Fecioara Luminii. După el, în timp, capela a fost numită și Maica Domnului a Luminii.

Biserica Buna Vestire (Church of Annunciation of Our Lady), cunoscută și ca Biserica Carmelitană (Carmelite Priory), se află pe locul vechii Capele Nașterea Mariei, care în 1650 a intrat în posesia carmeliților. Aceștia au înlocuit-o cu actuala biserică (1660-1675), în stil baroc maltez, lângă care au construit o mânăstire (1678). După marele cutremur (1693), când Catedrala a suferit avarii grave, a preluat rolul ei, până a fost refăcută (1702).

Interiorul, cu șase capele, a fost decorat cu picturi, odoare valoroase și sculpturi, între care statuia Maicii Domnului de pe Muntele Carmel.

În spatele altarului a fost postat tabloul Vestirea Domnului, înrămat cu lemn sculptat și aurit (1677). Sub biserică a fost amenajată o criptă.

În timpul atacului francez, pentru ocuparea insulei, în calea lor au jefuit tot ce era valoros, pentru finanțarea războiului lui Napoleon. Biserica a fost și ea jefuită. Despre acele vremuri circulă o legendă care spune că unii dintre rebelii maltezi au încuiat biserica, au tras clopotul, dând alarma, fiind inițiatorii Marii Revolte Malteze.

În secolul XVII în Mdina s-a mutat familia nobiliară Constanzo, italieni din Napoli, ai cărei membrii în decursul timpului au ocupat funcții importante, Piero fiind senator în Messina, Giovanni judecător în Palermo, Matteo comandant al cavalerilor de Malta (1482), etc. În 1666 au construit Palatul Constanzo (Constanzo Palace), clădire cu două etaje, cu un balcon deasupra ușii de intrare și cu pivnițe subterane, despre care se spune că, pentru a se ascunde, au fost folosite de carbonari. Palatul a găzduit și suporteri ai lui Garibaldi. Sub dominația britanică, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost folosit ca sediu al ofițerilor și din 1950 ca școală conventuală de fete. Ulterior a fost transformat în restaurant și azi găzduiește Medieval Times Show, care arată viața locală din secolele XIV- XV.

În apropiere se află o clădire, a doua ca vechime din Mdina. Pe locul ei în secolul XIII exista casa La Rocca, mult mai extinsă decât actualul palat. Ulterior o parte din ea a fost folosită ca sinagogă. În secolul XV, deținută de familia Cumbo, fațada a fost modificată în forma actuală. Un secol mai târziu a intrat în posesia lui Ambrosio de Falsone, șeful Consiliului Local, iar în 1524 a fost moștenită de vărul său, Vice-Amiralul Michele Falsone, familie după care este numit azi Palatul Falsone (Falsone Palace). Acesta l-a extins și la etaj a adăugat ferestre decorative. Următorul proprietar, Matteo Falsone, adoptând ideile lutherane, Inchiția l-a persecutat, i-a confiscat palatul, averile și a fost nevoit să părăsească insula, refugiindu-se în Sicilia (1574). Palatul a trecut în proprietatea familiei Cumbo-Navara (1657) și în decursul timpului a suferit mai multe modificări. Apoi a fost împărțit în mai multe case.

În 1927 una dintre ele a fost cumpărată de Olof Frederick Gollcher, suedez care deținea o afacere de transport maritim, ce funcționează și astăzi în Malta sub numele de The Gollcher Group, care a luptat pentru Malta în cele Două Războaie Mondiale. Fiind colecționar de artă, până în 1938 a achiziționat tot palatul, l-a modificat și și-a mutat colecțiile în el. Pentru a completa portalul principal al fațadei, a adăugat o ușă arcuită. În curtea interioară a construit o scară de acces, siculo-renascentista și o fântână pseudo-siculo-normandă și la numit Casa Normandă. În anul 2001 palatul a fost restaurat și din 2007 transformat în muzeu, întreținut de o fundație înființată de Gollcher. Cele 17 săli ale muzeului arată viața de zi cu zi a familiei Gollcher. Cu mobilier și obiecte de epocă sunt create o bucătărie, studioul lui Gollcher, dormitoare, o armurărie și biblioteca cu o colecție de 4.500 de cărți și manuscrise.

Amintind de islaeliții, presupuși că au venit prima dată în Malta împreună cu comercianții fenicieni (sec. IX î.e.n.), primul evreu cunoscut fiind Sf. Pavel (62e.n.), care a naufragiat, pe zidul unei case am văzut postată o placă cu inscripția Vechea Piață Evreiască de Mătase (The Old Jewish Silk Market).

Sub succesiunea de cuceritori ai insulei, pentru a le finanța campaniile militare, evreii au fost supuși unor taxe grele. În Mdina, capitala de atunci a Maltei, o treime din populație erau evrei. Deși în 1492 au fost expulzați, o parte din ei a rămas în Malta. După ce Ordinul Sf. Ioan a preluat puterea (1530), au fost folosiți ca sclavi pentru construcția orașelor, fortificațiilor, răpiți de cavaleri, împreună cu musulmanii, și vânduți speculanților.

În 1798, Malta fiind cucerită de francezi, Napoleon a exilat Ordinul și a eliberat evreii. După doi ani insula a intrat sub dominația britanică și a început imigrarea evreilor, veniți din Gibraltar, Anglia, Italia, Portugalia, Tripoli și Tunisia. În timpul celui de al Doilea Război Mondial Malta a fost singura țară care nu cerea vize evreilor care fugeau din Europa nazistă.

În apropierea zidurilor Mdinei, pe una din laturile actualei Piețe a Bastionului (Bastion Square), evreii au construit o sinagogă, care a fost distrusă de cutremurul din 1693.

Pe locul ei azi se află Casa Beaulieu (Beaulieu House).

Zona bastionului este amenajată cu bănci pentru relaxare. Este vizitată mai ales pentru panorama care se înfățișează de la înălțimea zidurilor.

De acolo, îndreptându-mă spre ieșirea din oraș, am străbătut străduțele din partea de vest a orașului.

Într-una din casele vechi, Casa Magazzini, construită de cavaleri pentru a depozita muniția, azi funcționează Muzeul „Cavalerii din Malta” (The Knights of Malta Museum) în care prin 34 de tablouri și un spectacol audio-vizual 3D se evocă viața cavalerilor, bătăliile purtate, începând cu anul sosirii lor în Malta (1530) până la expulzarea făcută de francezi (1798).

Încă două biserici și vizitarea Mdinei lua sfârșit.

Biserica Sf. Petru în Lanțuri (St. Peter in Chain Church) a fost construită la sfârșitul secolului XVI, pe locul uneia menționată în 1575 de Episcopul Martino Royas ca fiind antică. Biserica simplă, formată doar dintr-o navă, cu un fronton care susține o cornișă înclinată și o clopotniță abia vizibilă, în timp s-a deteriorat și a fost restaurată în anii 1956.

Prima Biserică Sf. Nicolae (St. Nichola’s Church) a fost construită în 1434. La cererea lui Bartolomeo Vella, în 1685 a fost înlocuită cu actuala clădire, în formă de cruce grecească, cu o cupolă. Azi, nefolosită în scopuri religioase, păstrează artefacte din Catedrala Mitropolitană, în special din Capella Ardente a Catedralei, care a fost folosită cândva în serviciile funerare ale unor oameni de seamă

Am ajuns la a doua poartă din Mdina, Poarta Grecilor (Greeks Gate), considerată a fi singura din Malta care a supraviețuit din perioada secolelor XII-XIII, când a fost construită, o dată cu zidul interior al orașului. Poarta ca atare a fost creată în 1550, ca intrare printr-un bastion. În secolul XVIII, când fortificațiile au fost extinse, fațada exterioară a fost modificată.

Citește și Rabat, Malta- Muzeul Domvs Romana și câteva biserici

Mdina, Malta- Catedrala Metropolitană Sf. Pavel și Muzeul Catedralei

Publicat pe 29 decembrie 2022 de monica frimu

Răspunde

Catedrala Metropolitană Sf. Pavel (St. Paul’ s Metropolitan Cathedral) din Mdina, Malta, este situată într-o piață largă din centrul orașului. Este numită „Metropolitană” deoarece de aici Arhiepiscopul Mitropolit, șef al Provinciei Ecleziastice Malta și Gozo, guvernează și coordonează Eparhia.

Conform tradiției, pe locul ei a existat un palat, reședință a guvernatorului Melitei (Malta), Sf. Publius, primul Episcop al Maltei . Acesta l-a găzduit pe Sf. Ap. Pavel din Tars, primul evreu sosit în Malta, după ce a naufragiat în zonă (62 e.n.). Drept mulțumire, Pavel a vindecat mulți bolnavi, inclusiv pe tatăl lui Publius. Se spune că prima Biserică Sf. Fecioară Maria a existat din acele timpuri.

