Orașul Nagykanizsa din județul Zala, situat în sud-vestul Ungariei, a fost prima dată atestat documentar în sec. XIII ca fiind un important centru strategic și comercial, loc de intersecție a 5 rute care legau Europa Centrală de zona Balcanică și Marea Adriatică, dar arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic. În timp orașul a fost fortificat, cetatea fiind frecvent asediată în sec. XVI de otomani, care în 1690 au cucerit-o. Sub ei localitatea s-a dezvoltat, în ea fiind construite moschei, școli, amenajate magazine, etc. După retragerea turcilor fortificațiile au fost dărâmate și localitatea a trecut sub controlul nobililor maghiari.
În a doua jumătate a sec. XIX dezvoltarea a luat avânt, s-au construit numeroase clădiri, biserici, școli, bănci, fabrici, etc., s-au creat iluminatul stradal, rețele de apă, orașul a fost conectat prin căi ferate cu Budapesta, Viena și Rijeka, ceea ce a îmbunătățit comerțul. La terminarea Primului Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon (1920), Nagykanizsa a fost inclus în Ungaria, devenind oraș de frontieră. După 1945 a fost ocupat de trupele sovietice, intrând sub regim comunist, din care a scăpat în 1989.
În ultima zi a unei excursii prin Ungaria, pentru a vedea măcar centrul acestui oraș, am făcut o scurtă oprire, parcând în Piața Széchenyi, în apropierea Centrului Cultural Hevesi Sándor (Hevesi Sándor Művelődési Központ), construit în anii 1972-1976, în el desfășurându-se diferite evenimente culturale și piese de teatru.
M-am îndreptat spre Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus” (Jézus Szent Szíve templom), situată pe locul unde în sec. XVIII, în fostul cimitir, s-au construit Capela „Sf. Ioan de Nepomuk”, în stil baroc (1764) și lângă ea o clopotniță, care și-au pierdut rolul în 1784, cimitirul fiind închis. Dorindu-se construirea bisericii, în 1824 capela a fost extinsă, până în 1826 s în interior s-au creat pronaosul, naosul, altarul principal, s-a construit turnul dotat cu ceas, în 1844 fiind dotată cu o orgă donată de un comerciant evreu, schimbată în perioada 1922-1927, când s-a efectuat pictura interioară și s-au postat statui prezentând personaje religioase.
Din 1941 devenită biserică parohială și fiind neîncăpătoare, până în 1942 o parte din vechea clădire a fost demolată, apoi extinsă în forma actuală, la fațada principală fiind creat turnul-clopotniță, dotat cu un ceas. În decursul timpului biserica a fost reparată de mai multe ori (1955, 1959, 1962), ultima renovare fiind efectuată în anul 2000.
De acolo am urmat o stradă mărginită de case de epocă între care mi-a atras atenția o clădire în stil Art Nouveau, fostul PalatBogenrieder (Bogenrieder Palota), construit în 1914 de un arhitect maghiar din Timișoara pentru farmacistul József Bogenrieder.
Vis a vis, pe colț, cu o fațadă îndreptată spre Piața Deák Ferenc, Palatul Pénzügyi (Pénzügyi Palota), clădire în stil eclectic, prevăzută cu o cupolă ornamentală, a fost construită în perioada 1902-1930 pentru filiala Băncii Austro-Ungariei, înființată în Nagykanizsa în 1879.
Din 1924 în ea a funcționat o filială a Băncii Naționale Maghiare, azi fiind folosită în același scop și numită Palatul Financiar.
În centrul Pieței Deák Ferenc se află Monumentull Regimentului 48 Infanterie (48-as gyalogezred emlékmű), un memorial din bronz, postat în 1934, comemorând eroii din Primul Război Mondial,prezentând în poziție de luptă un soldat, împreună cu poetul Petőfi Sándor, care a făcut parte din acel regiment.
Ieșind din piață am trecut pe lângă o clădire în stil eclectic combinat cu secession, azi numită Palatul de Asigurări, construită la începutul sec. XX pentru filiala Primei Societăți Generale de Asigurări din Ungaria (Első Magyar Általános Biztosító Társaság), înființată în Nagykanizsa în 1857.
Pe aceeași parte a străzii, în curtea interioară a unei case, pe vremuri deținută de comunitatea evreiască, se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1807-1822, fiind ascunsă vederii, în acele timpuri fiind interzis să fie ridicată pe frontul stradal și extinsă la începutul sec. XX, azi nefuncțională, pe care doream neapărat să o văd. Am avut noroc că tocmai atunci a ieșit un personaj pe poartă și m-a lăsat să intru DAR… doar o placă, postată în fața intrării, mai amintește de localnicii evrei exterminați în Al Doilea Război Mondial în lagărele de concentrare…
Ieșind din incintă, pe cealaltă parte a străzii am văzut fostul Palat Batthyány, în stil baroc, construit între 1705-1712 din pietrele fostului castel Nagykaniza, în care începând cu anul 1968 și azi funcționează Muzeul Thúry György, cu expoziții permanente prezentând istoria zonei, dezvoltarea orașului, etalând și descoperirile arheologice.
În centrul istoric se află și Casa Fierarului (Vasemberház), monument istoric, clădire în formă de „L”, cu 2 etaje și parter, construită în sec. XVIII în stil baroc, un secol mai târziu fiind adăugate elemente clasiciste și create arcadele parterului, în care și azi funcționează diverse magazine, etajele fiind ocupate de locuințe, azi o parte fiind amenajate pentru desfășurarea căsătoriilor, a unor evenimente culturale, recepții, etc. În anul 2000 în curtea interioară s-a inaugurat un parc memorial cu statui, dedicat Martirilor de la Arad din 1848-1849 și în 2016 deasupra intrării principale a fost postat un basorelief prezentând stema familiei Batthyány.
Clădirea este numită după atelierul de fierărie care a funcționat în ea, de el aducând aminte și statuia fierarului postată superior, pe fațadă.
Una din laturile clădirii mărginește o zonă pietonală, amenajată cu bănci pentru relaxare, în 2019 în ea fiind postate 2 statui, Soțiile Negustorilor (Kereskedő feleségek), înfățișând 2 femei purtând îmbrăcăminte elegantă, în stil victorian, conversând, simbolizând prosperitatea orașului în trecut.
Vis a vis de clădire, la intrarea în Piața Elisabeta, se află Monumentul Regimentului 20 Infanterie(20-as honvéd gyalogezred), comemorând eroii regimentului care și-au dat viața în Primul Război Mondial.
În stânga piața e mărginită de o clădire simplă, cu 3 etaje, construită în anii 1936-1937 pentru Primăria Nagykanizsa (Nagykanizsa Városháza), care funcționează și azi. În perioada ocupației sovietice pe ea a fost postată stema U.R.S.S., în 1990 îndepărtată.
Prima piață a fost creată după retragerea otomanilor, în locul unde se intersectau 2 rute comerciale, în jurul ei locuitorii bogați construindu-și case, în 1753 numită Piața Cerealelor, la 2 ani după moartea Reginei Elisabeta (1898) primind numele Piața Elisabeta (Erzsébet-tér), în care azi se află și statuia Reginei Elisabeta, inaugurată în 2012.
După 1945 orașul fiind ocupat de sovietici, a fost numită Piața Libertății, în mijlocul ei fiind construit Monumentul Eroilor Sovietici, îndepărtat după 1990, o dată cu schimbarea regimului politic, ulterior piața fiind reamenajată, când central s-a creat un pavilion muzical.
În sec. XVIII pe una din marginile pieței s-a construit un conac, un secol mai târziu folosit ca Hotel Zöldfa și restaurant, între anii 1850-1880 o sală de la etaj fiind amenajată pentru spectacole de teatru. În perioada 1871-1937 a găzduit Palatul Justiției, în Al Doilea Război Mondial a fost transformată în spital (1943-1945) și în 1954 ocupată de Școala Primară Zrínyi Miklós-Bolyai János (Zrínyi Miklós-Bolyai János Általános Iskola), din 2024 școală reformată.
La capătul pieței, lateral de conac, în 1758 s-a postat grupul statuar „Sf. Treime” (Szentháromság szobor), creat de sculptori din Graz, prezentând central o coloană, pe ea Sf. Treime, superior Tatăl și Fiul, la picioarele lor Sf. Maria înconjurată de îngeri, în fața coloanei 5 socluri cu statuile Sfinților Anton, Ladislau, Ștefan, Emeric, Ioan Botezătorul. Din 1869 a fost mutat în alte două locații și după ce a fost restaurat, în 2012 readus în Piața Elisabeta.
Lateral de ea se află alte 2 statui, cea din stânga, creată în 2012, e de fapt o fântână cu apă potabilă, Fântâna Orașelor Înfrățite (Ikervárosok szökőkútja), o coloană din care curge apa, de care se sprijină un biciclist, pe locul spițelor bicicletei fiind inscripționate numele orașelor.
În 2016, în dreapta ei, s-a postat statuia Bethlen István (Bethlen István szobor), fost prim-ministru în perioada 1921-1931, pe lângă care am părăsit și eu piața.
În drum spre mașină, am trecut pe lângă Biserica Reformată (Református Egyház), construită în 1934, în stil romanic, cu un turn de 19 metri înălțime, prevăzut cu un ceas.
Orașul Veszprém, reședința județului Veszprém din Ungaria, situat la cca. 15 kilometri nord de Lacul Balaton, s-a format în timp pe 5 dealuri, în jurul unei cetăți, construită în timpul dinastiei Árpád (896-1301), întemeietorii Regatului Ungaria, sub Regele Ștefan I, primul rege creștin, devenind sediul Episcopal, din 1993 al Arhiepiscopiei.
Fiind situată în zonă de frontieră, în timpul invaziei otomane (sec. XVI) s-au purtat multe bătălii pentru cucerirea ei, fiind ocupată pe rând de turci (1552), apoi de habsburgi, care în final au cucerit-o, fiind inclusă în Imperiul Austro-Ungar. În secolul XVIII, pierzându-și funcția militară, în afara ei s-au construit case și localitatea s-a extins.
După compromisul austro-ungar din 1867 Veszprém a fost încadrat în Regatul Ungariei. Până la începutul sec. XX serviciile administrative, comerciale, școlile au fost mutate în afara cetății, în final aceasta fiind abandonată.
În Primul Război Mondial pentru o perioadă de timp orașul a fost ocupat de trupele române (1919) și în Al Doilea Război Mondial, în timpul ofensivei asupra Vienei, de trupele sovietice (1945).
De la cazare, rezervată în partea mai nouă a orașului, am pornit să vizitez orașul istoric.
Oficiul Poștal Veszprém
Urmând o stradă pietonală, mărginită de casele de epocă, am ajuns în dreptul Bisericii Evanghelice (Evangélikus templom). Ritul fiind răspândit în zonă încă din secolul XVI, în 1798 s-a construit biserica din piatră. Un secol mai târziu avariată de un incendiu (1893), a fost refăcută, turnul din beton armat fiind creat abia în anii 1909-1910. În decursul timpului a fost renovată de mai multe ori (1948, 1958, 1975, 2001), în 1988 vârful turnului fiind placat cu cupru.
Ajungând la capătul pietonalei, în partea stângă am văzut o clădire nouă, cu pereți de sticlă, care, după părerea mea, nu se prea încadra în decor. Hangvilla, instituție culturală, a fost creată prin extinderea fostului cinematograf Séd Film Theatre, acesta fiind transformat în Sala mare, sală de spectacole, cu 495 de locuri, în restul clădirii fiind amenajate Sala mică, Sala de conferinte, cu 120 locuri, o sală folosită pentru proiecții de filme, la parter Restaurantul Historia Hangvilla și o cafenea.
De acolo m-am îndreptat spre Consiliul LocalVeszprém (Veszprémi Önkormányzat), clădire construită în 1896, în stil istoricist.
În parcul din fața lui în 2008 a fost postat Monumentul Bruszynai Árpád (Bruszynai Árpád emlékműve), în amintirea profesorului, martir al Revoluției din 1956.
Lateral de Consiliul Local se află Facultatea de Arte Csermák Antal (Csermák Antal Bölcsészettudományi Kar), fondată în 1916, din 1955 numită după renumitul violonist și compozitor.
În parcul din fața facultății e postat bustul Reginei Elisabeta (Erzsébet királynészobrát), soția împăratului Franz Joseph I, numită și Sissi, inițial situat în altă locație (1901), după 1947 mutat într-un loc ascuns din parc, apoi restaurat și în 1991 plasat pe actualul loc.
Pe una din laturile parcului, la marginea centrului istoric, se află Muzeul Lackó Dézső (Lackó Dézső Múzeum), din 1990 numit după directorul primului Muzeu Veszprém, profesor la Liceul Piarist, geolog și paleontolog (1860-1932), care l-a amenajat în sălile din al doilea etaj al Primăriei, pe coridoare etalând descoperiri arheologice (1902-1903). Clădirea deteriorându-se, din 1914 a început construcția actualei clădiri, cu parter și 2 etaje, încetinită de Primul Război Mondial, apoi de lipsa fondurilor, fiind terminată abia în 1925. În fața ei s-a postat statuia Lackó Dézső. Parterul e ocupat de administrația muzeului, etajele prezintă expoziții permanente etalând istoria zonei, începând din vremurile preistorice până azi, la al doilea etaj fiind amenajate și săli pentru expoziții temporare, Biblioteca și Arhiva, muzeul păstrând aproximativ 260.000 opere de artă, 250.000 documente și fotografii, 24.100 cărți și 12.800 alte exponate.
Biblioteca Județeană „Eötvös Károly” (Eötvös KárolyMegyei Könyvtár), din 1952 instituție independentă, ocupă fostul palat al administratorului episcopiei (1902), situat pe colțul dintre 2 străzi, clădire naționalizată după Al Doilea Război Mondial și folosită ca sediu al Casei de Tineret, apoi cantină școlară, pensiune și din 1968 bibliotecă.
Ocupă o parte din fosta Grădină Episcopală, azi Grădina Teatrului (Színházkert), unde în cadrul inaugării s-a postat bustul lui Eötvös Károly (Eötvös Károly- szobor), scriitor, avocat și om politic maghiar (1842-1916).
Devenind neîncăpătoare, în perioada 1995-1998 clădirea a fost extinsă cu noi corpuri moderne, din beton și sticlă, ajungând să ocupe o suprafață de cca. 5.000 de metri pătrați. În fața intrării în partea modernă s-a creat un mic amfiteatru, folosit pentru concerte, activități culturale și comunitare. Biblioteca conține aproximativ 370.000 de publicații, din care cca. 250.000 de cărți, ziare, reviste, materiale media, etc.
Am traversat parcul și în câteva minute am ajuns la Teatrul Petőfi Sándor (Petőfi SándorSzínház), din 1920 numit după poetul, erou al Revoluției din 1848 (1823-1849). Trupele de teatru ambulante vizitând orașul încă de la începutul secolului XIX, a fost necesară o locație stabilă și în 1908 s-a construit actuala clădire din beton armat, în stil Art Nouveau, în cadrul unui complex de clădiri, între care și un Cazinou. Pentru a acoperi costurile mari, ambele locații au fost folosite alternativ ca cinema, spectacole de teatru și concerte. În 1961 teatrul a devenit companie independentă, cu trupă permanentă și în perioada 1977-1988 a fost modificat, parterul fiind extins cu un studio, un bufet și dotat cu tehnologie modernă.