După invazia aglabidă (870), arabii au folosit-o ca moschee. O dată cu invazia normandă (1091), creștinismul redevenind religia dominantă a insulei, pe locul ei a fost construită Catedrala Sf. Pavel (sec. XII-XIII) care, în decursul timpului, a suferit extinderi și modificări. În timpul marelui cutremur din 1693 clădirea a fost grav avariată, rămânând doar corul și sacristia, care au fost încorporate în catedrala construită ulterior (1969-1705), în stil baroc, cu influențe din arhitectura malteză.

La fațada principală s-a creat un spațiu deschis (parvis), accesat prin câteva trepte. A fost împărțită în trei secțiuni, de pilaștri micști, corintici și dorici, în care s-au creat trei uși. Deasupra porții principale, sub stema Maltei, s-a așezat cea a Episcopului de la acea vreme, schimbată o dată cu ocuparea postului de următorul episcop. De o parte și de cealaltă s-au postat stemele Marelui Maestru Ramon Rabasa de Perellós y Rocafull și a Episcopului Maltei Davide Cocco Palmieri. Superior fațada se termină cu un fronton triunghiular. Pe părțile laterale au fost construite turnurile-clopotniță, la vremea aceea dotate cu 6 clopote. Deasupra bisericii, pe un suport înalt (tambur), s-a construit o cupolă octogonală, terminată cu un felinar.

În interior, ușa principală, păstrată de la vechea biserică (1530), este flancată de statuia Sf. Publius, primul Episcop de Malta, realizată în 1885 și o cristelniță din 1495, care a supraviețuit cutremurului.

Biserica prezintă o navă centrală, două coridoare și două capele laterale. A fost decorată cu fresce, picturi, sculpturi și dotată cu orgi.

O parte din marmura folosită a fost luată din ruinele romane locale, sau adusă de la ruinele din Cartagina.

Tavanul și cupola fost pictate de pictori sicilieni cu fresce care înfățișează viața Sfântului Pavel (1774). Cele de pe cupolă au fost distruse în 1856 de un cutremur. Ulterior refăcute, li s-au adăugat alte picturi și trei vitralii care descriu Botezul Sf. Pavel, Concepția Imaculată și Sf. Iosif (sec. XIX). Tavanul a fost restaurat în 1954.

În Capela Sf. Răstigniri (Chapel of the Holy Crucifix) se află statuia din lemn a lui Isus răstignit pe cruce, donată de Episcopul Miguel Balaguer Camarasa în 1648. Podeaua din marmură colorată, frumos decorată, a fost realizată în 1765. Pe peretele din stânga al capelei se află o copie a picturii Sf. Pavel întronat, ținând o sabie și o carte (1767), cea originală fiind azi păstrată în Muzeul Catedralei.

Capela Sf. Publius (St. Publius Chapel), numită după primul Episcop de Malta, are un altar din marmură pe care este postată stema Episcopului Gori Mancini. Pictura din spatele lui îl prezintă Martiriul Sf. Publius. Sub podeaua capelei în timp au fost înmormântați câțiva Episcopi de Malta.

De fapt în catedrală sunt îngropate rămășițele mai multor episcopi și canonici, precum și laici din familii nobiliare, ale căror pietre funerare, sau plăci de marmură comemorative, ocupă cea mai mare parte a podelei.

Azi catedrala este înscrisă pe lista Patrimoniului Istoric al Maltei ca monument de gradul 1.

În 1897 în câteva săli anexe s-a amenajat Muzeul Catedralei (Cathedral Museum). Spațiul devenind necorespunzător, muzeul a fost mutat în clădirea Seminarului Arhiepiscopiei, aflată lateral de catedrală.

Clădirea a fost construită în perioada 1733-1742, în stil baroc. Poarta principală a fost flancată de doi pilaștri, ornați cu statui, care împreună cu capiteluri corintice și dorice, susțin un balcon.

În formă de U, cu trei niveluri, înconjură o curte interioară.

Atât parterul cât și etajele cuprind numeroase colecții de artă, argintărie, mobilier, veșminte religioase, vechi inscripții, etc.

În muzeu sunt expuse lucrări de artă religioasă și laică, din perioada secolelor XVI-XX și 76 de gravuri în lemn, executate de Albrecht Dürer (1471-1528).

Există o galerie doar pentru monezile păstrate încă din antichitate, alta cu argintărie religioasă, obiecte casnice și bijuterii.

Muzeul păstrează acte și documente din secolul XIV, scrise de notarii evrei în limba malteză, cu grafie ebraică, cele mai vechi înscrieri în limba malteză descoperite până azi.

Valletta, Malta- din centrul orașului la Poarta Victoriei și Grădinile Lower Barrakka

Publicat pe 25 decembrie 2022 de monica frimu

Răspunde

Vizitând Valletta, capitala Maltei, spre capătul străzii Republicii mi-a atras atenția o clădire cu trei etaje, a cărei fațadă era decorată cu coloane ionice. Pe acel loc a existat o casă care a aparținut Prioriei Castiliei. În 1853 a fost cumpărată, demolată și până în 1857 construită actuala clădire, numită La Borsa, pentru Camera de Comerț, Întreprinderi și Industrie din Malta (Chamber of Commerce, Enterprise and Industry Malta), înființată în urmă cu 5 ani, care funcționează și azi.

De acolo m-am hotărât să mă îndrept spre mare, străbătând treptat străduțele centrului orașului, pentru a vedea și alte clădiri istorice.

În apropierea Palatului Armurăriei, în 1580 , la cererea lui Giovanni Calamia, a fost construită Biserica Maica Domnului din Damasc (Our Lady of Damascu churchs), biserică greco-catolică, pentru a posta icoana Maicii Domnului din Damasc (1587), adusă de cavaleii Ordinului Sf. Ioan, după ce au fost expulzați din insula Rodos de otomani, păstrată într-o biserică din Birgu (Vittoriosa). În 1942 clădirea a fost bombardată. A fost reconstruită de italo-albanezi (1951) ca Biserica Bizantină Catolică Italo-Albaneză. Azi în ea își țin slujbele Biserica Greco-Catolică Melchită și Bisericile Ortodoxe ale comunităților armeană, rusă, ucraineană și belarusă.

Pe aceeași stradă a locuit prima femeie chimist și farmacist din Malta, Caterina Vitale. Apoi casa ei a fost ocupată de Monte di Redenzione, instituție înființată de Marele Maestru Alof de Wignacourt (1607) pentru a finanța răscumpărarea poporului maltez înrobit de otomani sau pirații barbari, care a funcționat până la începutul secolului XIX, când sclavia a fost desființată. În bombardamentele din 1942 asa a fost distrusă. pe locul ei s-a construit actuala clădire (1947), în stil baroc. Clădirea a fost cumpărată de Malta Post (2011), a reamenajat-o și în 2016 a deschis Muzeul Poștei (Postal Museum) care etalează istoria poștală a Maltei a și personajelor implicate în dezvoltarea ei, începând din secolul XVI.

O altă clădire veche veche, Biserica Circumciziei Domnului Nostru (The Church of the Circumcision of Our Lord), numită uzual Biserica Iezuiților, a fost construită în cadrul unui complex iezuit care includea și Collegium Melitense (1593-1609). Situată în apropierea unei fabrici de praf de pușcă, biserica a fost avariată într-o explozie care a avut loc acolo (1634). Imediat a fost refăcută, în stil baroc, dar cutremurul din 1693 a avariat clădirile zonei. Un secol mai târziu Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan a expulzat iezuiții (1768) și complexul a intrat în proprietatea Trezoreriei Ordinului. Un an mai târziu colegiul a fost transformat în Universitatea Malta și biserica a fost folosită pentru ceremoniile de conferire a diplomelor, care au loc și azi, deși Universitatea s-a mutat în altă locație (anii 1960). Biserica și Universitatea Veche au fost restaurate în perioada 2016-2018.

În apropiere se află o altă biserică, spre care m-am îndreptat și eu. În perioada în care se amenaja orașul pe locul ei a existat Palatul Marchizului Vasco Oliviero. După război au rămas mulți orfani și s-a format „Orfani della Misericordia”, un fel de centru în care o comunitate de femei îi ajuta. Rugat de soția sa Katerina, din 1580 marchizul i-a găzduit în palat.

Apoi l-a donat acestora, care l-au transformat, din 1601 devenind Mânăstirea și Biserica Sf. Ecaterina (St. Catherine Monastery and Church), căreia în secolul XVII i s-a adăugat Capela Adormirea Maicii Domnului.