De teatru aparține și o clădire situată pe cealaltă parte a străzii, în care se află casa de bilete.
Parcurgând strada, am trecut pe lângă o clădire interesantă, ocupată de Biroul Național de Taxe și Vămi (Nemzeti Adó- és Vámhivatal).
La capătul ei Biserica Romano-Catolică „Numele Fecioarei Maria” (Szűz Mária neve templom), numită și Biserica Regina Lumii (Regina Mundi templom), demonstrând devoțiunea cultului catolic față de Fecioara Maria, a fost construită în 1860, în stil romanic, împreună cu mânăstirea și școala de fete, de călugărițele Ordinului Fiicele Sf. Maria. În 1948 biserica a devenit parohială, școala a fost naționalizată și din 1956 numită Școala Szilágyi Erzsébet, în 2005 transformată în Școala de Artă Creștină Szilágyi Erzsébet (Szilágyi Erzsébet Keresztény Általános és Alapfokú Művészeti Iskola).
De acolo am coborât o străduță îngustă, mărginită de casele de epocă.
La capătul ei, pe colț, se află Liceul Catolic Padányi Biró Márton (Padányi Biró Márton Katolikus Gimnázium). În 1854 a fost înființată Școala de fete Ranolder Intézet, interzisă sub regimul comunist, când clădirea a fost naționalizată și ocupată de Școala Generală de Stat, apoi de o Școală Profesională.
În 1991 s-a reînființat Liceul Catolic, numit după Episcopul de Veszprém din sec. XVIII.
Vis a vis de colegiu se află Capela Sf. Ana (Szent Anna-kápolna), construită în jurul anului 1724, în stil baroc, pe un teren donat de judecătorul János Salomváry, în apropierea uneia din casele sale. În timp familia finanțând-o, membrii ei fiind și fondatori, au fost îngropați în cripta bisericii. Deteriorându-se, în perioada 1925-1926 a fost refăcută și extinsă, fațada principală fiind înălțată, în 1943 s-a adăugat holul de intrare și deasupra ușii s-a postat statuia Sf. Ana. Ultima renovare s-a efectuat în anul 2003.
În piațeta din fața ei în 2017 s-a inaugurat Monumentul Sfintei Familii (Szent Család emlékműve).
Urcând o străduță îngustă, apoi un șir de trepte, am ajuns în piața din centrul istoric. Pe una din laturi, într-o clădire construită ca bancă a religiilor (1857), din 1990 funcționează Primăria Veszprém (Veszprém Városháza), în ea desfăsurându-se temporar ceremonii de căsătorie, spectacole și expoziții.
Latura din stânga Primăriei e ocupată de o clădire istorică, Casa de Arte Veszprém (Művészetek HázaVeszprém), unul dintre muzeele Centrului de Artă Contemporană, fondat în 1993. În fața lui se află statuia Sf. Mihai (Szent Mihály szobor), patronul spiritual al orașului, inaugurată în 2017, prezentându-l pe Sfânt nimicindu-l pe Satana. În spatele ei se vedea Turnul Pompierilor (Tűztorony), inițial turn de veghe al cetății (sec. XIII), în perioada 1811-1814 înălțat, prevăzut cu o balustradă circulară, fiind adaptat pentru supravegherea contra incendiilor.
Părăsind piața, am urcat pe lângă fosta Casă a Pompierilor (Tűzőrség háza) construită în 1824 lângă turn, în ea fiind adăpostite vehiculele pompierilor, trase de cai. Pe ea s-a postat statuia Sf. Florian, patronul spiritual al pompierilor. În secolul XX casa și turnul au fost părăsite, pompierii mutându-și sediul în altă locație.
Ajungând la poarta de intrare în fosta Cetate Veszprém, pe care urma să o vizitez, m-am oprit câteva minute pentru a savura panorama orașului.
Orașul Kecskemét, reședința comitatului Bács-Kiskun, este situat în zona centrală a Ungariei. A fost prima dată atestat documentar din 1353, secol în care a primit și statutul de târg (oraș). Zona a fost locuită din vremuri antice, arheologii descoperind urme de existență vechi de 5.000 de ani, cele din secolul I î.e.n. ale triburilor nomade de sarmați.
La începutul secolului XIII în zonă existau 7 sate, fiecare cu biserică proprie, care au fost distruse de invazia mongolă (1241). Un secol mai târziu, zona fiind ocupată de otomani, unele dintre sate s-au refăcut. Treptat s-a format orașul care, plătind o taxă Pașei de la Buda, a intrat sub protecția lui și a primit unele privilegii. În el refugiindu-se mulți săteni, pe terenurile lor s-a dezvoltat creșterea animalelor, dar după un timp aceasta a stagnat datorită lipsei vegetației. Pe terenuri s-a plantat viță-de-vie, în timp industria vinului ducând la dezvoltarea industriei alimentare și a comerțului, sub Împărăteasa Maria Terezia orașul devenind al treilea ca mărime din Ungaria.
În 1870 primind statutul de municipiu, s-au construit noi clădiri, s-a creat învățământul public (1880) și la începutul secolului XX s-a introdus sistemul de transport cu tramvaie. După Primul Război Mondial orașul a fost afectat de criza economică mondială (1929-1933). A urmat Al Doilea Război Mondial, când majoritatea evreilor au fost deportați în lagărele de la Auschwitz și Birgenau. Postbelic, sub guvernarea comunistă, în zonă s-au creat noi sate independente, conectate economic la oraș, din 1950 până azi acesta devenind reședința celui mai mare județ al țării, Bács-Kiskun.
În oraș s-au păstrat multe biserici și clădiri istorice, pe care doream să le văd și eu, primul fiind Teatrul József Katona (KatonaJózsefNemzeti Színház), inaugurat în 1896, în fața căruia se află statuia Sf. Treime (Szentháromság– szobor), ridicată pentru a aminti epidemia de ciumă din oraș (sec. XVIII), o coloană de cca. 3 metri înălțime, în stil baroc, decorată cu 13 statui prezentând personaje biblice.
Clădirea în stil eclectic, cu elemente neo-baroc, prezintă pe lateralele fațadei principale câte o nișă în care sunt postate busturile scriitorilor, membri ai Academiei Maghiare de Științe, Katona József și Kisfaludy Károly, statuia lui Katona József (Katona József szobor) fiind postată lângă ea.
În fosta Sinagogă Ortodoxă (sec. XVIII) din apropiere, restaurată de Asociația Maghiară a Fotografilor, funcționează Muzeul Maghiar de Fotografie (Magyar Fotográfiai Múzeum), inaugurat în 1991.
Pe colțul de vis a vis, într-o clădire în stil eclectic, din 1899 a funcționat prima școală, azi numită Școala Zrínyi Ilona(Zrínyi Ilona Általános Iskola),după contesa, mama lui Rákóczi Ferenc, conducătorul Revoluției 1848 împotriva habsburgilor.
Îndreptându-mă spre piața principală a orașului, am urmat o stradă pietonală, pe care se află Institutul de Muzică Kodály (Kodály Zenei Intézet), inaugurat în 1975, după ce fosta Mânăstire Franciscană, construită în anii 1700-1736, a fost modificat în acest scop. În cadrul institutului se folosesc metodele pedagogice muzicale ale lui Kodály, într-una dintre încăperi fiind etalată o expoziție care prezintă viața acestuia.
La capătul străzii am intrat în Kossuth tér, piață mărginită de biserici și Primăria orașului, numită după liderul spiritual al Revoluției din 1848-49, din 1906 statuia lui Kossuth Lajos(Kossuth Lajos szobor), din bronz, înaltă de 3,2 metri, situată pe un soclu înalt de granit, fiind postată în centrul ei.
Lângă institut, privind spre piață, se află Biserica Catolică „Sf. Nicolae” (Szent Miklós templom), construită la sfârșitul secolului XIII-începutul secolului XIV, prima dată atestată documentar în 1476.
După Reforma Protestantă până în 1647 a fost folosită alternativ de catolici și reformați, apoi ocupată de franciscani și modificată, prin extinderea navei și a sanctuarului creându-se Capela Sf. Ana.
Biserica a fost incendiată în 1678, ulterior reconstruită din piatră și în perioada 1777-1784 refăcută în stil baroc, când i s-au adăugat turnurile, inițial prevăzute cu 5 clopote, rechiziționate în Primul Război Mondial și înlocuite cu cele 4 actuale, create la Budapesta în 1929.
În 1860 biserica a fost dotată cu o orgă care a supraviețuit până azi.
În anii 1931-1933 zidul care separă biserica de piața centrală a fost ornamentat cu sculpturi, central crucea cu Isus răstignit, la care o femeie se roagă, lateral de ea câte o femeie pioasă.
Lângă vechea biserică a existat un cimitir, desființat în 1777. În 1974 pe locul lui s-a creat un spațiu verde, imitând peștera Bisericii din Lourdes, cu Sf. Fecioară Maria.
Vis a vis de Biserică se află Primăria Kecskemét (Kecskeméti Városháza), construită în anii 1893-1897, în stil Art Nouveau, înlocuind vechea clădire, în stil clasicist, deteriorată. În 1911, după marele cutremur, clădirea a fost restaurată.
Pe fațada principală, cu un risalit central ornat cu stemele Ungariei și orașului Kecskemét, statuia Principelui Árpád, fondatorul Ungariei, central a fost plasat un aranjament de clopote care, în timpul zilei, interpretează melodii. În partea superioară s-au postat mici busturi prezentând personalități: grofii Zrínyi Miklós, Thököly Imre, Regii Matia Corvin, Ioan de Hunedoara, Franz Joseph I și Sf. Ștefan.
În interior s-au amenajat birouri și sala de ceremonii, decorată cu fresce prezentându-i pe cei 7 conducători ungari, azi folosită și ca sală de căsătorii.
În dreapta ei, o biserică construită în perioada 1774-1806, din 1993 a fost ridicată la rangul de Catedrală Catolică „Înălțarea Domnului” („Az Úr Mennybemenetele” Katolikus székesegyház). Clădirea, în stil baroc târziu, a fost prevăzută cu un turn de 35 metri înălțime, distrus în 1819 de un incendiu, ulterior refăcut și în 1899 dotat cu ceas. Pe parapetul de lângă turn, în cele 4 colțuri, s-au postat statuile celor 4 evangheliști: Sf. Luca, Marcu, Matei și Ioan, deasupra intrării principale Isus predându-i Sf. Petru cheia Cerului și în timpan, deasupra ușii centrale, Sf. Petru și Pavel. În timpul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de renovare ale exteriorului clădirii.
În fața ei, marcând „kilometrul zero” al orașului, în 1984 s-a inaugurat Monumentul Dealul Stemei (Címerdomb), simbolizând prietenia și legăturile de cooperare cu alte orașe, pe „dealul” din piatră fiind gravate direcțiile și distanțele către alte orașe maghiare şi orașe înfrățite cu Kecskemétul, pe vârful lui postate stemele a 6 orașe din comitatului Bács-Kiskun.
De acolo, urmând o porțiune pietonală, mărginită de copaci, am ajuns la fântâna arteziană Hírös Forrás, din granit negru, adus din Africa de Sud, de cca.1,5 metri înălțime, din care central țâșnește apa, finalizată în anul 2002.
Lateral de ea se află Biserica Reformată (Református templom), construită în anii 1680-1684, înlocuind vechea Biserică de lemn, distrusă de incendiul din 1678. Dorind clădirea nouă din piatră, a trebuit să se obțină aprobarea autorităților turcești și să se plătească o taxă. La sfârșitul sec. XVIII clădirea, în stil gotic și renscentist târziu, a fost extinsă cu 2 nave și s-a ridicat turnul de 53 metri înălțime, în stil baroc. Avariată în marele cutremur din 1911, ulterior a fost restaurată. În 1998 turnul a fost dotat cu un ceas și în perioada 2019-2020 biserica a fost renovată.
Pe strada din dreapta bisericii în 1830 s-a înființat Școala Reformată, din 1835 devenită liceu, în care au studiat numeroase celebrități- scriitorul Mór Jókai și pictorul János Muraközy, etc., apoi facultate teologică reformată (1841), desființată în 1949. Din 2004 în Colegiul Reformat Vechi (Régi Református Kollégium) s-a mutat Muzeul Ráday (Ráday Múzeum). Acesta a fost înființat în 1983, etalând obiecte și opere de artă ale familiei nobiliare Ráday, mobilier, picturi, obiecte de cult ale bisericii reformate, colecția de minerale a lui András Fuxreiter, fosile, instrumente de minerit, etc.
Pe colțul din apropierea bisericii în anii 1911-1912 s-a construit Colegiul Nou Reformat (Református Újkollégium), clădire cu parter, mezanin, 2 etaje, ferestre cu sticla pictată, extinsă în 2002.
Azi în ea funcționează Școala Primară Reformată și Școala Gimnazială Reformată Kecskemét.
Am continuat plimbarea pe pietonală, la capătul căreia mi s-a arătat Cifra Palace, clădire construită în anii 1902-1903, în stil Art Nouveau, cu două etaje, fațada principală decorată cu ceramică și elemente de pirogranit prezentând flori, plante, elemente folclorice, acoperișuldecorat cu țigle emailate colorate, pe care din păcate nu le-am putut vedea, În timpul vizitei mele (2024) efectuându-se lucrări de restaurare. Inițial parterul era ocupat de magazine, în primul etaj funcționa un „casino comercial”, restul clădirii fiind ocupat de apartamente de locuit. Din 1983 clădirea a fost amenajată ca muzeu, filială a Katona József Múzeum, care expune o colecție arheologică cu morminte și obiecte avare, descoperite în 1971, artă plastică, picturi maghiare din secolele XIX-XX, din 2005 fiind amenajată și Camera Memorială Muraközy János, avocat, pictor și politician, căpitan în Revoluția 1848, din 1878 consilier economic în Kecskemét.
În stânga palatului se află fosta Sinagogă, construită în perioada 1864-1868, în stil maur și romantic. Avariată în cutremurul din 1911, a fost refăcută și fosta cupolă înlocuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați în lagărele de exterminare și sinagoga a fost ocupată de ofițerii S.S.
Fiind nefolosită, în 1966 a fost achiziționată de oraș, până în 1974 refăcută și interiorul amenajat pentru Casa de Știință și Tehnologie (ATudomány és Technika Háza), în care azi funcționează birourile mai multor organizații locale, o sală de conferințe, ocazional folosită și pentru concerte, o sală cu expoziție permanentă. Interiorul e înfrumusețat cu copii ale unor statui de Michelangelo.
Am continuat explorarea orașului, urmând o stradă mărginită de case de epocă, central având un parc amenajat cu rondouri de flori și diferite soiuri de copaci.
Într-una din case, construită de Ministerul Justiției în anii 1903-1904, funcționează Palatul Justiției (Törvénypalota).
La capătul străzii, traversând, am intrat în Parcul Katona József, numit și Parcul Feroviar (a Kecskeméti Vasútparkban), amenajat începând cu anul 1899 pe locul vechiului cimitir, creat în perioada ciumei din 1739, apoi dezafectat.
În amintirea acelei triste perioade, în partea de sud a parcului s-a postat o cruce memorială.