Mânăstirea a fost refăcută în secolul XVIII și un secol mai târziu Papa Pius XIX a recunoscut comunitatea de călugărițe augustiniene (1849).

De acolo, pe o stradă paralelă cu strada Republicii, m-am întors spre Piața Sf. Ioan.

Am trecut pe lângă multe clădiri vechi, azi unele folosite de diverse ministere și administrația locală.

Ministerul Industriei și Economiei (Ministry of Industry and Economy)

Mă fascinau sculpturile care îmi apăreau în fața ochilor, când pe ziduri de case, când pe colțurile lor. Parcă mă plimbam printr-un muzeu în aer liber.

Imediat după sosirea Ordinului Sf. Ioan în Malta a fost înființată o instituție juridică (1533), cu instanța civilă, instanța penală și închisoarea, care a funcționat în Birgu. Cazurile erau judecate dar Marele Maestru avea ultima decizie. Pentru cavaleri a fost creat separat Tribunalul Militar. După organizarea orașului, o dată cu sediul ordinului, Tribunalul (The Maltese Court) s-a mutat în Valletta (1572). În perioada 1757-1760 clădirea a fost înlocuită cu actuala, numită Palazzo Castellania. O parte din clădire a fost ocupată de tribunal și închisoare, în rest până în secolul XVIII a fost ocupat de apartamentul proprietarului, Camera de Comerț, o sală în care se țineau ședințele Consulatului Mării și Monte di Sant’Ana, instituție caritabilă care împrumuta bani nevoiașilor, ulterior numită Monte di Pietà.

În cei doi ani de ocupație franceză (1798-1800), Ordinul fiind alungat, Curțile Episcopului, Inchiziției și Tribunalul au fost desființate, clădirea fiind ocupată de Palatul Justiției. Sub Protectoratul Britanic instituțiile publice au fost reînființate. Palatul fiind considerat prea mic, Tribunalul a fost mutat. În timp palatul a fost folosit ca centru de expoziții, apoi a fost închiriat pentru locuit și o perioadă în el a funcționat o școală. În 1895 a fost amenajat pentru Direcția de Sănătate, apoi ocupat de Ministerul Sănătății (Ministry for Health), care ocupă și azi etajele, parterul fiind ocupat de magazine. La etajul doi se poate vizita Muzeul Brucelozei, care etalează instrumentele, cercetările lui Sir Themistocles „Temi” Zammit, medic bacteriolog, om de știință, arheolog, Rector al Universității Regale și primul director al Muzeului Arheologic.

Am cotit pe o străduță, de fapt un șir enorm de trepte, mărginite de clădirile de epocă.

Jos, în depărtare, se vedea marea.

Spre capătul străzii am trecut pe lângă Biserica Franciscană Sf. Maria a lui Isus(The Franciscan Church St Mary of Jesus), numită de maltezi Ta’ Ġieżu, a Ordinului Fraților Minori, fondat de Francisc de Assisi în 1209. Veniți în Malta în 1571, în Valletta au primit o parcelă de pământ, pe care și-au construit biserica și mânăstirea. În 1680 fațada a fost înlocuită cu cea actuală și în timp, cu contribuția Marilor Maeștri, biserica a fost împodobită.

În secolul XIX populația a ajuns aproape să nu mai aibă din ce trăi. Foametea era mare dar Carnavalul a continuat să se țină anual. În ultimele zile de carnaval (1823), după liturghia, ținută în biserica din Floriana, s-a desfășurat procesiunea spre Mânăstirea Franciscană, la care, conform tradiției, au participat și băieți între 8 și 15 ani, proveniți din clasele de jos ale societății. Procesiunea s-a intersectat cu masele care participau la carnaval. Ajungând la biserică, unde urma să li se împartă gratuit pâine, masa de oameni a început să se împingă spre interior, ușa de acces s-a blocat și, din cauza sufocării sau călcați în picioare, încercând să iasă din mânăstire, aproximativ 110 băieți au fost uciși.

La capătul străzii în 1569 s-au construit Poarta del Monte, o biserică, s-a amenajat o grădină și Piața de Pește. Spre sfârșitul secolului XIX zona, aflată în vecinătatea Portului Mare, era cea mai aglomerată din Valletta.

Poarta, devenind prea mică, a fost demolată și în perioada 1884-1885 britanicii au construit Poarta Victoria (Victoria Gate), numită după regina de la cea vreme, „un tunel” boltit, cu accesul prin două arcade, căruia pe laterale i s-au creat câte o porțiune pentru pietoni. Deasupra arcadelor au fost postate stemele Maltei și Vallettei.

Central, deasupra porții, a fost postată stema britanică. Este singura poartă care s-a păstrat până azi, restaurată în anii 2009-2010, restul fiind demolate în secolele XIX-XX.

Era accesată printr-un pod mobil, care trecea peste un șanț de apărare, în timp umplut și zona amenajată cu străzi. Azi acolo se află un pasaj cu un pod, pe care, trecându-l, se ajunge în porțiunea superioară a porții și scări care coboară la străzile situate mai jos, la nivelul de acces al porții.

Înaintând spre mare, am ajuns la Biserica Maicii Domnului din Liesse (The Church of Our Lady of Liesse), construită în 1620, cu fonduri donate de Fra Giacomo De Chess du Bellay, executorul judecătoresc al Armeniei. În 1740 cavalerii Limbii Franceze ai Ordinului Sf. Ioan au refăcut-o în stil baroc, cu o cupolă, o clopotniță și în interior 3 altare. În biserică se află moaștele martirului Sf. Generoso, aduse de la capela Fortului Manoel.

Clădirea a fost avariată în bombardamentele din 1942. Ulterior reparată, a fost redeschisă în 1952 și din 1961 aparține Apostolatului Mării.

Am savurat câteva minute panorama.

Pentru a ajunge la capătul peninsulei aveam două variante: să urmez malul apei, sau să mă întorc, să traversez Poarta Victoriei și să urmez străduțele cu clădiri vechi.

Am ales traseul pe străduțe, unde aveam mai multe de văzut.

Biserica Romano-Catolică Sf. Lucia (St. Lucy Roman-Catholic Church) a fost construită în 1570 și folosită de dominicani, până și-au construit propria biserică (1571). Au dedicat-o Sf. Francisc de Paola. Apoi clădirea a fost refăcută, pe banii negustorilor de vinuri și a primit hramul Sf. Lucia.

După o epidemie de ciumă (1593) Marele Maestru de Loubenx Verdalle a fondat Mânăstirea Sf. Ursula (Santa Ursula Church and Monastery), situată inițial în Birgu (1595), apoi mutată în Valletta. .Cucerind Malta, francezii au expulzat Ordinul (1798), mânăstirea a trecut sub jurisdicția Eparhiei, dar călugărițele au rămas. Și azi ele poartă crucea Ordinului, iar ceremonia de depunere a jurământului, poartă mantia cavalerilor.

Tot după ciumă, în 1593, în Valletta a fost construită Biserica Sf. Roque (The Church of St Roque) care, după altă epidemie de ciumă a fost extinsă. Lucrările fiind finanțate parțial de Marele Maestru Gregorio Carafa, deasupra ușii de intrare a fost inscripționat numele său.

Azi, în proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Malta, este folosită ca Biserică Parohială Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

Bazilica Maicii Domnului din Refugiul Sfânt; Sf. Dominic (Basilica of Our Lady of Safe Haven; StDominic) și mânăstirea din spatele ei au fost construite de Ordinul Dominican pe un terendonat deMarele Maestru Pierre de Monte (1751) apoi, printr-un decret al Papei Pius V, s-a format parohia (1571). Până la terminarea bisericii, slujbele se țineau într-o capelă mică. La ele participau mai ales marinarii, mulțumind Maicii Domnului că i-a apărat și au scăpat nevătămați din călătoriile pe mare.

Clădirea devenind nesigură (1780) și Malta fiind ocupată de francezi, biserica a fost închisă. Abia în secolul XIX pe locul ei a fost construită actuala biserică, care a primit rangul de bazilică minoră (1816).

Dorind să văd un monument și o grădină, am coborât iar spre mare.

Fiind amiază, m-am oprit la unul din restaurantele din zonă. Parcă l-am ales dinadins. În el am găsit o parte amenajată cu manechine, mobilier, ustensile vechi, care arătau o scenă a vieții de demult.

Câteva minute și am ajuns la Grădinile Lower Barrakka (Lower Barrakka Gardens), amenajate deasupra bastionului Sf. Cristofor. Pe aleile, mărginite de rondouri cu flori, se aflau postate plăci comemorative ale unor evenimente istorice.

În centrul grădinilor, în spatele unei fântâni, se află Monumentul Sir Alexander Ball (Sir Alexander Ball Monument), un templu neoclasic, cu frontonul și acoperișul susținute de coloane.