În parc a existat și un Cazinou, în 1922 achiziționat de oraș și transformat în muzeu. Multe din exponate au fost distruse în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, apoi de ocupația sovietică. Muzeul a fost redeschis în 1947 cu o expoziție de picturi ale artiștilor locali, apoi clădirea a fost restaurată și în ea s-au amenajat noi săli de expoziție. După înființarea Centrului Muzeal Kecskemét (1962), de care aparțineau administrativ toate muzeele din județul Bács-Kiskun, în oraș s-au creat 5 noi muzee, în fostul Cazinou fiind amenajat MuzeulMemorial Katona József, inaugurat în 1970.
Am părăsit parcul și m-am îndreptat spre Biserica Piaristă „Sf. Treime” (Piarista templom), clădire în stil baroc, construită în anii 1729-1735, în stil baroc, apartinând Mânăstirii Piariste, creată de călugării stabiliți în oraș (1715). Din 1948 a devenit biserică parohială.
În cadrul mânăstirii contele Koháry István, proprietarul orașului, a fondat o școală, pentru care un secol mai târziu s-a construit o nouă aripă (1825-1832). În timp devenind neîncăpătoare, s-a construit actualul Gimnaziu Piarist (1930-1933), cu fațada în stil neo-baroc, lângă el un cămin, ambele naționalizate în anii 1948-1950, dar rămânând funcționale.
Îndreptându-mă spre centrul istoric, în drum am trecut pe lângă Biblioteca Județeană KatonaJózsef (Katona József Könyvtár), inaugurată în 1952, trei ani mai târziu numită după renumitul scriitor și dramaturg născut în oraș, având la bază colecția din vechea bibliotecă, înființată în 1897 în Primărie. În anii 1993-1996 biblioteca a fost mutată în actuala clădire.
Într-una dintre cele mai frumoase clădiri în stil Secession (Art Nouveau maghiar) din oraș, azi funcționează Casa Tineretului (Ifjúsági Otthon), un centru cultural cu ateliere de artă și meșteșuguri, cluburi de tineret, din 1937 un cinematograf, o cafenea, în care se desfășoară numeroase spectacole și concerte. Clădirea a fost construită de Asociația Industrială Kecskemét ca sediu al breslelor și comunităților de meseriași (1907), după Primul Război Mondial o scurtă perioadă a fost ocupată de trupele române, postbelic de sovietici, ulterior devenind centru cultural.
M-am îndreptat spre mașină, în drum trecând pe lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (Magyar ortodox Szentháromság templom), clădire în stil baroc târziu, ridicată în anii 1824-1829, de comunitatea greacă, existentă în oraș încă din secolul XVII, majoritatea comercianți, care în timpul Războiului de Independenţă sprijinindu-l pe Rákóczi, au primit anumite drepturi comerciale și au fondat parohia, dar abia la începutul secolului XIX și-au câștigat drepturile civile.
În oraș există și Biserica Evanghelică Lutherană, construită în 1857-1864, pe care, însă, am ratat-o.
Orașul Vatra Dornei din jud. Suceava, din anul 2000 declarat municipiu, e situat în Depresiunea Dornelor, la confluenţa râului Dorna cu Bistriţa Aurie. O legendă spune că Dragoș Vodă fiind la vânătoare, din greșeală a ucis-o pe păstorița Dorina și a înmormântat-o lângă un râu. În memoria ei a numit râul Dorna și așezarea Vatra Dorinei.
Documentar așezarea e menționată în 1592, în timpul Domnitorului Aron Vodă, ca punct de popas și vamă și în 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, ca sat, parte a Ocolului Câmpulung Moldovenesc, autonom față de domnii Moldovei.
În 1775 Bucovina fiind anexată Imperiului Austriac, Ținutul Dornelor a intrat sub stăpânire austriacă, ulterior a Imperiului Habsburgic, când Vatra Dornei a primit statutul de târg. Locuitorii devenind iobagi și fiind oprimați, în decursul timpului s-au răzvrătit de mai multe ori, conflictele terminându-se cu multe decese.
În zonă existând numeroase izvoare de ape minerale, folosite de localnici de mai mult timp, în 1790 au fost cercetate de chimistul Hacquette de Nürnberg, apoi de doctorul Ignatziu Plusch (1805). Descoperindu-se că apele și nămolul de turbă au efecte terapeutice, s-a dorit amenajarea lor ca băi, în 1833 construindu-se prima clădire, în care s-au amenajat 6 căzi de baie.
Proiectul lor nu s-a putut materializa decât după ce Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a cumpărat Băile Vatra Dornei (1870) și primind aprobarea Împăratului Franz Joseph, până în 1898 s-au amenajat 15 izvoare, între care Izvorul Ioan (ulterior Izvorul Unirea), Izvorul Ferdinand și Izvorul Sentinela, s-au construit stabilimente balneare, cazinoul, hoteluri, clădiri administrative, o școală, uzina electrică, târgul fiind transformat în stațiune, prima localitate electrificată din Bucovina, din 1907 a fost declarat oraș al Imperiului Austro-Ungar, apoi inclus în România, cu care Basarabia s-a unit după destrămarea imperiului (1918).
Pentru ca vizitatorii să acceseze mai ușor stațiunea, calea ferată Dărmănești- Câmpulung, creată în 1888, a fost prelungită până la Vatra Dornei, construindu-se prima gară și în 1902, pe malul stâng al râului Dorna, fiind inaugurată a doua gară, Gara Vatra Dornei Băi, azi monument istoric, după Primul Război Mondial ambele fiind preluate de C.F.R.
Am ajuns în oraș spre seară, pe o ploaie mocănească și m-am cazat la Hotelul Silva, din apropierea gării. A doua zi, cum ploaia se oprise, am pornit să explorez orașul.
Traversând podul peste râul Dorna, am ajuns la fostul Cazinou al Băilor, construit în perioada 1896-1898, în stil eclectic, cu influențe din Renașterea Germană, ca loc de agrement, în el fiind amenajate o sală în care se desfășurau concerte, spectacole, baluri, un restaurant, o bibliotecă și încăperi în care turiștii se puteau întâlni. Pentru lărgirea spațiului, în 1936 clădirea a fost extinsă spre sud și est. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost folosită de armata germană care, în timpul retragerii, au deteriorat-o, ulterior fiind reparată de Fondul Bisericesc (1945) și din 1948, prin naționalizare, a trecut în proprietatea statului.
Sub regimul comunist, numit Pavilonul Central, a fost ocupat de un club muncitoresc, un restaurant, unele săli fiind folosite pentru desfășurarea întâlnirilor sindicale, a ședințelor de partid, altele pentru campionatele naționale de șah, etc. În anii 1960 pentru modificarea interiorului în cantină, partea sudică a clădirii a fost extinsă. Când strada paralelă cu râul a fost transformată în bulevard (1986), cantina a fost închisă, clădirea fiind modificată și reparată. Lucrările nefiind terminate, în timpul Revoluției din 1989 a fost vandalizată, marmura, obiectele de lux, candelabrele, etc., fiind furate. Ulterior a fost restaurată și în 1899 s-a inaugurat Centrul Muzeal Cazinoul Băilor, care a funcționat un timp și după ce clădirea a fost retrocedată Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (2004), În timp clădirea degradându-se, muzeul a fost închis și redeschis în 2023, după ce a fost restaurată.
În stânga Cazinoului se află Catedrala Ortodoxă „Sf. Treime”, construită în perioada 1990-2002, în stil moldovenesc, cu 7 turnuri, unul central înalt, câte 2 pe laterale mai mici și 2 turnuri puțin înclinate, ce flanchează intrarea, prevăzută cu un pridvor deschis.
La exterior, în partea superioară s-au creat 40 de ocnițe, pictate cu chipurile sfinților Vechiului Testament, Evangeliști, Sfinților Mertiri, etc.
Interiorul e format din pronaos, naos, altar și încăperi adiacente- proscomidiar şi diaconicon. Intrând m-a frapat culoarea aurie predominantă, care mie îmi estompa picturile prezentând scene și personaje biblice, etc. Demisolul clădirii cuprinde un Paraclis, bibliotecă cu sală de lectură, spații liturgice, o expoziție de icoane, etc.
Trecând de catedrală, am intrat în Parcul Central, unde am urmat o alee mărginită de busturi, postate pe socluri din piatră, începând din anul 1964, prezentând personalități ca Mihai Eminescu, Costache Negri, Ciprian Porumbescu, etc..
În parcul cu copaci seculari, întins pe 50 de hectare, azi rezervație dendrologică a Academiei Române, se află mai multe izvoare de apă minerală.
În el trăiesc numeroase veverițe, pe care oamenii le hrănesc, activitate devenită amuzament, după ele parcul fiind numit și Parcul Veverițelor.
Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre o altă biserică, în drum trecând pe lângă cimitirul catolic, în care se află Biserica Catolică Veche, azi capelă mortuară, inițial construită în oraș și, devenită neîncăpătoare, în 1895 mutată.
În câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”, construită în anul 1908 de către comunitatea greco-catolică ruteană și după desființarea cultului (1952) predată ortodocșilor, a căror Biserică de lemn a fost distrusă de un incendiu (1954). Până în 1991 slujbele au fost celebrate de preoții din oraș, apoi s-a înființat Parohia „Sf. Ilie”. În timp biserica a fost reparată și modernizată, ultimele lucrări având loc în anii 2000-2009.
Îndreptându-mă spre râu, am trecut pe lângă clădirea fostei școli, construită în anii1895-1897, în care au studiat elevi de mai multe etnii, până în 1911 predarea fiind în limbile română și germană. În Primul Război Mondial a fost transformată în spital, postbelic redevenind școală, azi Școala Gimnazială nr. 1.
Am cotit pe lângă Biserica Penticostală Betleem și, trecând râul Dorna, m-am îndreptat spre centrul orașului.
La intrarea pe strada principală se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în 1905 de comunitatea germană ca Biserică Lutherană, în 1947 fiind preluată de ortodocși. În anii 1984-1993 biserica a fost extinsă, creată în stil moldovenesc, primind forma actuală.
În aceeași perioadă s-a construit și clădirea de lângă ea (1901), cu elemente în stil renascentist și moldovenești, pentru „Societatea Culturală Sentinela”, în cele 7 săli de la parter și 8 de la etaj fiind amenajate spații de lectură, expoziționale, locuri de întânire a membrilor, etc. În Al Doilea Război Mondial, în timpul retragerii trupelor germane, clădirea a fost avariată, ulterior refăcută, din 1975 în ea înființându-se o bibliotecă publică, azi Biblioteca Municipală „G.T. Kirileanu”, numită după istoricul literar, folclorist, publicist, din 1948 membru al Academiei Române, născut în județ (1872-1960).
Templul Mare a fost prima sinagogă din Vatra Dornei, construită în perioada 1898-1902 pe un teren dăruit de Biserica Ortodoxă.
În Al Doilea Război Mondial (1941) 2.650 de evrei din oraș și satele înconjurătoare au fost deportați în lagărele din Transnistria. Postbelic puținii supraviețuitori s-au întors, dar au început să emigreze în Israel, mai ales după 1958, când au primit aprobarea guvernului, cea mai mare parte părăsind orașul după 1989, în 2016 existând doar 8 evrei în oraș. Bănuiesc că azi sinagoga e închisă ?…Nu am găsit pe cineva care să-mi dea o explicație…
Azi strada centrală e mărginită de casele de epocă, intercalate de construcții mai noi, din perioada comunismului, ocupate de locuințe, la parterul lor funcționând diverse magazine și firme, altele fiind sediile unor instituții.
Poliția Vatra Dornei
Clădirea Primăriei Vatra Dornei a fost construită în anii 1895-1897 ca sediu administrativ al stațiunii, atunci numit Palatul Comunal. Clădirea cu 2 niveluri, a fost prevăzută cu un turn înalt de colț. Azi etajul e ocupat de birourile Consiliului Local, săli de protocol, etc. și la parter funcționează Muzeul de Etnografie, înființat în 1987.
În parcul alăturat se află Monumentul Eroilor, inaugurat în 1936, onorând cei 120 de bărbați decedați în luptele Primului Război Mondial, azi inscripționați pe o placă din partea inferioară a obeliscului. A fost modificat după Al Doilea Război Mondial, central fiind așezată o placă pe care s-au notat eroii din acel război, între plăci un basorelief prezentând o caschetă de soldat înconjurată de frunze aurite, în partea superioară, pe cele 4 laturi, câte o cruce și pe obelisc un vultur cu aripile deschise.
Înlocuind Biserica Catolică Veche, devenită neîncăpătoare și mutată în cimitirul catolic, în perioada 1895-1905 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Schimbarea la Față a lui Isus”, în stil roman, cu elemente în stil gotic, cu 3 nave, deasupra altarului principal fiind postat un complex statuar prezentând personajele principale din scena Calvarului.
După inaugurarea căii ferate Câmpulung Moldovenesc-Vatra Dornei, în oraș s-au stabilit numeroși muncitori feroviari de diferite etnii- germană, poloneză, ucraineană. Comunitatea catolică crescând, în 1913 s-a înființat Parohia Vatra Dornei și biserica, până atunci arondată Parohiei Iacobeni, a devenit biserică parohială.
Am părăsit strada centrală și, pe lângă Casa de Cultură „Platon Pardău”, numită după poetul și prozatorul român, născut la Vatra Dornei (1934-2002), m-am îndreptat spre hotel.
Urma să părăsesc orașul și să vizitez alte obiective din județul Suceava, planificate pentru acea zi.
Orașul Făgăraș este situat în vestul județului Brașov, la poalele munților Făgăraș, pe malul râului Olt.
Într-un document din 1291 este menționat, împreună cu localitatea Sâmbăta, ca aparținând familiei Voievodului Transilvaniei Ugrinus Csák. Începând din 1368 Făgăraș a fost deținut pe rând de domnitorii munteni, cetatea de piatră existentă fiind transformată într-o fortificație militară, prima dată atestată din 1455 într-un document emis de Iancu de Hunedoara.
bustul Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, dezvelit în 1938
Din 1467, la porunca Regelui Matei Corvin al Ungariei, Făgăraș a fost predat regalității, intrând in posesia principilor Transilvaniei, din secolul XVI devenind centrul administrativ al Țării Făgărașului, Dietele Transilvaniei, în care se întâlneau nobilii, sașii, secuii și reprezentanții religiilor romano-catolică, evanghelică-lutherană, calvină, mai târziu și unitariană din Transilvania, ținându-se acolo.
Inițial Cetatea Făgărașului a fost înconjurată cu un zid de apărare, un secol mai târziu s-au construit bastioanele, clădirile au fost modificate, primind aspectul de azi, după 1696 în cetate s-a stabilit garnizoana armatei austriece, din 1867 a devenit sediul garnizoanei maghiare, perioadă în care fiind asediată de 15 ori, nu a fost cucerită nicioadă. După Marea Unire (1918) a devenit sediul garnizoanei române, în perioada comunistă transformată în închisoare, azi în ea funcționând Muzeul Țării Făgărașului.
Încă din secolul XV în Făgăraș a existat o Mânăstire cu Biserică Romano-Catolică, distrusă în timpul Reformei Protestante (sec. XVI). Abia în 1737, primind aprobarea și terenul aferent, Ordinul Franciscan a început construcția Mânăstirii Franciscane cu Biserica „Sf. Treime”, atunci numită „Biserica Paterilor”, pe lângă care a funcționat și o școală. În 1760 un incendiu puternic, care a devastat orașul, a distrus biserica, acoperișul mânăstirii și școala, primele două fiind refăcute un an mai târziu. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Actuala Biserică Reformată s-a construit în perioada 1712-1715, pe locul vechii biserici ruinate, la intrarea ei fiind postate 2 coloane din vechiul edificiu.