A fost ridicat în 1810, în amintirea liderului opoziției din Revolta Malteză împotriva ocupației francezilor (1798).

La fel ca la Upper Barrakka Gardens, și aici, în zona dinspre mare, a fost creată o terasă, mărginită de arcade. În apropierea ei se află statuia Enea (Enea statue), creată de Ugo Attardi, care-l prezintă pe eroul războiului troian, din mitologia greacă, într-o poziție de luptă..

De pe marginile grădinilor panorama era superbă. Privind spre Biserica Sf. Lucia, am văzut și drumul pe lângă mare, pe care nu-l alesesem.

În acea zonă, la malul mării, se află un Memorial de Război, Clopotul de asediu (Siege Bell- War Memorial), construit în 1992 pentru a comemora cei 7.000 de militari și civili care și-au pierdut viața în Asediul Maltei, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În templul neoclasic a fost postat un clopot, care bate zilnic la amiază, în memoria lor.

Mai aveam puțin și ajungeam la capătul peninsulei. În drum am trecut pe lângă Sacra Infermeria, un spital construit în 1574, la ordinul Marelui Maestru Jean l’Evesque de la Cassière, cu două farmacii, folosit și pentru cazarea pelerinilor, în drum spre Țara Sfântă. Cum numărul bolnavilor contagioși și cu boli venerice crescuse, în 1596 s-a construit o aripă pentru ei. În timp clădirea a fost extinsă, inițial cu sală de disecții (1676), folosită de Școala de Anatomie și Chirurgie nou înființată, apoi pentru un laborator, o nouă farmacie și Capela Sf. Sacrament (1712). În timpul celor Două Războaie Mondiale a fost folosit ca spital militar, apoi ca simplu spital. Postbelic clădirea a fost ocupată de centrul de comandă al trupelor aliate (1950), un an a funcționat ca Teatru pentru Copii, apoi o școală. În perioada 1978-1979 a fost restaurată și în ea s-a amenajat Centrul de Conferințe al Mediteranei (The Mediteranean Conference Centre), care funcționează și azi.

Pe lângă o clădire veche, în care funcționează Comisia Electorală Malta (Electoral Commission Malta), m-a îndreptat spre capătul peninsulei.

Acolo se află Fortul St. Elmo, pe care urma să-l vizitez.

Citește și Valletta, Malta- pe coasta de nord-vest spre Poarta Orașului

Valletta, Malta- din Grădinile Upper Barrakka prin centrul orașului

Publicat pe 22 decembrie 2022 de monica frimu

Vizitând orașul Valletta, capitala Maltei, de la Grădinile Upper Barrakka am revenit la Auberge de Castille și m-am îndreptat spre centrul orașului. În drum am trecut pe lângă fosta Auberge d’ Italie, azi Muzeul Național de Arte Frumoase (National Fine Arts Museum).

Inițial pe acel loc au existat două case (1569-1579). Acestea au fost unite și s-a creat Palazzo don Raimondo (1761-1763), clădire în stil baroc, pe fațada căreia au fost postate stemele Ordinului Sf. Ioan și ale Marelui Maestru Manuel Pinto da Fonseca. Palatul a fost deteriorat în timpul invaziei franceze (1798-1800).

Sub Protectoratul Britanic în el a funcționat Casa Amiralității, reședință a comandantului șef al flotei mediteraneene (1821-1961). Muzeul, închis în perioada 1974-2016, s-a mutat în clădire și, numit MUZA, și-a deschis porțile în 2018. În muzeu sunt etalate picturi, sculpturi malteze și străine mobilă, argintărie malteză, etc.

Vis a vis de muzeu a existat o biserică (1612) care a fost demolată și în perioada 1709-1710 ridicată actuala Biserică Sf. Iacob (St. James Church). Pe fațada clădirii cu două etaje, în stil baroc italian, deasupra porții de intrare, la nivelul superior a fost postată stema Regatului Castilliei, ținută de doi îngeri.

Lângă muzeu, un alt palat, construit de Domenico Sceberras, pe locul altor două case (1740-1744), fost terminat de sora sa, măritată Muscati, familie care l-a deținut până în 1841. După soțul uneia din moștenitoare, a fost numit Palazzo Parisio. În stil baroc combinat cu neoclasic, a fost format cu trei laturi care înconjurau o curte interioară. Deasupra porții principale, flancată de coloane, a fost creat un balcon din lemn. În timpul invaziei franceze Parisio Muscati a părăsit Valletta, s-a alăturat armatei și a condus Batalionul Naxxar împotriva acestora. În acea perioadă în palat, timp de șase zile, a locuit Napoleon (1798).

După ce Malta a intrat sub Protectorat Britanic, Muscati s-a întors în Valletta. După moartea sa palatul a fost locuit de cca. 100 de persoane (1841-1880). Deteriorat, aceștia l-au vândut guvernului, care l-a renovat . Din 1886 a devenit sediul Oficiului General de Poștă (GPO), când parterul a fost transformat în grajduri pentru caii poștașilor. După Primul Război Mondial a fost ridicat al treilea etaj pentru Biroul de Audit. Din 1925 clădirea a fost inclusă pe Lista Antichităților Maltei. Fiind parțial distrus de bombardamentele din 1942, GPO s-a mutat în sediul școlii din Hamrun. Postbelic s-a întors în vechea locație, unde a funcționat până în 1973. După ce a restaurat-o, în clădire s-a mutat Ministerul Poștelor și Agriculturii (Ministry of Posts and Agriculture), care funcționează și azi.

Lipită de Auberge d’ Italie, în 1575 cavalerii italieni au construit o capelă. În secolul XVII s-a ridicat actuala Biserică Romano-Catolică Sf. Ecaterina din Alexandria, numită și Biserica Sf. Ecaterina din Italia (Roman Catholic Church of St. Catherine of Italy), clădire octogonală, realizată în jurul capelei, devenită sanctuar. Biserica a fost restaurată în perioada 2001-2011. Azi funcționează ca biserică parohială a comunității italiene din Malta. În spatele altarului se află un tablou care înfățișează martiriul sfintei.

Mă apropiam de locul unde, după Marele Asediu al Maltei, terminat cu înfrângerea otomanilor (1565), în cadrul unei ceremonii religioase, s-a pus piatra de temelie a viitorului oraș Valletta. Pentru a comemora victoria, acolo a fost construită prima biserică din oraș, finanțată de Marele Maestru Jean Parisot de Valette. După moartea sa a fost înmormântat în cripta bisericii, apoi mutat în Co-Catedrala Sf. Ioan.

În timp clădirea a fost extinsă și modificată. În partea superioară a fațadei principale, într-o nișă, a fost postat bustul Papei Inocențiu XII. În 1837 biserica a devenit Biserica Garnizoanei Regimentului Regal de Infanterie Malta. Postbelic a fost numită Biserica Maicii Domnului a Victoriei (Church of Our Lady of Victory). Clădirea a fost restaurată în perioada 2012-2016.

În 1976 lângă biserică a fost dezvelită statuia Paul Boffa (Paul Boffa statue), primul ministru în perioada 1947-1950.

De lângă biserică se intră într-o piațetă, în care se află statuia Jean de la Vallette (Jean de la Vallette statue), Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan, conducătorul oștilor împotriva Marelui Asediu otoman (1565), după care a fost ulterior numit orașul.

Sub britanici, în secolul XIX străzile din zonă, fiind în pantă, au fost reamenajate. Pe marginea străzii Regale, azi strada Republicii, a fost demolată Casa della Giornata și s-a amenajat o terasă, pe care a fost construit Teatrul Regal sau Opera Regală (Royal Opera House), numit și azi Teatru Rjal, inaugurat în 1866.

Era un teatru mare, cu 1.095 de locuri și 200 de locuri în picioare. A funcționat doar 6 ani, în 1873 fiind distrus într-un incendiu.

În 4 ani a fost refăcut și a funcționat până în cel de Al Doilea Război Mondial, când bombardamentele au lăsat în picioare doar partea din spate, cu jumătate din colonade.

La sfârșitul anilor 1950 ruinele au fost demolate, lăsând întregi colonadele și terenul a fost nivelat, sub forma unei terase. Deși s-a dorit refacerea lui, guvernele succesive nu au găsit fondurile necesare. În secolul XXI terasa a fost amenajată ca teatru în aer liber, inaugurat în 2013, cu numele Piața Teatrului Regal (Pjazza Teatru Rjal).

În fața teatrului a existat o turnătorie, folosită de Ordinul Sf. Ioan pentru fabricarea armamentului cavalerilor. În secolului XIX Giuseppe Buttigieg și soția sa Giovanna Camilleri au cumpărat terenul și până la sfârșitul secolului au construit al doilea palat ca mărime din oraș, primul fiind Palatul Marelui Maestru, numit Palazzo Ferreria. Pe fațadă au fost postate stemele celor doi soți. Fata lor, căsătorită cu John Louis Francia, cetățean spaniol din Gibraltar, a moștenit palatul și familia l-a ocupat până în 1947. Postbelic o parte din palat a fost închiriat pentru Departamentul de Lucrări Publice și în 1979 clădirea a fost vândută guvernului.

În același timp cu amenajarea teatrului, lângă el s-a construit clădirea Parlamentului Maltei (Parliament House of Malta) și s-a înlocuit Poarta Orașului cu cea actuală (2011-2015). Inițial în acea zonă au existat case și Gara orașului. Distruse în bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, ruinele au fost demolate și s-a amenajat Piața Libertății, înconjurată de o galerie comercială, demolată în 2010. Piața era folosită mai ales ca loc de parcare. În perioada 1921-1976 Parlamentul a funcționat într-una din încăperile Palatului Marelui Maestru, apoi în fostul arsenal din palat, amenajat pentru el.

Apoi a fost construită actuala clădire, pe un cadru de oțel, placat cu calcar de Gozitan, de fapt două blocuri, cu trei etaje, unite între ele prin poduri, unul dintre ele fiind destinat Parlamentului. La parterul unuia dintre blocuri azi se poate vizita o expoziție permanentă, restul clădirilor fiind inaccesibile publicului.

De acolo, urmând fosta stradă Regală, azi strada Republicii, m-am îndreptat spre centrul orașului.

Pe una din laturile străzii se află Biserica Sf. Barbara (Church of St. Barbara), de rit romano-catolic, construită în 1537 pentru a servi cavalerii din Provence. În 1739 reconstruită în stil baroc, cu o cupolă cenrtală. Deasupra ușii de intrare, flancată de coloane, a fost postată statuia Imaculatei Concepții. Azi este biserică parohială pentru comunitățile engleză, germană și franceză. Este singura biserică din Malta în care slujbele se țin în limba germană, franceză și duminica în tagalog (Filippine).

Nu departe de ea se află Biserica Sf. Francisc de Assisi (St. Francisc of Assisi Church), construită în perioada 1598-1607.

Clădirea nefiind rezistentă, a fost înlocuită cu altă biserică (1681), construită din banii donați de Marelui Maestru Gregorio Carafa, a cărui stemă a fost postată pe fațadă.

În 1920 clădirea a fost extinsă și i s-a ridicat cupola.

Înaintând spre Piața Sf. Ioan, am trecut pe lângă fosta Auberge de Provence, azi Muzeul Național de Arheologie (National Museum of Archaeology). A fost construită în 1571, în decursul timpului clădirea a fost modificată, la începutul secolului XVII parterul ei fiind amenajat pentru magazine. După expulzarea Ordinului de către ocupația franceză (1798), a fost închiriată de Malta Union Club și din 1955 s-a înființat muzeul, în care sunt etalate artefacte din insulele Maltei (5.200-2.500 î.e.n., epoca bronzului, feniciană), o colecție de numismatică cu monede din fiecare ocupație, începând de la cele punice până la cele britanice, și medalii ale Ordinului Sf. Ioan.

Trecând de muzeu, am intrat în Piața Sf. Ioan unde am vizitat Co-Catedrala Sf. Ioan. Pe o latură a pieței am văzut o clădire în stil neoclasic, în care funcționează Curtea de Justiție (Court of Justice). În secolul XVI pe acel loc s-a construit Auberge d’Auvergne (1571/1574-1583). În 1783 a fost extinsă prin încorporarea clădirii de lângă ea, Casa Caccia (sec. XVI). Din 1825 în ea s-a mutat Tribunalul, civil și penal, apoi Poliția (1853). La parter s-au amenajat magazine și Cinematograful Alhambra. Clădirea fiind avariată de bombardamentele din 1941, Instanțele de judecată s-au mutat în Balzan și la un seminar din Floriana. Au revenit în 1943 și au funcționat până în 1956, când s-au mutat temporar, clădirea fiind în stare avansată de degradare. După ce a fost demolată, pe locul ei s-a construit actuala clădire (1965-1971), cu șapte etaje, din care trei la subsol. La intrare s-a creat o terasă, acoperită de un portic, susținut de coloane. Azi clădirea găzduiește Judecătoria, grefa, arhivele ei și arestul poliției.

În continuare pe strada Republicii, am făcut o mică pauză la Caffe Cordina, unde doream să savurez măcar unul din produsele de patiserie, făcute și azi manual, după rețetele vechi.

Înființată în 1837, ca afacere de familie, cafeneau a funcționat în Bormla. Devenind renumită pentru produsele sale, Cesare Cordina a cumpărat un palat din centrul Vallettei și a mutat cafeneaua în el.

În decursul timpului, pe lângă cafenea, proprietarul a amenajat un restaurant, apoi o ceainărie și o gelaterie.

În dreapta cafenelei se întinde Piața Sf. Gheorghe, pe o latură mărginită de clădirea Ministerului Afacerilor Interne, Securității, Reformelor și Egalității (Ministry for Home Affairs, Security, Reforms and Equality)

Este numită și Piața Palatului, deoarece central se află Palatul Marelui Maestru al Ordinului Sf. Ioan (Grandmaster Palace), construit în secolul XVI, cu două intrări și modificat în secolul XVIII, când i s-au adăugat balcoanele din lemn și portalurile realizate deasupra ușilor. După expulzarea Ordinului de către ocupația franceză, clădirea a devenit Palatul Național. Sub stăpânirea britanică a fost Palatul Guvernatorului (1800-1921), până în 2015 sediul Parlamentului și azi Biroul Președintelui Maltei.

De fapt palatul a fost format dintr-un complex de clădiri, cu curți interioare, destinate reședinței Marelui Maestru, departamentelor prin care acesta conducea țara, arhivei, etc.. Una dintre ele a fost folosită ca armurărie încă din 1604. Palatul Armurăriei (Palace of Armoury), construit în jurul a două curți, Curtea lui Neptun, cu Fântâna Perellos (1712), pe ale cărei coridoare în timp au fost postate stemele Marilor Maeștri și Curtea Prințului Alfred, cu un turn, în 1745 dotat cu Ceasul Moors, azi funcționează ca Muzeul Armurăriei.

Pe o latură a Pieței Republicii se află Biblioteca Națională (National Library). Prima bibliotecă a fost înființată de al 48-lea Mare Maestru Claude de Sengle care a decretat ca toate cărțile aparținând membrilor decedați să fie trecute în vistieria Ordinului (1555). După ce cavalerul Louis Guérin de Tencin a cumpărat colecția de 9.7000 de cărți a spaniolului Joaquín Fernández de Portocarrero y Mendoza, vicerege al Siciliei și interimar de Napoli, apoi Cardinal-Episcop al Sabinei (Italia), a preluat colecția Bisericii Sf. Ioan și le-a adăugat colecția personală, a închiriat clădirea Il Forfantone și a amenajat prima bibliotecă (1761), în 1776 devenită Bibliotecă Publică. Clădirea fiind prea mică, Marele Maestru a ordonat construirea unei noi clădiri (1786-1796), realizată în stil neoclasic. Pentru a susține etajul și balconul situat deasupra ușii principale, la fațada principală au fost postate coloane ionice și dorice.

Abia terminată, clădirea nu a fost folosită, deoarece ocupația franceză a alungat Ordinul. Sub Protectoratul Britanic Regele George V i-a acordat titlul de Bibliotecă Regală a Maltei (1936) și un an mai târziu în clădire au fost mutate arhivele Ordinului, până atunci păstrate la Registrul Public. În 1976 biblioteca a fost mutată în Floriana și clădirea a devenit sediul unei biblioteci cu scop de cercetare, folosită ocazional pentru prelegeri, care funcționează și azi.

În 1986, în fața Palatului Marelui Maestru, a fost dezvelit Monumentul Sette Guigno, dedicat revoltelor din 1919, format din 6 statui de bărbați, doi în picioare, ținând steagul maltez, ceilalți patru la picioarele lor, reprezentând victimele.

Pe o latură a pieței, situată la nivelul superior al caselor de pe strada aferentă, am văzut o fântână, formată dintr-un bazin, mărginit de o placă înaltă , străjuită de coloane, pe care central din gura unui leu și ciocul unei păsări apa țâșnea spre bazin. Întrebând, din păcate nu am putut obține detalii.