Abia în 1625 Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a permis comunității ortodoxe din Făgăraș să aibă un preot și următorul Principe, Gheorghe Rákóczi I, le-a aprobat construirea unei biserici, în afara localității (1648). Fiind distrusă de atacurile turcilor și tătarilor (1658), care au incendiat Făgărașul și zonele înconjurătoare, până în 1697 ortodocșii și-au oficiat slujbele în capela din cimitir. Pe locul ei Voievodul Țării Românești Constantin Brâncoveanu a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”- Brâncoveanu (1697-1698). În 1721 Papa Inocențiu XIII obținând independența Episcopiei față de Arhidieceza de Alba-Iulia și trecerea formală sub Arhiepiscopia Romano-Catolică de Esztergom, Făgăraș a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), moment în care biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală Episcopală (1723-1737), slujbele fiind oficiate în limba română.
Reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost amenajată la etajul întâi al aripii de sud a cetății, dar a folosit-o scurt timp, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos. Următorul Episcop, Inocențiu Micu-Klein, prelat greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a preferat să-și construiască casa, în stilul renașterii transilvănen, în apropierea bisericii (1727), apoi și-a mutat reședința la Blaj (1737), localitate situată în centrul teritoriului Episcopiei.
Casa Inocențiu Micu-Klein
După Marea Unire a Principatelor Române (1918) Biserica „Sf. Nicolae” a devenit biserică vicarială greco-catolică și din 1948, când ritul a fost interzis de comuniști, a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe Române.
După moartea Împărătesei Maria Theresa, primindu-se aprobarea Împăratului Iosif II (1771), s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, cu condiția să nu aibă turn, pentru a nu estompa turnul Bisericii Evanghelice din vecinătate.
Turnul a fost ridicat în 1791, după ce Dieta Transilvaniei a declarat ritul ortodox egal cu celelalte rituri, având aceleași drepturi, an în care s-a efectuat și pictura murală interioară.
Vechea Biserică Evanghelică Lutherană a fost înlocuită în 1843 cu actuala clădire, prevăzută cu un turn cu ceas și 3 clopote. În ea s-a păstrat vechea orgă (1780).
La începutul secolului XIX în Făgăraș s-au stabilit treptat evrei. După Revoluția din 1848, numărul lor crescând, comunitatea a construit Sinagoga (1870) existentă și azi. Cum sub comuniști mare parte din ei au emigrat, în timp Sinagoga s-a ruinat și în 1987 a fost închisă. După mulți ani a fost preluată de Fundația Comunitară Țara Făgărașului care, cu ajutorul Federației Comunităților Evreiești din România, a restaurat-o și din 2017 a fost folosită pentru desfășurarea de activități culturale.
În 1869 vice-comitele Făgărașului Ion Codru Drăgușanu a înființat prima Școală Superioară, cu predare în limba română și în perioada 1907-1909 s-a construit Gimnaziul Maghiar de Stat, clădire care între anii 1919-1920 a fost trecută sub autoritatea Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Ulterior a fost transformată în Liceu mixt (fete și băieți), în 1996 numit Colegiul Național „Radu Negru”.
În apropierea lui se află Biserica Unitariană (1910-1912), singura de acest rit din Țara Făgărașului, cu o comunitate mică, de cca. 100 persoane.
Vis a vis de ea, într-o clădire construită probabil în secolului XIX, a funcționat Banca Națională a României, din 1994 Banca Comercială Română și în 2011 a fost vândută.
În centrul istoric al orașului Făgăraș, într-una din clădirile vechi care mărginesc Piața Republicii, construită în 1903, azi funcționează Primăria Făgăraș.
Trecând de cetate, se ajunge la Catedrala Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, clădire în stil neobizantin, cu o cupolă centrală și 4 turnuri pe colțuri, a cărei construcție a început în anul 1995, dar din lipsa fondurilor a stagnat, interiorul nefiind terminat nici azi.
Lateral de ea se află Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2016.
Trecând de catedrală se ajunge la Casa de Cultură, după stilul arhitectural și funcționalitate, construită probabil în perioada comunistă (anii 1960-1980).
Am părăsit orașul pe lângă Spitalul Municipal Făgăraș, în curtea căruia am văzut Biserica „Sf. Cozma și Damian”, dedicată Sfinților doctori fără de arginți, ocrotitori ai medicinei și vindecării gratuite, construită în perioada 2001-2006.
Orașul Dej din județul Cluj, situat la confluența râurilor Someșul Mare și Someșul Mic, a fost prima dată atestat documentar din 1214, numit Dees, dar așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind pe teritoriul orașului fragmente ceramice neolitice, urmele unei așezări romane și ale exploatării de sare din zonă.
Statuia Lupa Capitolina– dezvelită în 2004 cu ocazia celei de a 100-a Adunări Generale a Asociației ASTRA
Ulterior a făcut parte din Voievodatul lui Menumorut, în jurul anului 900 atacat și cucerit de unguri, până în secolul XII aceștia ajungând să ocupe toată Transilvania, unele zone colonizându-le cu sași. În Dej sașii au fost aduși (1141-1143) mai ales pentru munca în mina Ocna Dej, situată la 3 kilometri de oraș, sarea extrasă fiind transportată în micul port din Dej, apoi pe râul Someș, exploatare care în decursul timpului a dus la dezvoltarea orașului, care până în 1784 a devenit reședința Comitatului Solnocul Inferior, ulterior a Comitatului Solnoc-Dăbâca.
La mijlocul secolului XIV în afara zidurilor orașului s-au așezat călugării augustinieni și până în 1453 au construit Biserica Sf. Ștefan, în stil gotic târziu. A rezistat până în timpul Reformei Protestante din Transilvania când biserica a fost preluată, capelele laterale au fost demolate, unele folosite ca magazii, clădirea reamenajată, din 1558 devenind Biserica Reformată Calvină. În 1591 a fost grav avariată de un incendiu, apoi devastată de trupele Generalului Basta (1602), ambele distrugând și orașul.
Ulterior a fost înconjurată cu zid de apărare, extins în 1612 și în perioada 1643-1650 restaurată, cu ajutorul Principelui Gheorghe Rákóczi I, când i s-a construit turnul de 71 metri înălțime. În secolul XVIII interiorul a fost amenajat în forma actuală, în anii 1884-1888 zidul fortificației medievale a fost înlocuit cu cel de azi, în 1960 exteriorul a fost renovat, ultima restaurare având loc în perioada 2017-2021.
Orașul a suferit și în secolele XVI-XVII, când au avut loc multe conflictelor politice și militare, familiile nobiliare dorind conducerea Principatului Transilvania, inclus în Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman dorind să-l cucerească. În anii 1630-1648 Gheorghe Rákóczi I fiind numit Principe al Transilvaniei, și-a amenajat la Dej curtea princiară, demolată în 1938. Garantând prin lege dreptul țărănimii de a-și alege liber cultul, indiferent de religia stăpânului feudal, sub conducerea lui orașul a înflorit. Călugării franciscani sosind în zonă, s-au stabilit la Dej, unde au construit Mânăstirea Franciscană și Biserica Sf. Anton de Padova (1726-1730), ansamblul fiind terminat în anul 1780.
A funcționat până la instaurarea comunismului, când călugării au părăsit-o, întorcându-se după 1989 și restaurând-o. Azi, ascunsă în spatele caselor ce mărginesc piața centrală a orașului, poate fi accesată traversând un gang.
Treptat în localitate s-au așezat români, în secolul XIX ajungând să reprezinte cca. 75% din locuitorii Comitatului Solnoc-Dăbâca. În anii 1883-1895 au construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, în stil baroc, pictura interioară fiind efectuată abia în perioada 1995-1996, când clădirea a fost restaurată.
La sfârșitul secolului XIX în Dej se afla o comunitate iudaică puternică, în jurul anului 1900 fiind formată din cca. 4.500 de persoane. Cu sprijinul lor, Rabinul Mendel Paneth a construit Sinagoga Dej (1907-1909), cu o capacitate de 900 de persoane, la vremea aceea una dintre cele mai mari din Europa Centrală și de Sud Est.
Tot în acea perioadă, finanțate de stat, s-au construit Palatul Justiției (1893-1894), clădire cu subsol, parter, etaj, înconjurând curți interioare, în care s-au amenajat 126 de încăperi, folosite de Tribunal, Judecătorie, Parchet, închisoare și Primăria (1905), în stil neogotic.
Palatul Justiției Dej
Primăria și Consiliul Local Dej
În oraș existând doar un gimnaziu, la inițiativa primarului Paul Roth, senatul orașului a aprobat înființarea unui liceu (1897), pentru care în anii 1897-1900 s-a construit o nouă clădire, din 1919 a fost numit Liceul „Andrei Mureșanu”, după poetul și revoluționarul român din Transilvania, din 1996 devenit Colegiul Național „Andrei Mureșanu”.
Pe lângă liceu „Societatea pentru literatură, istorie și etnografie a comitatului Solnoc-Dăbâca” a creat o colecție muzeală (1899), dar spațiul fiind neadecvat, exponatele au fost transferate la Muzeul Ardelean din Cluj și la Muzeul de Belle-Arte din Budapesta (1900-1904). În 1925 la Dej s-a creat un alt muzeu, din 1932 lângă el funcționând și o bibliotecă, ambele devastate de trupele horthyste (1940). Exponatele rămase au fost relocate de mai multe ori, din 2018 Muzeul Municipal Dej ocupând o clădire din centrul istoric al orașului, restaurată, în care la demisol s-a amenajat librăria muzeului o mică sală multimedia 3D, o sală de conferință, un birou de informații și la etaj sunt cele 6 săli de expoziție.
Încă de la mijlocul secolului XIX multe personalități din oraș propagau ideea Unirii Principatelor Române, astfel la Marea Adunare de la Alba Iulia (1918), unde s-a votat Unirea Transilvaniei cu Regatul Român, au participat 68 de delegați din comitat și 11 din Dej. Comemorând momentul istoric, în piața centrală din Dej s-a postat Monumentul Marii Uniri (1995), care-i înfățișează pe trei dintre conducătorii importanți ai adunării: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida-Voevod, dr. Stefan Cicio-Pop.
Interbelic, o dată cu reorganizarea administrativă a Regatului României, începând din 1920 orașul Dej a devenit capitala județului Someș care, după Dictatul de la Viena (1940), când România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste, a fost cedat Ungariei.
În Dej instaurându-se dictatura militară, mulți români au fost expulzați și alții s-au refugiat în România. În 1944 7.800 de evrei din oraș și județ au fost închiși în ghetoul din Pădurea Bungăr, trimiși la Auschwitz-Birkenau, unde au supraviețuit cca. 800 din ei. În memoria lor în 1947 s-a dezvelit Monumentul Evreilor Deportați, 4 statui din bronz: un bărbat, 2 femei, una purtând un copil în braţe și în spatele lor un alt copil, postate pe un soclu înalt, pe care o placă comemorativă, scrisă în ebraică și română, amintește de holocaust.
După 1948, odată cu interzicerea ritului în România, Biserica Greco-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1740) a fost închisă. După 1989 ritul redevenind legal, s-a construit actuala biserică (1992-1994).
Fosta cazarmă militară a fost ocupată de Cercul Miltar Dej, clădire în care azi în 1995 s-a înființat Muzeul Militar „Regele Ferdinand I”. Prin uniformele, armele, medaliile, documentele istorice etalate, muzeul ilustrează evoluția armatei române de-a lungul timpului.
În decursul timpului în Dej s-au înființat Combinatul de celuloză și hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia, etc. și orașul s-a dezvoltat.
Orașul Turda, din 1968 municipiu încadrat în județul Cluj, este situat în partea de nord a Câmpiei Turzii, în stânga râului Arieș.
Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind numeroase vestigii paleocreștine și urmele unei așezări dacice, ulterior cucerită de romani și transformată în castrul Potaissa, perioadă când la porunca Împăratului Traian s-a creat și drumul care îl lega de Napoca, o copie a miliarului descoperit în comuna Aiton, datat din anul 108, azi fiind postată în orașul Turda.
În anii 166-167 în castru s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, în jurul căruia s-a dezvoltat o așezare, care s-a dezvoltat mai ales datorită exploatării sării, din 193 fiind ridicată la rangul de municipium și din 198 devenită colonie, exploatare care a continuat și după retragerea romanilor (271).
În secolul VIII Turda aparținea de Voievodatul Gelu, unul dintre cele 3 voievodate care formau Ardealul. În jurul anului 900 a fost cucerit de unguri, până în secolul X colonizat, perioadă din care Turda a fost prima dată atestat documentar (1075), în ele fiind amintite minele de sare de la Castrum Turda, jumătate din ele, împreună cu mai multe sate din zonă, fiind donate călugărilor benedictini de Regele Géza I alUngariei. În secolul XII Turda a devenit reședința Comitatului Turda, în 1288 în oraș având loc prima adunare a nobililor transilvăneni.
Sub Regele Carol Robert de Anjou s-au construit 2 biserici romano-catolice, la mijlocul secolului XVI predate cultului reformat-calvin, care le-a păstrat până azi. Inițial romano-catolică, dedicată Sf. Ladislau, azi Biserica Reformată Turda Nouă, a fost construită în anii 1311-1340 pe locul unei Biserici Romano-Catolice din 1179,în stil gotic timpuriu, în 1504 s-a creat clopotnița în stil baroc și în secolul XV a fost înconjurată de un zid fortificat, de 4-5 metri înălțime, cu contraforturi, prevăzut cu 6 bastioane semicirculare și unul pătrat, în care locuia clopotarul, până azi supraviețuind doar unul din turnurile semicirculare și cel pătrat, prin care se intră în curtea bisericii. În decursul timpului a fost avariată în timpul conflictelor militare și de fiecare dată reparată, în secolul XVIII nava principală fiind refăcută în stil baroc.
Biserica Romano-Catolică Sf. Maria”, menționată în 1332 într-un registru papal de impozite, azi Biserica Reformată Turda Veche, a fost construită în cadrul Mânăstirii Ordinului Sf. Augustin. În jurul anului 1400 a fost reconstruită în stil gotic și în perioada 1445-1455 împrejmuită cu un zid de apărare, prevăzut cu 4 bastioane, când corul a trebuit demolat, biserica fiind prea mare pentru structura zidurilor.
Numeroasele bătălii desfășurate în decursul timpului au avariat zidurile, dar au fost refăcute treptat, în secolul XVII construindu-se și un turn-clopotniță, care s-a prăbușit în 1862, fiind înlocuit cu actualul turn (1904-1906), de 60 metri înălțime, prevăzut cu un ceas. Apoi bastioanele au fost demolate, pe locul loc fiind construite clădiri, până azi supraviețuind doar ruinele celui din sud-vest.