Continuând drumul pe strada Republicii, am ajuns în dreptul unei clădiri din 1580. Casa Rocca Piccola a fost construită de Amiralul Don Pietro la Rocca la începutul formării orașului, după înfrângerea turcilor. Deși în Valletta nu era permis crearea de grădini, această casă a avut amenajată una. Încă din secolul XVI casa a avut chiriași. La sfârșitul secolului XVIII casa a fost împărțită în două mai mici, cu 50 de încăperi, din care camerele de la etaj interconectate între ele, la parter două biblioteci, saloane, două săli de mese, două bucătării, în plus grajdurile și o capelă. Înainte de al Doilea Război Mondial, la subsol a fost amenajat un adăpost antiaerian, al doilea creat în Malta. Azi în ea funcționează un muzeu care etalează mobilier, obiecte, îmbrăcăminte, acte, etc., ale familie și găzduiește cea mai mare colecție privată de costume antice din Malta.

Citește și Valletta, Malta- din centrul orașului la Poarta Victoriei și Grădinile Lower Barrakka

Fortul St. Elmo-Valletta, Malta

Publicat pe 19 decembrie 2022 de monica frimu

Răspunde

Fortul St. Elmo din Valletta, Malta, este situat la capătul peninsulei, care desparte Marea Mediterană în două brațe, unde se află Portul Mare și Portul Marsamxett, pe care le apără împreună cu Forturile Tigné și Ricasoli.

Fortul St. Elmo

Fortul Tigné

Fortul Ricasoli

Construcția lui a început în 1552. Cavalerii Ordinului Ospitalier (Sf. Ioan), care ocupaseră insula, au demolat fostul Turn de veghe, construit de aragonezi (1448) și au început să construiască un fort. Flota otomană, găsind Portul Marsamxett neapărat, a atacat, dar a fost respinsă.

Au reușit să ridice doar ravelinul, o fortificația triunghiulară deschisă, în spatele căreia urma să se construiască fortul, când a început Marele Asediu al Maltei (1565), în care otomanii au bombardat toate porturile și fortificația. Cei 150 de cavaleri, 600 de soldați, majoritatea spanioli și 60 de maltezi înarmați au reușit să păzească fortificația timp de 28 de zile. Doar 9 dintre maltezi au supraviețuit, părăsind înot zona. Turcii nu au reușit să rămână mult pe poziții.

După retragerea lor, ruinele ravelinului au fost demolate și s-a ridicat fortul, în formă de stea, format din două semi-bastioane, două flancuri, un teren de paradă, o cazarmă și o platformă înaltă, creată în interior, de unde se putea trage cu tunul peste parapetul principal (cavaler).

Intrarea se făcea prin vechea poară, Porta del Soccorso, folosită până atunci pentru aprovizionarea cu alimente, muniție și pentru evacuarea victimelor.

Vechea Capelă Sf. Ana (St Anne’ s Chapel), ridicată în 1488 , a fost amenajată și decorată cu icoana sfintei, adusă de cavaleri în 1530. În ea au fost înmormântați cavalerii răpuși de Marele Asalt otoman.

Tavanul casetat și altarul au fost adăugate în sec. XVII.

În 1566 așezarea a fost înconjurată cu un zid fortificat și s-a creat actualul oraș Valletta. Pentru a se lega zidurile de fort, în 1614 s-a construit Bastionul Vendôme.

Sub stăpânirea britanică bastionul a fost transformat în armurărie, în care au fost transferate și unele arme din Armurăria Palatului (1855).

Apoi s-au construit Carafa Enceinte (1687), sistem de ziduri fortificate care înconjurau capătul de nord al orașului, cuprinzând fortul, Bastionul Sf. Grigore, modificat de britanici în depozit pentru tunuri, Bastionul Sf. Concepție, în care ulterior a fost îngropat Amiralul Sir Alexander Ball (1871), Bastionul Sf. Ioan sau Abercrombie, în care a fost înmormântat Sir Ralph Abercromby, locotenent-general britanic, guvernator al Trinidadului și Bastionul Sf. Lazăr, legate între ele prin cortine (ziduri fortificate) și cazarme, situate în partea centrală a fortului.

mormântul Amiralului Sir Al. Ball

La sfârșitul secolului XVII fortul a fost legat direct de platforma înaltă de tragere (cavaler) și o parte a șanțului a fost umplută.

În secolul XVIII s-au construit mai multe magazii pentru praful de pușcă.

În apropierea capelei, pe o porțiune a terenului de paradă, în 1720 s-a construit Biserica Sf. Ana (St. Anna Church). Fiind de rit romano-catolic, sub stăpânirea britanică a fost desființată și interiorul a fost modificat. În 2015 clădirea a fost restaurată și transformată în Clădire Memorială (Memorial Building), etalând exponate în memoria victimelor din Al Doilea Război Mondial.

În 1775 a izbucnit Revolta Preoților, când Fortul Saint Elmo și Bastionul St James Cavalier au fost capturate de cei 13 preoți rebeli . Ordinul a reușit să recucerească Sfântul Elmo și rebelii din fort s-au predat și ei. Au fost judecați, unii exilați, alții închiși și trei dintre ei executați.

La începutul sec. XIX, sub ocupația britanică, fortul a fost modificat. Zidul de apărare al Bastionului Sf. Ioan, privind spre Portul Mare, a fost transformat în cazemată, cu locuri de tragere pentru soldați (1864) și în perioada 1897-1907 pe ea au fost postate tunuri.

Pentru a separa zona civilă de zona militară, în 1880 a fost construită Poarta Victoriei (Victoria Gate).

S-a construit Podul Sf. Elmo (St. Elmo Bridge), care lega fortul de digul cu far.

În Al Doilea Război Mondial fortul a fost primul supus bombardamentelor (1940), apoi flota italiană a atacat (1941). Fiind detectată de o instalație de radar britanică, când s-a apropiat de fort, armata din el a tras prima cu tunurile. În timpul luptelor un bombardier italian a deviat în pod și l-a fost distrus. Abia în 2012 a fost înlocuit cu unul nou.

Postbelic fortul a găzduit și Academia de Poliție a Maltei. După proclamarea Republicii Malta, în 1972 artileria regală l-a părăsit. Din 1975 o parte a fortului a fost transformată în Muzeul Național al Războiului (National War Museum), care etalează arme și obiecte militare din cele Două Războaie Mondiale.

În perioada 2009-2015 s-au executat lucrări majore de restaurare.

Sopron, Ungaria: secolele XIX- XX

Publicat pe 10 decembrie 2022 de monica frimu

În secolul XIX orașul Sopron, azi în Ungaria, aparținea Imperiului Habsburgic. La începutul secolului a început sistematizarea lui. Lângă Biserica Caprei, zonă unde se afla și Primăria, s-a creat actuala Piață centrală (Fő-tér). Între 1829-1834 a fost construită o clădire în stil clasicist, în formă de L, cu 2 etaje. În 1919, pe fațada părții centrale s-a creat un balcon, străjuit de coloane corintice, deasupra lor un fronton triunghiular, pe care a fost postată stema județului Sopron, primind forma actuală. Azi în ea funcționează Primăria Județeană (Vármegyeháza) și o parte din Arhivele Orașului, care păstrează documente încă din 1162.

Una din clădirile care delimitează piața, în stil baroc, azi numită Palatul Storno (Storno palota), l-a găzuit pe Regele Matei Corvin în iarna 1482-1483. În 1872, după ce a moștenit afacerea tatălui, fiul lui Ferenc Storno a cumpărat casa și a transformat interiorul în stil istoricist. În ea Franz Liszt a susținut 2 concerte (1840, 1881). Inițial Ferenc Storno fusese curățător de coșuri. Având talent la desen, a fost angajat la diverse comisii, apoi a studiat pictura la Viena și a participat la ridicarea mai multor monumente. Azi în cele 2 etaje funcționează Muzeul Storno, care etalează colecția familiei, azi în proprietatea Muzeului Sopron.

O parte a pieței a rămas ocupată de Casa Farmaciei (Patika ház), clădire din secolul XVI, demolarea ei fiind interzisă de Regele Ludovic II. La mijlocul secolului XX în ea s-a amenajat o sală și din 1968 în ea funcționează Muzeul Farmaciei (PatikaMúzeum).

Treptat clădirile din zonă au fost restaurate și altele noi au fost construite. Pe majoritatea azi se află plăci memoriale ale personalităților orașului cum ar fi cea care-l amintește pe Fényi Gyula (1845-1927), iezuit și astronom maghiar, care a condus Observatorul Haynald. A fost prima persoană care a demonstrat o corelația între numărul de proeminențe solare și numărul de pete solare. Între 1880 și 1919 a asamblat peste 6.000 de desene ale Soarelui, toate folosind același instrument. Azi craterul Fényi de pe Lună și un asteroid îi poartă numele.

O altă placă amintește de Altdörfer Viktor (1860-1940), conducătorul orgii și corului bisericii lutherane, compozitor și pianist, care a susținut sute de concerte.