Pe locul bastionului din nord-vestul fortăreței s-a construit Casa Cămării de Sare, vamă pentru sarea extrasă la Turda. În secolul XVI a fost transformat în Palat Princiar, reședință a Principelui Ardealului Sigismund Báthory, până în secolul XVII extins spre nord și vest, și în perioada 1886-1887 consolidat, când la exterior s-au creat contraforți și prevăzut cu un balcon, primind forma actuală. Palatul a găzduit câteva din cele 127 de Diete ale Transilvaniei, ținute în Evul Mediu la Turda. Din 1929 a găzduit Casa de Cultură Turda, apoi la inițiativa Dr. Rațiu, cu ajutorul istoricului Ioan Russu, s-a amenajat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951, care azi etalează monede, înscrisuri, obiecte descoperite de arheologi, începând din perioada romană.
În 1366 Regele Ludovic I al Ungariei a emis Decretul de la Turda, prin care accesul la statutul de nobil se putea face doar de către cei ce aparțineau cultului romano-catolic și care trebuiau să dețină un certificat regal prin care li s-au atribuit terenurile avute în posesie. Neîncadrându-se în acele condiții, treptat clasa nobiliară română a dispărut. În plus birurile fiind tot mai mari, populația devenind tot mai nemulțumită, s-a alăturat Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), care a fost înăbușită și în același an la Turda s-a întrunit Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio), prin care se aliau cu clerul catolic, sașii și secuii din Transilvania, eliminând total iobagii, majoritar români, din viața politică și socială.
Pe locul unei biserici romano-catolice vechi (1342), devenită prea mică, în perioada 1475-1504 s-a construit o altă biserică, cu hramul „Sf. Nicolae; Sf. Martin”, în a cărei structură a fost încadrată și biserica veche, din ea supraviețuind până azi 2 chei de boltă. Clădirea din piatră, în stil gotic, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, alipit în zona actualei intrări în biserică și înconjurată de un zid de apărare, de 12 metri înălțime, în secolul XVIII distruse de un incendiu.
În ea Dieta Transilvaniei a promulgat Edictul de la Turda (1568), emis de Ioan Sigismund Zápolya, Regele Ungariei și Principe al Transilvaniei, primul decret de toleranță religioasă prin care s-au stabilit ca religii de stat catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarianismul și acceptată religia ortodoxă. În același an biserica a fost predată Bisericii Unitariene, care a deținut-o până în 1721, când a fost retrocedată romano-catolicilor, devenind Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.
În incendiul din 1822 turnul-clopotniță, bolțile corului și navei s-au prăbușit. Ulterior a fost reconstruită, consolidată la exterior cu contraforturi și interiorul refăcut în stil neo-baroc.
În 1903 a fost renovată și 2 ani mai târziu dotată cu orgă. În Al Doilea Război Mondial fiind avariată, în 1945 a fost reparată, în 1961 s-a restaurat interiorul, lucrări care aveau loc și 2024, anul vizitei mele.
În 1467 Regele Matei Corvin l-a numit pe unchiul său Miklós Oláh Prefect al Salinelor din Ardeal, cu sediul la Turda. Acesta a permis minerilor români, ortodocși, să-și construiască propria biserică, numită „Biserica Tăietorilor de Sare”, azi Biserica Șovagăilor „Preasfânta Treime” din cartierul Turda Nouă. În 1709 a fost preluată de greco-catolici, care au reconstruit-o în forma actuală. Sub comuniști cultul fiind interzis, biserica a fost folosită de Biserica Ortodoxă Română, care i-a modificat interiorul.
Viața minerilor fiind foarte grea, în 1514 ei s-au alăturat Războiului Țărănesc condus de Gh. Doja, ulterior Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784).
În secolul XVIII în cartierul Turda Nouă s-au stabilit călugări franciscani. Sprijiniți de romano-catolici, care nu mai aveau biserică proprie, fiind preluată de unitarieni, în 1733 au cumpărat moșia Gyárfás de pe Calea Clujului și până în 1737 au construit Biserica Franciscană „Sf. Rege Ladislau”, în stil baroc.
În 1951 călugării au fost deportați în lagărele de muncă silnică, biserica fiind îngrijită de ultimul franciscan rămas, părintele Izidor, până la moartea sa (1994).
Din 2005 a intrat sub administrația bisericii romano-catolice, în ea fiind oficiate și slujbele greco-catolice pentru enoriașii din zona centrală și Turda Nouă.
După ce Regele Iosif II a emis Edictul de toleranță religioasă (1781), la mijlocul secolului XIX românii ortodocși și-au construit pe deal, în apropierea cimitirului, o Biserică de lemn, care a fost distrusă de un trăsnet (1861) și înlocuită temporar cu o Biserică de lemn adusă de la Sălciua. Ajutați de Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, care a instituit o colectă publică, în perioada 1861-1865 au construit actuala clădire din piatră și cărămidă, Biserica Între Români „Adormirea Maicii Domnului”, numită după cartierul în care se afla. În 1919, cu ocazia vizitei Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Turda, pictura interioară a fost restaurată. În 1942, în cadrul reparațiilor generale efectuate, s-a construit un nou turn, în locul celui vechi, care s-a dărâmat nu după mult timp de la construcția bisericii.
Deoarece, pentru a participa la slujbe, credincioșii greco-catolici trebuiau să se deplaseze până în Turda Nouă, la inițiativa Protopopului greco-catolic Basiliu Rațiu și finanțată de familia sa, în apropiere de Biserica Între Români s-a construit Biserica Greco-Catolică a Rățeștilor „Adormirea Maicii Domnului” (1839), numită după ctitorii ei. În decursul timpului slujbele au fost oficiate de preoți din familia Rațiu, o parte dintre ei fiind înmormântați în curtea bisericii. Sub comuniști cultul fiind desființat, în 1948 biserica a fost preluată de ortodocși, care au realizat actuala pictură interioară (1965-1966) și au renovat clădirea de mai multe ori.
Din 1876 Turda a devenit reședința Comitatului Turda-Arieș. Intelectualii români, dorind libertate națională și socială, au format un comitet, din care făceau parte Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ioan Slavici, etc., întâlnirile având loc în casa Dr. Ioan Rațiu, din 1892 președinte al Partidului Național Romȃn din Transilvania. Acolo s-a redactat Memorandumul, care cuprindea doleanțele românilor din Ardeal. În 1892 Dr. Rațiu, împreună cu o delegație de 300 de români, s-au deplasat la Viena, pentru a-l prezenta Împăratului Franz Josef . Acesta i-a trimis la Budapesta, unde guvernul i-a acuzat de trădare, i-a arestat și închis în închisoarea de la Seghedin. După un an Rațiu a fost eliberat, s-a retras la Sibiu, unde a locuit până la deces. În amintirea lui în 1930 lângă Primăria Turda s-a postat statuia Dr. Ioan Rațiu.
Palatul Primăriei, în stil neo-renascentist, a fost construit în perioada 1884-1886, în partea de est a Pieței de Fân, pe locul unor case achiziționate și demolate, ca sediu al Prefecturii.
După desființarea Comitatului Turda- Arieș (1920) a devenit sediul Primăriei.
Lângă Prefectură s-a construit un palat în stil neoclasic, reședință a prefectului și subprefectului. Ulterior pentru o perioadă de timp a fost ocupat de Judecătoria Turda. Azi în el funcționează Banca Comercială Română (BCR).
La începutul secolului XX, orașul fiind în plină dezvoltare, în centru s-au construit și alte clădiri impunătoare, din 2015 unele înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.
În 1901-1902 fostul bastion de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta Palatului Princiar au fost demolate, pe locul lor fiind construit Palatul Poștei și Finanțelor, în stil eclectic și neobaroc. Ulterior pentru o perioadă de timp a funcționat Primăria, postbelic fiind ocupat de Întreprinderea Comercială de Stat, Oficiul de Pensii și Oficiul Brațelor de Muncă.
Teatrul Național „Aureliu Manea”, clădire în stil eclectic cu elemente Secession, neobaroc și neorococo, a fost construit în perioada 1901-1904 ca sală de spectacole, în care se desfășurau și diverse evenimente (Vigado). După 1921 în ea au funcționat „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu”, ulterior numit „Arta”, din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”, în anii 1950 fiind inaugurat Teatrul de Stat, din 2014 numit după renumitul regizor, dramaturg și prozator. Azi clădirea găzduiește și Biblioteca Municipală „Teodor Murășanu”.
În zona teatrului, lateral de Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”, se află statuia Mihai Viteazul, din bronz, înaltă de 3,5 metri, situată pe un postament înalt. A fost inaugurată de Ziua Forțelor Armate (1988) în Piața Republicii și după sistematizarea centrului orașului mutată în actuala locație (2022).
Începând cu secolul XX orașul s-a industrializat, în 1911 înființându-se Întreprinderea chimică „Solvay”, apoi Fabrica de ciment și cărămizi (1913-1914), Fabrica de sticlă (1921), etc. Azi pe una din laturile Pieței Romane se poate vedea Fosta Fabrică de Bere Mendel, construită de un evreu bogat (1756-1814), clădirea principală fiind terminată în 1911, în anii 1920 numită „Fabrica de Bere Turdeana”. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost dezafectată, sub comuniști naționalizată (1947), ulterior cumpărată de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca, apoi privatizată. Producția de bere fiind scăzută, proprietarii au închis-o și în 2006 vândut-o familiei Rațiu, care a dorit să creeze pe acel loc un Mall, proiect care nu a fost realizat.
În 1921 la Turda s-a înființat Protopopiatul Ortodox Român.
De el aparține administrativ Catedrala Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
A fost construită (1926-1935) pe un teren cumpărat de Primărie, din donațiile făcute de Banca Arieșeană, Societatea Femeilor Ortodoxe, diverse întreprinderi și persoane particulare, la inițiativa Protopopului Iovian Mureșan, care ulterior a fost înmormântat sub altarul ei, cu un turn-clopotniță asemănător unei cule oltenești, interiorul fiind pictat cu scene și personaje biblice. În timpul lucrărilor de restaurare din 1986 în partea stângă, lângă intrare, s-a descoperit o pictură ce-l prezintă pe Regele Carol II, în uniformă de general de vânători de munte, purtând pelerina „Ordinului Mihai Viteazul”, sub comuniști ascunsă sub un strat de vopsea.
În fața catedralei se află Monumentul Eroilor Aviatori, postat în 1942 în memoria celor 15 aviatori români căzuți în luptele aeriene purtate împotriva aviației sovietice în Al Doilea Război Mondial. Pe un soclu înalt din blocuri de piatră cioplită e așezat un vultur din bronz cu aripile întinse, purtând în ghiare o sabie și o cruce în cioc. În timpul recondiționării (2008) la baza lui s-a postat o placă inscripționată cu numele eroilor.
În timpul războiului, pentru respingerea trupelor hitleriste-horthyste, la Turda s-au purtat lupte grele, soldate cu multe decese. În memoria lor, în 1995 s-a postat Monumentul „Martirii de la Turda”, cu o placă pe care sunt inscripționate numele eroilor.
În zona Primăriei se află Monumentul Eroilor Revoluției din 1989, pe placa de la baza lui fiind inscripționate numele celor 14 eroi.
Azi la parterul caselor de epocă din centrul orașului funcționează diverse magazine, firme și restaurante, pe trotuarele largi vara fiind amenajate numeroase terase, un loc de promenadă și recreere a localnicilor.
Pe o străduță, lateral de artera principală centrală, se află Castelul Vânătorului, un complex hotelier cu restaurant și terase, spre care m-am îndreptat după vizitarea orașului.
A fost creat imitând forma unui vechi castel, cu turnuri, creneluri, drapele vechi fluturând în vânt, clădirile înconjurând o curte decorată cu plante și statui, amenajată cu terase, unde am servit și eu un ceai.
După ce am vizitat o parte din orașul Parma, Italia, urmând strada Republicii am intrat în Piazza Giuseppe Garibaldi, numită după generalul republican care a participat la războaiele purtate pentru Unificarea Italiei, unde în 1893 a fost postat Monumentul Garibaldi, statuia din bronz prezentându-l pe general sprijinindu-se cu mâinile pe sabie. În spatele lui piața e mărginită de fostul Palat al Guvernatorului (Palazzo del Governatore), construit în secolul XIII, modificat în timp și modernizat în 1760, când pe turnul central s-a creat o nișă în care s-a plasat statuia Fecioarei Maria, în 1829 adăugându-se un cadran solar. Azi în palat funcționează birouri administrative ale EFSA, din 2010 corpul central fiind ocupat de Muzeul de Artă Modernă și Contemporană.
Pe altă latură a pieței se află Primăria Parma (Palazzo del Comune), formată din 2 clădiri alipite în unghi drept, cea mai veche fiind Palazzo del Podesta, construit în perioada 1221-1240 și modificat în timp. În secolul XVI, numit Palatul Căpitanului Poporului (Palazzo del Capitano del Popolo), era prevăzut cu un turn, în care funcționa închisoarea orașului, care în 1606 s-a prăbușit.
După ce turnul a fost demolat, palatul a fost extins, în anii 1627-1673 fiind construită clădirea cu arcade înalte, mărginite de perechi de pilaștri, ce încadrează nișe. În1870 o nișă de pe fațada dinspre Piazza Garibaldi a fost decorată cu Monumentul Antonio Allegri, pictor aparținând „Școlii din Parma”, numit și Correggio (1489-1534), o statuie din marmură albă ce-l prezintă cu pensula într-o mână, privind panoul ce urma să-l picteze, ținut în cealaltă mână. În decursul timpului în nișe au fost postate plăci comemorative, între care cea a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872), politician, jurnalist și revoluționar italian, sau cea care îi amintește pe eroii din războaiele coloniale desfășurate în Libia, Somalia și Etiopia (sec. XIX).
Pe latura de pe strada Revoluției, pe zidul dintre 2 portale, în 1829 s-a creat o fântână și deasupra ei s-a postat o copie a Monumentului din curtea Palatului Cusani, azi Casa Muzicii, după care a fost numită Fântâna Hercule și Anteo (Fontana di Ercole e Antteo), sau Fântâna cu cele 2 brațe (I du brase).
În Piazza Giuseppe Garibaldi, vis a vis de Primărie, se află Biserica Sf. Ap. Petru (Chiesa San Pietro Apostolo), atestată documentar din anul 955, reconstruită în anii 1418-1492 în stil gotic și încredințată Ordinului Sf. Ieronim (1516) care 2 secole mai târziu au demolat-o și până în 1762 au construit actuala biserică, în stil neoclasic, pe care au deținut-o până în 1867, cu excepția perioadei ocupației franceze, când Napoleon a suprimat ordinele religioase.
Prin stânga ei am părăsit piața și am urmat strada Universității, pentru a vedea Biserica Sf. Rocco (Chiesa San Rocco), construită în timpul unei epidemii de ciumă și dedicată sfântului vindecător al bolii (1528-1564).
Lucrările au fost începute de Frăția Sf. Ioan, apoi au fost preluate de iezuiți, care au finalizat-o și lângă ea au ridicat Colegiul Iezuit, inaugurat în 1599. A fost reconstruită în perioada 1737-1750, apoi s-a ridicat turnul-clopotniță (1754) și s-a creat sacristia învecinată.
În 1768 Ferdinand de Bourban a expulzat iezuiții din Ducatul Parma, biserica fost preluată de Congregația Sf. Lazăr (lazariști), în 1810 a fost cedată Ordinului Sf. Ursula și din 1916 redată iezuiților.
În altarul principal, încadrată de coloane de marmură, se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Rocco vindecând bolnavii de ciumă (1831).
În capela din stânga lui este păstrat monumentul funerar al Contesei Jacinta Sanvitale.
În biserică s-a păstrat orga din 1757, în decursul timpului modificată de mai multe ori.
Azi biserica și sacristia învecinată sunt folosite de Centrul Pastoral al Universității Parma și Conservatorul de Muzică „Arrigo Boito”.
Într-o piață din spatele Palatului Guvernatorului se află Basilica Santa Maria della Steccata, pe locul unde în 1392 s-a construit un Oratoriu dedicat Sf. Ioan Botezătorul, ulterior folosit pentru fetele gravide necăsătorite, când pe fațadă a fost postat tabloul Fecioarei care alăptează, la care venind tot mai mulți pelerini, au numit-o Madonna della Stecca. Clădirea fiind prea mică, în perioada 1521-1527 s-a construit actuala bazilică, în formă de cruce grecească, acoperită de un dom. Interiorul, format din nava centrală, 4 abside, 4 capele laterale, prezbiteriul cu altarul principal, a fost pictat în frescă, tabloul din spatele altarului principal prezentând fecioarele înțelepte (virgine) și cele nesăbuite (gravide). Bazilica a fost dotată cu 2 orgi, situate pe lateralele ușii de intrare.
Deși Congregația a dorit să o doneze Ducelui de Parma și Piacenza, în 1718 Papa Clement IX a predat-o Ordinului Sf. Gheorghe. În 1823 la cererea Mariei Luisa de Austria, soția lui Napoleon, Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, în criptă au fost postate rămășițele Ducilor Farnese și Bourbon.
Lângă bazilică în 1879 s-a postat Monumentul Parmigianino, prezentând statuia pictorului Francesco Mazzola, care a pictat o parte din frescele bazilicii, situată pe un piedestal înalt, la baza căruia s-a creat o fântână decorată cu sculpturi, numele monumentului reprezentând porecla acestuia.
Vis-a-vis de bazilică se află Biserica Sf. Alexandru (Chiesa Sant Alessandro), cu mânăstirea alăturată, fondate în 835 de Regina Cunegonda pentru Ordinul Benedictin. În 1527 biserica a fost reconstruită, un secol mai târziu i s-a ridicat turnul-clopotniță, a fost modificată în stil baroc, interiorul a fost ornat cu fresce și statui (1622-1626) și în 1784 s-a creat fațada neoclasică, biserica primind forma actuală. Într-o urnă de marmură, situată sub altarul principal, se păstrează moaștele Sf. Alexandru, donate în 1837 de Papa Grigore IV.
Pe o parte din terenul mânăstirii, la cererea Ducesei Maria Luisa, în anii 1821-1829 s-a construit Teatrul Regal (Teatro Regio), vechiul Teatru Ducal (1689) fiind neîncăpător și depășit. Pe fațada principală, în stil neoclasic, s-au creat un portic mărginit de 10 coloane ionice, la al doilea nivel o fereastră flancată de basoreliefuri prezentând zeitățile romane ale muzicii, deasupra un timpan triunghiular decorat cu un basorelief prezentând o liră și lateral de ea 2 măști antice. În 1860 teatrul a intrat în posesia Municipalității Parma, care i-a schimbat numele în cel actual. La scurt timp, din lipsa fondurilor, a fost închis, fiind redeschis după un referendum al populației orașului (1894).
De acolo, îndreptându-mă spre râul Parma, am trecut pe lângă Biserica Sf. Bartolomeu (Chiesa San Bartolomeo). Prima biserică a fost construită în anii 800 de Regina Cunegonda, care a plasat în ea moaștele Sf. Sabina. În 1139, în preajma sărbătorii Sf. Bartolomeu, un mare incendiu a distrus clădirile înconjurătoare, dar biserica a scăpat neatinsă, ea fiind avariată doar de marele potop din 1180, ulterior refăcută. Deteriorându-se în timp, în perioada 1560-1610 a fost înlocuită cu actuala biserică, dedicată Sf. Bartolomeu, clădire în stil renascentist, având fațada principală decorată cu statuile Sf. Sabina și Sf. Bartolomeu.
Interiorul e format dintr-o singură navă și câte 4 capele laterale, despărțite prin pilaștri cu capiteluri corintice.
Altarul principal, din marmură, e decorat cu o pictură care prezintă martiriul Sf. Bartolomeu. În 1732 biserica a fost dotată cu orgă, plasată pe lateralele prezbiteriului.
În apropierea ei se află Piazza della Ghiaia, numită după locul pe care a fost creată, zonă de pietriș și mâl, rămasă după potopul din 1180, când râul Parma a inundat mari teritorii, apoi s-a retras, schimbându-și cursul spre vest. Construindu-se noi clădiri, s-a delimitat piața, din 1227 devenită târg, în special de animale (bovine), în secolul XVI, sub Primul Duce de Parma, Pier Luigi Farnese, în ea fiind amenajat și locul execuțiilor. În timp piața a fost modificată, în secolul XIX modernizată, când s-au construit o hală pentru bovine, o clădire pentru măcelărie și piața de legume și fructe s-a mutat în ea. Bombardamentele din 1944 au avariat grav unele construcții, înlocuite în timp cu tarabe, în 2012 acoperite cu o structură de sticlă, azi fiind folosită pentru vânzarea diverselor produse, nu doar alimentare.
Mergând de-a lungul râului Parma, am ajuns la Podul Verdi (Ponte Verdi), pod din piatră construit în perioada 1821-1825, numit după Giuseppe Verdi, renumitul compozitor italian, născut în Roncole (1813), localitate situată în apropierea orașului Parma.
Am părăsit râul și, pe sub arcadele Palatului Pillota (Palazzo della Pilotta), m-am îndreptat spre Piazzale della Pace.
Palatul a fost construit în anul 1561 ca reședință a familiei Farnese. Ulterior extins, delimitând 3 curți, o parte a fost ocupată de administrația Curții și Statului, alta devenind sediu militar (1580; 1602-1611).
Una dintre curți, Cortile del Guazzatoio, a fost folosită de soldați pentru recreere, în timpul liber în ea desfășurându-se partide de „pelota”, joc sportiv spaniol, după care palatul și-a primit numele. Era conectată cu Grajdurile Ducale, realizate din piatră (sfârșitul sec. XVI), care pot fi vizitate și azi.
În palat se desfășurau și evenimente culturale, spectacole de teatru, concerte, etc.
În timpul bombardamentelor din 1944 palatul a fost grav avariat. Ulterior a fost refăcut și restaurat. Azi în Complexul Monumental Pilotta se pot vizita Teatrul Farnese (1618-1732, refăcut postbelic), Muzeul Național de Arheologie (fondat 1760), Muzeul Național de Artă, Biblioteca Palatină (fondată 1761, deschisă publicului 1769), din care se accesează Muzeul Bodoni (muzeul tipografiei, inaugurat 1963).
În fața lui se întinde Piața Păcii (Piazzale della Pace), amenajată în spațiul ocupat anterior de Teatrul Reinach și Palatul Ducal, distruse de bombardamentele din 1944. Pe latura sudică a pieței se află Palatul Provinciei (Palazzo della Provincia), construit în perioada 1833-1841, la ordinul Ducesei Maria Luisa, adiacent Palatului Dogilor, ca sediu al Corpului de Gardă, în 1913 etajat. Avariat de bombardamente, postbelic a fost refăcut și din 1953 a devenit sediul administrației publice.
În apropierea lui, în 1956 s-a inaugurat Monumentul Partizanului (Monumento ai Partigiano), dedicat Rezistenței Italiene, la eveniment fiind prezent și Președintele Republicii Italia. Pe un soclu înalt din piatră, imitând stâncile unui munte, e situată statuia ce prezintă un luptător cu arma îndreptată spre inamic. În spatele lângă o parte din zidul unei case distruse, o altă statuie prezintă un partizan căzut în luptă.
Pe locul fostei Biserici Sf. Petru Martir, demolată în 1813, în piață s-a creat un bazin mare cu fântâni, întins de-a lungul zidurilor Palatului Pilotta, azi loc de relaxare pentru mulți localnici și vizitatori.
Trecând de el se ajunge la Monumentul Giuseppe Verdi. Inițial construit în fața Gării Parma (1913), format dintr-un arc de triumf, decorat cu statui, continuat pe laterale de terase cu arcade, fiind avariat de bombardamentele din 1944, postbelic a fost demolat și construit în piață actualul monument, pe care s-au postat câteva din statuile salvate de la fostul monument.
În partea de nord a pieței se află fostul Palat al Finanțelor (Palazzo del Intendenza di Finanza), construit în 1760 de primul ministrul Guillaume du Tillot, care a achiziționat câteva clădiri din zonă și le-a transformat, devenind sediu ministerial, după care a fost numit și Palatul Ministerelor (Palazzo dei Ministeri). Au funcționat până în 1808, sub Napoleon palatul fiind ocupat de Prefectură, ulterior de Ministerele de Interne și Finanțe. Din 2011 a devenit sediul Carabinierilor.
Aici s-a terminat pentru mine vizitarea orașului Parma. Văzând cât e ora, am luat viteză spre gară, ca să prind trenul de întoarcere la Bologna, unde eram cazată.
De 1 Mai 2024, ziua fiind liberă, împreună cu verișoara mea Maria, am hotărât să o precem în Békéscsaba, oraș situat în sud-estul Ungariei, în districtul Békés. Localitatea a fost atestată prima dată documentar în registrele papale de zeciuială (impozite) din perioada 1332-1337, numită Csaba, legendele medievale spunând că numele provine de la Prințul Csaba, fiul lui Attila.
Până în secolul XVI moșia întinsă a fost deținută de familia Ábramfy din Gerla, care au construit un castel, menționat documentar în 1529. Csaba era locuită de maghiari, reformați, care în timpul luptelor cu otomanii au fugit, unii fiind decimați în 1703, când satul a fost incendiat și distrus, în registrele din 1717 apărând ca fiind ocupat de 20 de familii de maghiari și 2 de slovaci.
Moșia a intrat în posesia baronului maghiar, de origine austriacă, János György Harrukern, care a colonizat-o cu slovaci, luterani, aduși din nordul Ungariei, cărora le-a promis libertate religioasă, etnie care în secolul XX reprezenta 50% din populație. Inițial și-au construit o mică casă de rugăciuni. În 1745, pastorul primind permisiunea Împărătesei Mariei Tereza, s-a ridicat Biserica Evanghelică Lutherană Mică (Kis Evangélikus Templom), al cărei turn a fost adăugat în 1783, după Edictul de Toleranță Religioasă, emis de Împăratul Iosif II. După moartea pastorului, acesta a fost îngropat în biserică.
Numărul slovacilor crescând și biserica devenind neîncăpătoare, s-au cumpărat 6 parcele de teren, situate vis a vis de ea și în 1807 a început construcția unei noi biserici. Pentru stabilitate, la bază s-au așezat grămezi din lemn de stejar, peste ele bolți din cărămidă, deasupra cărora s-a creat fundația. Din lipsa fondurilor, în 1811 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 1819, când s-a ridicat turnul de pe fațada vestică. În 1824 Biserica Evanghelică Luterană Mare (Evangélikus Nagytemplom), în stil neoclasic, a fost terminată. În decursul timpului clădirea a fost avariată de cutremure (1834, 1978), de fiecare dată reparată, ultima dată fiind restaurată în anii 2017-2018. Azi, monument istoric, e considerată cea mai mare biserică luterană din Europa Centrală și de Est.
În 1747 în Csaba s-au stabilit romano-catolici, care au oficiat slujbele în capela din casa preotului paroh, apoi au construit o biserică (1769-1770), azi Co-Catedrala Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (Római-katolikus társkatedrális „Szent. Páduai Antal”), situată între Piața Kossuth și Piața Sf. Ștefan.
Clădirea în stil neogotic, din cărămidă roșie, produsă în Csaba, prezintă 2 turnuri, de 61 metri înălțime, dotate cu 4 clopote, cel mic, Clopotul sufletului, realizat în 1802, cel mare, Clopotul Sf. Ștefan, fiind postat în 1938, la 900 de ani de la moartea sfântului. Pe fațada principală, decorată cu o rozetă, se află poarta de intrare, deasupra căreia în 1932 s-a postat un mozaic, prezentând-o pe Maica Domnului.
În 1910 biserica a fost sfințită de Episcopul Antal Fetser, vicar al capitolului Oradea.
Altarul principal a fost decorat cu statui, prezentându-i pe Sf. Anton, situat central, în dreapta lui Regele Sf. Ștefan și în stânga fiul său, Prințul Sf. Emeric.
În 1932 biserica a fost dotată cu o orgă, situată deasupra pronaosului, azi folosită și pentru concerte de muzică clasică și religioasă.
Din 2010 Co-Catedrala a fost trecută în administrația Diecezei Szeged-Csanádi.
În timp numărul populației a crescut, în 1821 în Csaba creându-se și o comunitate ortodoxă, care până în 1841 au construit Biserica Ortodoxă Greacă. Până în 1855 comunitatea evreiască și-a ridicat o Sinagogă.
Prin excavarea canalului Körös (Canalul cu Apă Vie), canal artificial între Gyula-Békéscsaba-Békés, în timp mlaștinile înconjurătoare au secat, creându-se noi terenuri agricole (1777) și prin realizarea unui drum poștal Orosháza-Békéscsaba-Sarkad-Oradea (1787), cu stație în oraș, comerțul a înflorit și localitatea s-a dezvoltat.
Între Bisericile Luterane și Biserica Romano-Catolică s-a delimitat o piață, numită atunci Piața Templului, în care s-a forat prima fântână arteziană din oraș (1890), alimentată prin 8 țevi și ornată central cu statuia unei femei, Fata pescarului. A funcționat până la sfârșitul anilor 1940, când statuia a fost mutată și fântâna distrusă. În 2002 s-a inaugurat actuala fântână, realizată după modelul celei vechi.
După ce Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei din timpul Revoluției de la 1848, a fost ales cetățean de onoare al orașului (1889), piața a primit numele lui, din 1892 devenind Piața Kossuth (Kossuth tér). În 1905 în piață a fostpostată statuia Kossuth Lajos. Creată din bronz, așezată pe un piedestal din piatră, în total măsurând 6 metri înălțime, îl prezintă pe Kssuth ținându-și mâna dreaptă la inimă, cea stângă fiind sprijinită de sabie. Azi statuia e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Pornind de la catedrală, azi se întinde Piața Szent István, cu străzile mărginite de clădiri de epocă și o alee pietonală centrală care, fiind 1 Mai, era foarte aglomerată, pe ea fiind plasate mai multe tonete cu diverse mărfuri.
Pe latura din stânga se află Primăria Békéscsaba (Békéscsabai Városháza), care a funcționat începând cu anul 1785, într-o clădire cu acoperiș de paie. Clădirea a fost înlocuită cu una din cărămidă, cu un etaj (1828), înălțată cu al doilea etaj în 1853, apoi înlocuită cu actuala, în stil eclectic (1871-1873), extinsă în 1925 cu noi aripi, când s-a amenajat sala de ceremonii, al cărei tavan a fost pictat în frescă, prezentând Ungaria. Pe fațada principală au fost postate stema orașului, flancată de zeițele Ceres (a agriculturii) și Themis (a dreptății), îndepărtate în anii 1950. Azi sala de ceremonii e folosită și pentru desfășurarea unor evenimente.