Casa Töpler (Töpler ház), clădire în stil baroc, a fost cumpărată în 1828 de doctorul Károly Töpler, cel care a luptat împotriva cruntei epidemii de holeră din 1830-1831.

Pe locul unei case, distrusă în asediul Sopronului, făcut de armatele lui Vak Bottyán (1706), în 1872 a fost construită Casa Schreiner (Schreiner ház), în stil neobaroc. Obuzele din vechea casă au fost recuperate și, spre amintirea luptei, așezate pe o lespede de piatră, lateral de clădire.

Străzile orașului, înguste, erau foarte aglomerate și micii meseriași nu prea mai aveau loc să-și desfășoare activitățile.

Treptat s-au mutat în afara zidurilor orașului, în zona Bisericii Catolice „Sf. Ioan”, unde și-au creat atelierele.

Într-una dintre casele din zonă, proiectată de el însuși, a trăit arhitectul maghiar, profesor universitar Winkler Oszkar (1907-1984).

La mijlocul secolului XVIII orașul a început să se extindă. Inițial s-au construit case în zona de pajiști și grădini din jurul lacului Lóúszáto. În 1772, pe locul actualului Gimnaziu Széchenyi, a existat o moară de vânt, în care iezuiții interpretau piese de teatru, ulterior și actori profesioniști, sosiți în oraș (1730). Având succes, pe locul morii a fost construit un teatru (1769). Refăcut în 1788, a funcționat până în 1841. În 1857 fost înlocuit cu clădirea Gimnaziului Széchenyi István (Széchenyi István Gimnázium), atunci catolic. Acesta a fost naționalizat în 1872, în Primul Război Mondial transformat în Spital militar și interbelic a funcționat din nou ca școală, apoi liceu de băieți și în Al Doilea Război Mondial și-a reluat activitatea de spital militar. Postbelic a fost transformat în Liceu de băieți, apoi Liceu Profesional în cadrul poștei și după 1990 a redevenit gimnaziu. Clădirea a fost restaurată în anul 2006.

În 1798 a fost construit un Cazinou (Régi Kaszino), care a ars într-un incendiu (1834) dar în decursul unui an a fost refăcut. În el Franz Liszt a susținut unul dintre 3 concerte care au avut loc în oraș (1846), primul la vârsta de 9 ani (1820) și s-a desfășurat întâlnirea medicilor și naturaliștilor maghiari (1847). În perioada 1853-1891 a fost folosit ca și cazarmă. Azi într-o parte din fosta clădire funcționează o Școală Primară.

În jurul anului 1840 lacul a fost drenat și s-a creat o piață, delimitată de case, actuala Piață Petőfi (Petőfi tér), numită după poetul Sándor Petőfi care, la numai 17 ani, s-a înrolat în regimentul de infanterie a lui Goller (1839) și a staționat în Sopron 6 luni, fiind găzduit în internatul liceului.

La un an după drenarea lacului, pe latura de nord a pieței a fost construit un alt teatru, folosit și ca sală de bal, Teatrul Petofi (Petőfi Színház).

Pe fațada principală i s-a creat un balcon, susținut de coloanele dorice ale vechiului teatru. Deasupra lui, o pictură prezintă scene din viața teatrului și a orașului. Azi în fața teatrului tronează statuia poetului, în mărime naturală.

În stânga teatrului, într-o clădire construită în 1890, în stil eclectic, cu fațada neo-renascentistă, azi funcționează Muzeul de Artă (Festoterem Múzeum), cu expoziții ale artiștilor din Sopron.

Pe rând, în zona care se întindea de la teatru la Biserica Catolică „Sf. Ap. Iuda Tadeu”, au început să se construiască case și palate, în final formându-se actuala Piață Széchenyi (Széchenyi tér), numită după primul cetățean de onoare al orașului.

El a participat activ la înfrumusețarea orașului, în acea perioadă mai ales la formarea unei promenade, central, de-a lungul pieței, pe care a plantat copaci. În onoarea lui, în 1895 a fost postată statuia Széchenyi (Széchenyi szobor).

Încă din mijlocul secolului XVIII contele Széchenyi cupărase în zona bisericii trei case, unde a păstrat o parte din colecțiile sale de monede și hărți. Colecția de hărți a donat-o fundației Muzeului Național în 1802. În timp a modificat casele, le-a creat o fațadă unitară, le-a unit în formă de U și în 1851 Palatul Széchenyi (Széchenyi palota) a fost finalizat.

Unele dintre case au devenit sediul unor instituții. Casa lui Jenő Széchenyi (1856) a fost cumpărată de Banca de Economii Sopron (Soproni Takarékpénztár).

Casa Újhelyi (Újhelyi ház), construită de familia căreia îi poartă numele, a fost construită pe locul unde au existat trei case mici (1850). În una dintre ele, până la reconstrucție, a funcționat Oficiul Poștal, păzit în iarna 1839-1840 de Sándor Petőfi, fapt înscris pe tăblița memorială, situată azi casă.

Desființându-se Oficiul Poștal, în perioada 1911-1913 a fost construit Palatul Poștei (Posta palota), în stil art nouveau maghiar. Deasupra intrării principale a fost postată stema Ungariei. Stema și mobilierul în stil art nouveau s-au păstrat până azi. În timpul săpăturilor pe acel loc a fost găsită piatra funerară a senatorului roman Quintus Sosius Senecio.

Azi în colțul dintre piețele Széchenyi și Petőfi se află Casa Culturii Maghiare (Magyar Művelődés háza) cu Centrul Cultural Franz Liszt (Liszt Ferenc Kulturális Központ). În 1872 una dintre rondele mari ale zidului orașului a fost demolată. Pe locul ei a fost ridicată o clădire în stil eclectic, în care s-a mutat Asociația Cazinoului Sopron, care în decursul timpului a găzduit numeroase baluri și concerte, la care au participat și Franz Liszt, Béla Bartók, Ferenc Lehár și unde a avut loc primul spectacol de cinema al orașului (1896). Din 1942 a fost numită Casa de Cultură Maghiară.

În 1963 clădirea a fost modificată. Pe fațada de est, în stil neo-renascenstist, a fost creat un hol de intrare. Pe cea de sud, la al treilea etaj, a fost decorată cu arcade, susținute de perechi de statui din piatră. În 2002, după restaurare și reamenajare, culturii i-a rămas un spațiu restrâns, restul fiind amenajat ca Centru de Conferințe, cu 3 săli mari (sala Széchenyi cu 600 locuri, sala Liszt cu 450 locuri, sala Petőfi cu 250 locuri) și 5 săli mai mici, fiecare cu 40 de locuri.

Treptat și în alte zone, situate în afara zidurilor Orașului vechi, s-au ridicat noi clădiri.

Într-un dintre ele, fosta casă a familiei Zettl, József Zettl fiind cel care a înființat în oraș prima fabrică de băuturi spirtoase și oțet de vin (1844), azi funcționează un muzeu privat, Muzeul Zettl-Langer (a Zettl-Langer Gyűjtemény). Fiul lui József, deși a dorit să devină pictor, după moartea tatălui a trebuit să preia conducerea fabricii. În decursul timpului a adunat numeroase piese de artă, antichități, pe care nepotul său le-a adunat într-o parte a casei și în 1955 a deschis muzeul.

Pentru a se face legătura între cele două părți ale orașului, în unele zone zidurile au fost dărâmate și s-au creat pasaje, unul dintre ele fiind Pasajul Lenck (Lenck átjáró), care trecea prin cele trei curți interioare ale complexului de case deținut de familia Lenck.

După ce a fost grav avariată de bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial, casa a fost demolată.

În a doua jumătate a secolului XIX zona actualei Piețe Paprét (Paprét tér), atunci teren mlăștinos, de-a lungul pârâului Ikva, a fost drenată, umplută cu pământ, pe laturile sudică și vestică s-au construit case de locuit și în zona centrală a fost amenajat un parc.

În timpul lucrărilor au fost descoperite rămășițe ale atelierelor de olărit romane și ale șanțului prin care apa era deversată din castelul medieval spre pârâu.

În zona parcului a fost construit primul Gimnaziu din Ungaria (1867), clădire încadrată ca monument istoric din 2012.

După înființarea comunității evreiești ortodoxe (48 membri), în perioada 1890-1891, în sudul pieței, a fost construită Sinagoga Ortodoxă (Ortodox zsinagóga), o clădire în stil istoricist, din cărămidă, cu 2 etaje, acoperită cu ardezie, căreia inițial i s-au amenajat sala bărbaților, la etaj galeria femeilor, susținută de coloane din fontă. În 1911 s-a construit baia rituală și în 1917 Yeshiva (instituție pentru studiul Torei). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în jurul clădirii s-a înființat un ghetou, din care în 1944 evreii au fost deportați în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Puținii supraviețuitori, au adminstrat sinagoga până în 1956, când ultimul rabin a emigrat în America. Până în 1989, în administrarea Societății de Diseminare Științifică (TIT), clădirea nu a fost folosită și s-a ruinat. În anul 2004, pentru a cinsti persoanele decedate, lângă sinagogă s-a inaugurat un monument. Un an mai târziu clădirea a fost preluată de Primăria Sopron.