Pe latura din dreapta în anii 1800 a existat singurul han din Békéscsaba, în 1868 înlocuit de proprietarii terenului cu un nou han, clădire în stil neoclasic, cu un etaj, numit Fiume, după linia de cale ferată Alföld-Fiumei, care era în curs de finalizare. Avea amenajat un restaurant, situat pe locul actualului teatru, în care se desfășurau petreceri și spectacole de teatru.
În timp a fost extins, în 1906 adăugându-i-se noi aripi și un restaurant, situat la etaj, privind spre curte. În 1934 a fost împărțit între cei 2 chiriași importanți, când camerele au fost renovate, între Cafeneaua Fiume și Restaurant s-a creat un perete despărțitor din sticlă. Ulterior fiind închiriate de Gyula Reisz, acesta a renovat, extins, modificat complexul și în 1990 l-a deschis sub numele de Hotel Rijeka.
Încă din 1840 în sat au sosit companii de teatru itinerante, care țineau spectacolele în diverse locații, astfel în anii 1877-1879, din donații publice, pe locul vechiului restaurant s-a construit un teatru, numit „Vigadó”. Devenind neîncăpător, în perioada 1912-1913 a fost extins, sala de spectacole mărită și decorată cu oglinzi venețiene aurite și gravate, podelele cu parchet încrustat, s-au construit vestiare, s-a amenajat un bufet, s-a introdus iluminatul electric, încălzirea pe gaz, etc. Pe lângă spectacolele de teatru, în teatru s-au desfășurat baluri și concerte. Sub comuniști, teatrul a fost închis (1953) și în clădire s-a mutat temporar Cinematograful „Apollo”. Apoi a fost preluată de Ministerul Educației Populare, care l-a reînființat cu numele Teatrul Jókai (Jókai Színház). În 1994 clădirea a fost renovată.
În spațiul verde din fața teatrului azi se află statuia Cicliștii Olimpici (Olimpia – Kerékpáros szobor), prezentând 3 cicliști pedalând, roțile bicicletelor simbolizând cele 5 inele olimpice. A fost dezvelită în 2021, o dată cu ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Tokyo, locația sa finală urmând să fie în fața Sălii de Sport, la acel moment în renovare.
În timpul Primului Război Mondial mulți localnici înrolați au decedat. În amintirea lor în 1923 a fost inaugurat Monumentul Eroilor Regimentului 101 Imperial și Regal de Infanterie, un obelisc pe care comuniștii l-au eliminat, îngropându-l în zonă (1950). În 1956 populația, revoltată, l-a dezgropat, a fost restaurat și un an mai târziu înălțat la locul său. Azi Monumentul Eroilor (Hősök emlékműve) comemorează și eroii din Al Doilea Război Mondial.
Pe lângă Palatul Poștei (Posta Palota), azi nefuncțional, am părăsit zona. Inițial oficiul poștal a funcționat în casa șefului poștei. După ce acesta s-a pensionat (1895), s-a dorit construirea unui sediu modern, întârziată de război și problemele financiare ulterioare, palatul fiind realizat abia între anii 1925-1927.
La sfârșitul secolului XIX numărul reformaților crescând, din donații și cu sprijin financiar din partea orașului, în 1912 s-au construit Biserica Reformată (Református Templom) și casa parohială, care au scăpat neatinse în timpul celor Două Războaie Mondiale. Biserica a fost renovată în 1959 și 1992, în 2003 ornată cu noi vitralii și în 2008 postat un clopot nou.
După Primul Război Mondial Békéscsaba a fost declarat oraș, încadrat în județul de graniță Békés.
Tribunalul Békéscsaba (Békéscsabai Járásbíróság)
Străbătând străduțele, m-am îndreptat spre Muzeul Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Múzeum), fondat în 1899. În timp adunând multe colecții, a fost mutat în actuala clădire, în stil neoclasic, construită în anii 1913-1914 și din 1951 numit după renumitul pictor, a cărui statuie a fost postată în fața lui (1959). În 1978 clădirea a fost extinsă, primind forma actuală. În muzeu sunt etalate picturile lui Munkácsy, cca. 170 de mii de obiecte arheologice, 10 mii de obiecte etnografice, 5.500 de arte plastice, 4.500 de obiecte istorice, 50 de mii de fotografii, etc.
Nu departe de el, trecând canalului Körös, se ajunge la fostul Conac Steiner-Omasta, construit în anii 1843-1850 de Jakab Steiner și înconjurat de un parc englezesc. Căsătorindu-se cu mătușa lui Munkácsy Mihály (1844-1900),viitorul pictor, acesta și-a petrecut mulți ani ai copilăriei acolo. După ce conacul a fost atacat și jefuit de haiduci, soția sa decedând de supărare, în 1854 Jakab a vândut conacul și o parte din proprietate lui József Omasta, familie care a locuit în el până în 1950, când a fost naționalizat. Ulterior a fost extins cu aripa dreaptă, transformat în lăptărie și florărie, care au funcționat până în anii 1980, când a fost amenajat cu apartamente de locuit. Apoi a fost renovat, amenajat cu mobilier de epocă, o parte donat de Biserica Luterană, s-au expus 21 de tablouri originale ale pictorului, aduse de la Galeria Națională a Ungariei și în 1994, la aniversarea a 150 de ani de la nașterea pictorului, s-a inaugurat Casa Cemorială Munkácsy Mihály (Munkácsy Mihály Emlékház). Conacul a fost restaurat în perioada 2020-2022.
Azi muzeul și casa memorială aparțin administrativ de Centrul Cultural Csabagyöngye (Csabagyöngye Kulturális Központ), construit în anii 1968-1969, pe locul fostei case a viticultorului Adolf Stark, pomenit pe o placă postată pe clădire și a Restaurantului Profetului, situat pe colț. A fost numit Casa Tineretului Csaba, după 1990 Casa Tineretului și Cercul Social General Békéscsaba, ulterior primind actualul nume.
După ce mai multe instituții culturale din oraș au trecut în administrarea lui, clădirea a fost refăcută, înălțată cu 5 etaje, extinsă, ocupând 6.000 de metri pătrați, o parte fiind orientată spre canalului Körös și pe fațada clădirii postată o frunză de viță de vie din bronz, semn distinctiv al instituției.
În a doua jumătate a secolului XIX bibliotecile publice din oraș erau întreținute de mai multe asociații, între care și Asociația Muzeului Békéscsaba, a cărei bibliotecă, începând cu anul 1912, a funcționat într-o clădire din 1899. După ce Géza Féja, scriitor, jurnalist și profesor, a adunat o colecție de cărți abandonate, în 1945 a deschis o bibliotecă în casa fostului primar. În 1949 Inspectoratul de Cultură Liberă trimițând o bibliotecă itinerantă prin județ, pentru administrarea ei a creat Biblioteca Districtuală Békéscsaba, în cadrul căreia a fost inclusă și colecția lui Géza Féja. Apoi în oraș s-a înființat o filială a Bibliotecii Centrale de Tehnologie, ambele fuzionând în 1952, după reforma administrativ-teritorială, creând prima bibliotecă județeană din Ungaria. În anii 1960 s-au înființat o bibliotecă pentru copii și colecția de muzică. Având sedii diferite, în perioada 1979-1985 s-a construit actuala Bibliotecă Județeană Békés (Békés Megyei Könyvtár), clădire cu 2 etaje, situată între canalul Körös și Piața Kossuth.
Între Bibliotecă și Centrul Cultural, pe malul canalului Körös, se întinde un parc, în care în 1989 a fost postat Memorialul celor 13 Martiri din Arad (A 13 aradi vértanú emlékműve), în memoria celor 13 ofițeri ai armatei imperiale austriece, 12 generali și 1 colonel, acuzați că s-au alăturat Revoluției de la 1848, care cerea independența față de Imperiul Austriac, executați în 1849 în Cetatea Arad. În 1880, în memoria lor, la Arad a fost ridicată Statuia Libertății, azi situată în Parcul Reconcilierii româno-maghiare din Arad, unde în 2004 a fost amplasat încă un monument, numit Arcul de Triumf, reprezentându-i pe aceștia.
Békéscsaba
Arad
În parc, în zona Centrului Cultural, se află și statuia Femeia Rőzsehord, postată în 2022. A fost realizată luând ca model una din picturile lui Mihály Munkácsy. Femeia din bronz, în mărime naturală, purtând un mănunchi de trandafiri pe spate, cu mâinile și picioarele încrucișate, se odihnește pe o bancă din calcar.
Pe celălalt mal al canalului se înalță fosta Moară István (István Malom), prima moară cu aburi construită în 1853 la Békéscsaba, până atunci în județ funcționând mai multe mori de vânt. Producția sa neputând fi comercializată la maxim, căile de transport fiind aproape inexistente, a funcționat doar temporar, mai mult în anotimpurile uscate, fiind vândută unei firme, apoi închiriată.
După construirea secțiunii de cale ferată Oradea-Békéscsaba-Hódmezővásárhely (1871), orașul devenind un nod feroviar, comerțul a început să crească.
În 1872 moara a fost cumpărată de Márton Rosenthal, turnător de săpun și lumânări din Gyula, care a înălțat clădirea cu 4 etaje și dotat-o cu echipamente tehnice, moderne la acea vreme. În timp producția a crescut și făina de grâu, fiind de înaltă calitate, a fost exportată în Anglia, Franța, Austria, în 1893 ajungând să fie a doua cea mai mare moară din Ungaria, după moara din Pécsk și până în 1913 ajungând să-și dubleze producția. Din 1914 compania a fost redenumită First Békéscsaba Steam Mill Rosenthal Márton Rt. După un an un mare incendiu a distrus o parte din clădire și a distrus utilajele, dar până în 1916 a fost refăcută. În timp s-au construit o cale ferată ce lega moara de gară, silozul de cereale, depozitul de făină, clădire cu 5 etaje, etc. În 1936 compania a fuzionat cu Borsod-Miskolc și Debreceni István Steam Malom Co.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, din 1938 moara a aprovizionat în principal Germania și statele satelite ei. Postbelic a fost naționalizată și numită Moara István. Sub comuniști sutele de mori din județul Békés au fost desființate, în 1973 rămânând funcționale doar 10, între care și Moara István. După schimbarea regimului politic, a fost vândută unor investitori străini care, având în proprietate și alte mori mai moderne, în 2005 au închis-o, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit și loc de vânzare al făinii. În 2019 a fost grav avariată de un incendiu, urmat de o furtună puternică, care a dărâmat ruinele din partea Parcului Széchenyi.
Pe terenul actualului parc, întins pe 05, kilometri pătrați, în secolul XVIII exista un crâng și o grădină cultivată cu căpșuni, un secol mai târziu desființată și pe locul ei amenajat un cimitir, în 1850 mutat și până în 1876 zona reamenajată cu un restaurant o baie de aburi, un pavilion de muzică, un pavilion de vară, plantată cu diferite soiuri de copaci și arbuști, creată o seră (1879) și numită Parcul Széchenyi (Széchenyi liget).
Inundațiile din 1888 au distrus clădirile și mare parte a vegetației, ulterior replantată, aleile și clădirile refăcute. În anii 1960, pentru o scurtă perioadă de timp, a funcționat și o mică grădină zoologică, ani în care parcul a fost declarat rezervație naturală protejată local. în 1991 la intrarea principală a fost ridicată Poarta Secuiască, cadou de la orașul înfrățit Odorheiu Secuiesc. Clădirile au fost restaurate în 2007, când pavilionului de vară i s-a alăturat o nouă clădire cu 2 etaje, în ele fiind înființat Centrul pentru Vizitatori al Asociației Parcului Natural Körösok Valley, o bibliotecă și o sală de expoziții. Fiind 1 Mai, aleile erau amenajate cu tonete, la care lumea se înghesuia, pentru a cumpăra diferitele produse locale, mâncare, băutură, etc., așa că nu am rămas mult timp în el.
În altă zonă a orașului în 1912 s-a amenajat Parcul Árpád, străbătut de una din derivațiile canalului, pe malul căruia în 1922 s-a amenajat o piscină deschisă, cu plaja spre canal.
În 1927 s-a construit o clădire, în care s-a realizat o piscină, alimentată cu apă caldă de la baia de aburi de lângă ea. Pentru alimentarea cu apă a piscinei exterioare s-au forat mai multe fântâni. În 1964 s-a construit o piscină mai mare, Băile Árpád György (Árpád György fürdő) ajungând să acopere zona fostului parc, din care au supraviețuit puțini copaci.
Dacă înainte de 1945 industria de bază era cea alimentară, postbelic orașul s-a industrializat și numărul populației a crescut.
În 1950 Békéscsaba a devenit sediul comitatului.
Colegiul Tehnic Vásárhelyi Pál (Vásárhelyi Pál Technikum és Kollégium)
La marginea de sud a orașului se află un complex de lacuri înconjurate de stuf des, arbuști, copaci, în care trăiesc numeroase specii de păsări, numit Lacul Csaba (Csaba-tó), administrat de Asociația de Pescuit Sportiv Matróz din Békéscsaba.
E des frecventat de pescarii amatori care, contra cost, pot pescui mai multe specii de pești, între care crap, biban, amur, somn pitic, etc.
Dorind să văd o parte din Centrul Istoric al orașului București, de pe calea Victoriei am cotit prin stânga Muzeului Național de Istorie, pe strada Stavropoleus, numită după mânăstirea construită acolo în perioada fanariotă (sec. XVIII), spre care m-am îndreptat și eu, în drum trecând pe lângă Restaurantul „Caru’ cu Bere”, unul dintre multele monumente istorice din zonă. Având foarte mulți vizitatori, a devenit un simbol al Bucureștiului. În secolul XIX pe Calea Victoriei a existat berăria „La Carul cu bere”, proprietate a ardeleanului Ion Căbășanu, la care au lucrat ca uceniciei cei 3 nepoți ai săi, frații Mircea. În 1889 acesta a închiriat Hanul Zlătaru și l-a predat nepotului său Nicolae Mircea. Fiind bun afacerist, acesta a închiriat treptat mai multe prăvălii din zonă. Obținând Brevetul de Berar, în 1894 a cumpărat Hanul Zlătari și în 1898 a început construirea actualei clădiri „Caru’ cu Bere”, cu subsol, în pivnițe fiind depozitate butoaiele cu bere, parter, în care funcționa un restaurant, 2 etaje, cu locuințele familiei și angajaților și un pod mansardat.
Clădirea prezintă o fațadă asimetrică, decorată cu elemente gotice, superior, central, având o nișă, în care e postată statuia unei hangițe, în spatele ei acoperișul terminându-se cu un turn. În 1924 clădirea a fost extinsă cu un nou corp, situat pe strada Lipscani, cu parterul prezentând un luminator și vitralii, iar subsolul clădirii a fost transformat în cramă de vin. În 1948 a fost preluat de Societatea Comercială a Municipiului Bucureşti.În timp clădirea s-a degradat treptat, reparațiile au acoperit picturilecu var și eliminat multe decoruri, interiorul fiind restaurat în perioada 1983-1986. Din 1999 a reintrat în posesia descendenților lui Nicolae Mircea, ulterior a fost restaurat după modelul vechi și redeschis în 2006.