Într-una din casele cartierului, format de-a lungul timpului în jurul Piețe Paprét, în 1929 a fost deschis primul cinematograf, al rețelei de cinematografie Kultik, Cinematograful Elit (Elit mozi), care funcționează și azi.

O altă piață a orașului de azi se află pe locul unde, în vremea romanilor, exista un cimitir, situat în afara zidului exterior al orașului, lângă pârâul Rák. În 1870 pârâul a fost acoperit cu un fel de boltă, pe care s-a creat Piața Deák (Deák tér), mărginită de vile și palate ale familiilor înstărite. A fost numită după Ferenc Deák (1803-1876), fostul ministru de justiție al Ungariei în prima parte a Revoluției Maghiare 1848-1849, cunoscut drept „Înțeleptul națiunii”.

În anul 1892 la capătul de est al pieței s-a construit Vila Lenck (Lenck villa), clădire în stil neoclasic-eclectic. Falimentând, familia Lenck a pierdut-o (1901).

O perioadă a fost locuită de moștenitorul tronului danez, cel care ulterior a devenit Regele Frederic XVIII al Danemarcei.

În 1913 în vilă s-a deschis primul muzeu permanent din Sopron. Avariată, postbelic clădirea a fost refăcută. În anii 1960-1970, deschizându-se și alte muzee, colecțiile au fost mutate, în muzeul inițial rămânând doar colecția etnografică. După anii 1990 clădirea a fost neglijată, s-a deteriorat și muzeul a fost închis. Abia în 2020, după renovări majore, muzeul a fost redeschis. El etalează colecția etnografică, viața din Sopron la sfârșitul secolului XIX și tradițiile meșteșugarilor.

Perimetrul vilei este înconjurat cu un zid pe care, în interior, se pot vedea mai multe monumente funerare din vechiul cimitir lutheran.

În capătul de vest al pieței a fost construită Academia de Studii Religioase, apoi între ea și Vila Lenck a fost amenajat un parc, mărginit de clădirile construite la începutul secolului. În parc azi se află mai multe monumente dedicate eroilor.

Monumentul Eroilor Regimentului 18 Infanterie din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 18. gyalogezred) a fost dedicat celor căzuți în luptele din Eszterháza și Mexikopuszta.

După desființarea dublei monarhii austro-ungare, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), semnat de reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici din 17 state, s-a recunoscut independența Republicii Austria Germană, căreia i-au fost atribuite patru județe din vestul Ungariei, între care și Sopron. Nemulțumiți, au rispostat printr-un război de gherilă împotriva austriecilor (1921). Au urmat negocierile de la Veneția, după care Ungaria a renunțat la lupta armată. La Sopron s-a desfășurat un referendum, rezultatul său ducând la alipirea zonei Ungariei.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)- dezvelit în 1924

Totuși părțile de vest ale județelor Vas, Sopron și Moson s-au alăturat Austriei și acum formează statul federal austriac Burgenland, iar Pressburg/Pozsony a fost atribuit Cehoslovaciei.

Monumentul Eroilor Regimentului de Infanterie 76 din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve 76. gyalogezred), un leu rănit de o săgeată, așezat pe un soclu înalt de 1,6 metri, evocă cei 8,625 de soldați ai regimentului, pierduți în război.

După Tratatul de la Trianon numărul reformaților din Sopron a crescut și în perioada 1925-1929, la capătul de est al pieței, vis a vis de Vila Lenck, a fost construită Biserica Reformată (Református templom), cu un turn înalt, în 1938 dotat cu un clopot. Orga a fost postată în interiorul bisericii abia în 1940. În timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial biserica a afost avariată (1944), ulterior refăcută. O renovare majoră s-a efectuat abia în 1985-1986, când biserica a fost extinsă. Lângă intrarea în biserică în 2001 a fost postat bustul lui János Kálvin.

În fosta clădire a Academiei de Studii Religioase, mutată într-o clădire nouă, construită în anii 1929-1930, din 1957 s-a mutat Școala Lutherană de Formare a Profesorilor și azi funcționează Școala elementară Deák Teri (Deák Teri Általános Iskola).

În apropierea ei, pe colțul de nord-est al pieței, se află Gimnaziul Evanghelic Eötvös József cu Colegiul Tehnic Sanitar și Colegiul de Artă (Eötvös József Evangélikus Gimnázium, Egészségügyi Technikum és Művészeti Szakgimnázium), numit după policianul care a militat pentru egalitatea în drepturi a evreilor și din 1866 Președintele Academiei Maghiare de Științe.

Într-o clădire de pe latura de nord a pieței funcționează Facultatea de Științe Economice Lámfalussy Sándor (Soproni Egyetem Lámfalussy Sándor Közgazdaságtudományi Kar), numită după cetățeanul belgian, de origine maghiară, expert în piața de capital, numit și „ părintele euro” (1929-2015).

În zona parcului a existat un monument creat în cinstea husarilor și a comandantului lor, morți în bătălia de la Limanova (1914). În 1950 monumentul a fost demolat. Spre aducere aminte, în anul 2015 a fost dezvelită statuia Muhr Ottmar (Muhr Ottmar szobor), fostul comandant.

În bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial orașul a fost bombardat de mai multe ori și grav avariat. La război au participat mulți locuitori ai Sopronului, din care puțini s-au mai întors.

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)

Ce mi se pare ciudat este că în acea perioadă tulbure, cu bombardamente și lupte grele, ce-i drept la distanță de zidurile orașului, a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Rege Ștefan” (A római katolikus Szent István templom), o clădire cu un turn înalt, vizibil din depărtare (1940-1943), azi înconjurată de un parc.

În 1945 Sopron a fost ocupat de trupele sovietice.

În 1962 a fost înființată Universitatea de Silvicultură și Industria Lemnului, pe bazele fostei Academii a Minelor și Silvică (1846), înființată la Viena (1809). Ulterior zona fiind ocupată de trupele cehilor, academia a fost mutată la Budapesta, apoi la Sopron (1919), unde a funcționat până la Revolta Poporului din 1956, când majoritatea studenților și cadrelor au emigrat în Canada și în Vancouver s-a înființat Divizia Sopron, cu predare în limba maghiară. Din 1996a fost numită Universitatea Sopron (Soproni Egyetem).

Din anul 2020 în cadrul ei funcționează 7 facultăți, parte întreținute de o fundație privată, parte finanțate de stat. Campusul universitar este situat în mijlocul Grădinii Botanice din Sopron. În el s-au creat alei, pe care sunt postate statui și busturi ale diverselor personalități științifice, una dintre ele fiind statuia Dr. Török Béla (Dr. Török Béla szobra), inginer și doctor în silvicultură (1894-1934).

O parte din istoria orașului este redată de Fântâna Loialității (A hűség kútja). De pe un postament înalt (fântâna) se înalță o coloană, cu o cruce în vârf. Pe marginile ei, 3 statui din bronz, evocă trei evenimente importante. Statuia judecătorului István, ținând cheia orașului, redă perioada în care orașul a fost asediat de Regele Boemiei (1273) și au fost luați ostatici. Cu riscul pierderii lor, orașul s-a predat armatelor maghiare (1276), dovedindu-și astfel loialitatea. Statuia Primarului Mihály Thurner, ținând un buletin de vot, evocă referendumul la care acesta a îndrumat populația și prin care Sopron a ales să aparțină Ungariei. A treia statuie, o femeie ține o bucată din „cortina de fier”, evocă Picnicul Paneuropean, ținut la Sopron în 1989, care promova ideea Europei fără granițe.

Citește și Sopronbánfalva-Sopron, Ungaria

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: muzee

Birżebbuġa și Marsaxlokk, Malta

Orașul Birgu, Malta

Rabat, Malta- Muzeul Wignacourt, Grota și Catacombele Sf. Pavel

Rabat, Malta- Muzeul Domvs Romana și câteva biserici

Orașul Mdina, Malta

Mdina, Malta- Catedrala Metropolitană Sf. Pavel și Muzeul Catedralei

Valletta, Malta- din centrul orașului la Poarta Victoriei și Grădinile Lower Barrakka

Valletta, Malta- din Grădinile Upper Barrakka prin centrul orașului

Fortul St. Elmo-Valletta, Malta

Sopron, Ungaria: secolele XIX- XX