Depășind-o, am ajuns la Mânăstirea Stavropoleus, un mic complex între clădirile imense. După ce am vizitat-o, am continuat plimbarea, trecând pe lângă Banca Creditului Român, azi clădire guvernamentală, situată lângă ea. Banca a fost fondată în 1904, având sediul pe strada Doamnei. În perioada 1911-1913 s-a construit un nou sediu, actuala clădire în stil neoclasic, cu elemente seccesion, pe a cărei fațadă au fost postate sculpturi alegorice. În timp banca s-a dezvoltat, a depășit și marea criză economică din anii 1929-1933, în anii 1940 ajungând să fie una dintre cele mai puternice bănci româneșt, cu sucursale în țară și în actuala republica Moldovei, funcționând și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. După ce a fost naționalizată (1948), în clădire au funcționat diferite instituții de stat, între care și Institutul Național de Statistică.
Vis a vis de ea în secolul XVI a existat Biserica „Nașterea Domnului”, ctitorie a boierului grec Ghiorma, mare postelnic în Sfatul Domnesc, un secol mai târziu ocupată de călugări greci,numită Biserica Grecilor, la începutul secolului XVIII refăcută pe cheltuiala negustorilor greci din oraș, apoi înconjurată de un han, care-i asigura veniturile. Avariate de cutremure, incendii, s-au ruinat, au fost demolate (hanul în1861-1863, biserica în 1871) și terenul cumpărat de Societatea de Asigurări Dacia-România, pe care și-a ridicat sediul (1882-1889), un palat cu fațadele pe străzile Stavropoleos, Smârdan (fostă str. Germană) și cea principală pe Lipscani, prezentând central o arcadă, mărginită de perechi de coloane, cu un balcon, în care sunt postate statui alegorice, azi numit Palatul Pinacotecii, înscris pe lista monumentelor istorice.
În 1914 societatea a închiriat palatul, apoi l-a vândut Băncii Generale Române, din 1919 numită Banca Generală a Ţării Româneşti, care în 1931 a falimentat. O parte din palat a fost ocupat de birourile Casei de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutoare a Funcționarilor B.N.R., restul spațiilor fiind închiriate, în final imobilul fiind vândut Uniunii Fundațiilor Culturale Regale (1938). După naționalizare (1948), mare parte din palat a fost ocupată de Centrala Editurilor Regale, restul de firme comerciale și bănci. În anii 1950-1955 în el a funcționat Conservatorul de Muzică și Artă dramatică „Ciprian Porumbescu”, apoi un restaurant, o cantină și o unitate a Cooperativei „Arta aplicată” (1960 -1977). Fiind avariat de. cutremurul din 1977, în anii 1979-1983 a fost restaurat și amenajat pentru Restaurantul cu autoservire Lipscani (subsol, parter), magazine, ateliere de creație Casa de modă femei și Casa de modă bărbați (etaj I); ateliere de producție (etaj II), după 1990 o parte fiind ocupată de B.C.R. și C.E.C. Bank. În anul 2013, dorind amenajarea Pinacotecii Municipiului București,palatul a fost cumpărat de Primăria București și l-a trecut în administrarea Muzeului Municipiului București. Patrimoniul pinacotecii e format din 2.546 de lucrări de pictură românească și europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 de lucrări de artă decorativă, 2.445 de lucrări de grafică, din care o parte pot fi văzute, vizitând muzeul.
Cum intrasem pe strada Lipscani, urma să văd câteva clădiri, unele pe lista monumentelor istorice, situate pe ea. Banca Chrissoveloni, numită după fondatorul grec, azi sediul Sucursalei Regionale București a B.N.R., a fost una din cele mai importante bănci româneşti din Regatul Român. Inițial Nicolae Chrissoveloni a înființat în Galați o sucursală a unei bănci din Constantinopol. După Războiul de Independență (1881), s-a mutat în București și în 1920 a înființat o societate anonimă română pe acţiuni, Banca Chrissoveloni S.A.R., între aii 1923-1928 construindu-i sediul, actualul palat, în stil renascentist, dotat cu generator de electricitate, centrală termică și ventilație artificială, telegraf propriu, rețea de telefonie internă, puț de mare adâncime pentru alimentarea cu apă, lifturi, etc., pentru angajați, la etajele superioare fiind amenajate bucătăria cu sală de mese, sală de sport, sală de scrimă, cu vestiare, pe care din păcate nu l-a văzut terminat, decedând înainte de finalizare. În timpul marii crize economice (1929-1933), pentru a evita falimentul, familia a vândut palatul Băncii Naționale, care i-a păstrat numele vechi până în 1950. Palatul a fost restaurat în perioada 1993-1998.
Primul palat al Băncii Naționale a României a fost construit pe terenul care în secolul XVII se afla Hanul Şerban Vodă, preluat de stat o dată cu secularizarea averilor mânăstirești (1863) și în 1883 demolat, pentru construirea sediului B.N.R., lucrări începute un an mai târziu, întârziate de războiul ruso-bulgar (1885), când piatra de Rusciuk folosită nu a mai putut fi transportată și până în 1890 clădirea în stil eclectic, cu elemente renascentiste și din clasicismul francez, de formă dreptunghiulară, în colțuri cu pavilioane acoperite de cupole, cu fațada principală pe strada Lipscani, deasupra căreia central se înalță o cupolă impunătoare, restul fiind delimitat de străzile Mogoșoaia, Smârdan și Doamnei, fiind terminată. În timpul Primul Război Mondial a fost ocupat de armata germană (1916-1918), ulterior extins și reamenajat, în 1923 cumpărând 2 clădiri învecinate, imobilul Zaharia și Teatrului Modern, ultimul legându-l de palat printr-o pasarelă, creată la primul etaj (1926) la nivelul etajului I, în perioada 1929-1930 înălțând cu un etaj cele 3 aripi secundare și unificându-le prin crearea cornișei uniforme. Fațada principală prezintă ușa centrală, prevăzută cu un fronton semicircular, deasupra lui, la primul etaj, un balcon, în care se deschid 3 uși, mărginit de 4 coloane cu capiteluri corintice, care susțin cornișa, pe care e creată o lucarnă, în care se află un ceas și pe lateralele ei câte o statuie.
Fațada se termină lateral cu 2 pavilioane asemănătoare părții centrale, cu balcon și coloane, pe fiecare fiind postate câte 2 statui, prezentând Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). În palat funcționează și un Muzeu, inaugurat în 1997, care etalează seriile numismatice emise de Banca Națională a României, însemne bancare, portrete ale guvernatorilor băncii, colecții adunate încă din 1933 și afișate în primul muzeu amenajau în palat (1943), din 1952 păstrate de Academia Română, spațiul fiind ocupat atunci de Ministerul Finanțelor
Strada Lipscani, în secolul XVIII numită Ulița Lipscanilor, după negustorii care vindeau mărfuri aduse de la Leipzig, când lega centrul comercial al Bucureștiului de Podul Mogoșoaiei, azi între calea Victoriei și calea Moșilor străbate Centrul Istoric.
În timp pe stradă s-au construit mai multe hanuri, unul fiind cel ridicat în secolul XVII de Domnitorul Șerban Cantacuzino, în 1880 dărâmat pentru construirea Băncii Naționale și altul fiind Hanul cu Tei, construit în 1833, care a supraviețuit până azi. Strada e mărginită de clădiri în stil eclectic, cu elemente renascentiste, baroce, neoclasice, rococo, construite la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, care în 1948 au fost naționalizate și în anii 1980 au devenit locuițe folosite de țigani. Treptat casele s-au degradat și la începutul anilor 2010 a început restaurarea zonei, în timpul lucrărilor fiind descoperite ruinele mai multor foste hanuri medievale.
Înaintând pe ea, la etajul unei clădiri situată pe colț, care a aparținut familiei Dalles, am văzut o placă inscripționată Muzeul „Micul Paris”, aducându-mi aminte de secolele XIX-XX când Bucureștiul era numit așa, probabil datorită influențelor arhitecturii franceze. De fapt era numele muzeului particular înființat în anii 2017-2018 de Eugen Ciocan, despre care am citit, ulterior vizitei mele, că este absolvent al secției de regie film, fost om de televiziune și fotograf, inițial ca și cabinet foto, care funcționează și azi, apoi ca muzeu, în care încăperile sunt amenajate pentru a reda viața burgheză de la începutul secolului XX, cu mobilier, obiecte, îmbrăcăminte, ornamente, fotografii, o colecție adunată de el în decursul a 20 de ani, cuprinzând peste 1.000 de obiecte.
Nu departe, pe aceeași parte a străzii, se află Teatrul Avangardia-Sala Rapsodia, clădire în care în 1916 a funcționat Cinema Zaharia, numit după proprietarul ei, în anii 1930 cinematografele reunite Capitol și Roxy, la începutul anilor 1940 fiind amenajat și Teatrul Tudor Mușatescu, sub comuniști transformat în Ansamblul Rapsodia şi în Ansamblul Artistic al Consiliului Central al Sindicatelor (CCS). Azi, pe lângă teatrul independent, în clădire funcționează un restaurant și mai multe companii.
Am ajuns la obiectivul, pentru mine principal, mult cunoscuta Librărie Cărturești, clădire deținută din 1903 de familia de bancheri Chrissoveloni.
Sub comuniști a fost confiscată și transformată în Magazinul Familia. După 1990, recuperată de urmașul familiei, actualul proprietar Jean Chrissoveloni, acesta a restaurat-o și amenajat-o ca librărie.
Numeroasele cărți sunt etalate în rafturi, situate pe 6 niveluri, parter și 5 etaje, al doilea etaj fiind prevăzut cu suprafețe mai mari, susținute de șiruri de coloane, de la el pornind alte coloane, care susțin tavanul, deasupra căruia se înalță celelalte etaje.
M-am întors și, pe lângă Muzeul Micul Paris, am părăsit strada Lipscani, îndreptându-mă spre Biserica „Sf. Nicolae” Șelari, atestată documentar din 1677 într-un act de vânzare al unui teren de lângă ea. Fiind preluată și îngrijită de breasla pielarilor, aceștia au numit-o Biserica „Sf. Nicolae”, după patronul lor spiritual. În 1700 nepotul Domnitorului Șerban Cantacuzino, ajutat de 2 negustori, a înlocuit-o cu o biserică din piatră. Degradată în timp, în secolul XVIII a fost reparată de Domnitorul Constantin Mavrocordat. Cutremurul din 1802 a distrus-o și în 1804 a fost refăcută. În 1820 la biserică s-a înființat prima tipografie de muzică bisericească din orientul ortodox.
În 1827 biserica a fost vândută Mitropoliei. Fiind degradată de cutremure, a fost demolată și în 1868, cu banii adunați de enoriași și donația făcută de Principele Carol I, construită actuala biserică, al cărei interior a fost pictat de Gh. Tattarescu, prezentând personaje, scene biblice și pe peretele de vest al pronaosului pe Principele Carol I, împreună cu Principesa Elisabeta. În perioada 1994-1998 biserica a fost reparată și din 1999 pictura a fost restaurată. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.
Am intrat pe strada Doamnei, pe vremuri numită după proprietarul zonei „Ulița Bărcănescului”, unde în perioada 1906-1912, la sugestia lui George G. Assan, președintele camerei de comerț, pe un teren donat de ministrul industriei, Ioan Lahovary, Regele Carol I a construit Palatul Bursei, o clădire în stil neoclasic francez, cu subsol, parter, 2 etaje decorate cu pilaștri, cu capiteluri ionice, la etajul superior având balcoane cu balustrade metalice, cornișe întrerupte, mansardă cu lucarne și pod, situată pe 2 străzi.
Pe colț, deasupra intrării principale, s-a creat un balcon curb, mărginit de perechi de coloane, care susțin un mare arc, cu frontonul semicircular, pe care superior s-a postat un basorelief prezentând capul unui leu, încadrat de 2 personaje alegorice: în stânga o femeie îmbrăcată în voaluri, sprijinindu-și mâna stângă pe coada unui ciocan, reprezentând Industria, în partea dreaptă zeul Mercur ținând în mâna stângă un sceptru încolăcit de 2 șerpi (caduceu) și în cea dreaptă o ancoră, reprezentând Comerțul. Din 1955 clădirea a fost ocupată de Biblioteca Centrală de Stat, Biblioteca Națională a României și din 2008 clădirea a fost retrocedată Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București.
Venise timpul să părăsesc Centrul Istoric. Îndreptându-mă spre un pasaj, am trecut pe lângă Palatul Nou B.N.R.. ridicat în 1938, pentru extinderea spațiilor băncii, între străzile Doamnei, Lipscani, Smârdan și Eugeniu Carad, pe locul unor clădiri expropriate prin Decret Regal. Afectat de cutremurul din 1940, a fost refăcut, din cauza războiului lucrările durând cca. 10 ani. Clădirea prezintă 5 etaje, fațadele placate cu piatră de Vraţa, la intrarea principală din strada Doamnei trepte ample, placate cu granit de Măcin.
Am ajuns la Pasajul Macca-Villacrosse, prin care urma să ies în calea Victoriei. La începutul secolului XVIII între strada Lipscani și calea Victoriei a existat Hanul Câmpineanu, deținut de frații francezi Petrache, apoi moștenit de una dintre fiice și numit după soțul ei, arhitectul Xavier Villacrosse, Hanul Villacrosse. Dorind să construiască Palatul Filarmonicii, Societatea Filarmonică a cumpărat partea centrală a terenului. Nereușind, a vândut-o unui antreprenor ungur, care a construit Hotelul „Stadt Pest”, o clădire cu etaj, ce a încurcat planurile arhitectului Felix Xenopol, pentru realizarea unui pasaj acoperit.
Acesta a regândit pasajul, pe care l-a realizat în formă de potcoavă, ocolind hotelul, fiind accesat din străzile Lipscani, Eugen Carada și Calea Victoriei, ramura dinspre Lipscani fiind numită pasajul Villacrosse și cea dinspre Eugen Carada numită Macca, după constructorul Macca Mihalache, cumnatul său (1861-1891). La intrarea dinspre strada Eugen Carada a creat un portal monumental, cu ușa din fier forjat, cornișa fiind susținută de 4 cariatide.
La intersecția celor două ramuri a creat o rotondă, acoperită cu vitraliu.
Pasajele au fost acoperite cu sticlă galbenă.
Azi în pasaj funcționează numeroase restaurante și cafenele cu terase, loc devenit foarte popular.
Urmând Calea Victoriei, m-am îndreptat spre Bulevardul Regina Elisabeta. Aproapre de intersecția lor, am văzut Biserica Doamnei, numită după Doamna Maria, soția Domnitorului Șerban Cantacuzino, care în perioada 1677-1683 a ridicat o biserică,folosită ca paraclis, pe care a închinat-o Mânăstirii Cotroceni. În decursul timpului a fost avariată de numeroasele cutremure, în 1868 a fost refăcută, în 1906 renovată și din 1915, prin Decret Regal, declarată monument istoric național. Clădirea, în stil brâncovenesc,desupra căreia se înalță turla octogonală, prezintă un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane. Pronaosul e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de coloane masive, decorate cu sculpturi. Pictura interioară, realizată în secolul XVII, a fost restaurată în 1970 și 2003-2005, perioadă în care s-a restaurat și clădirea.
Ajungând în intersecție, în față mi s-a arătat Piața Drapelului, loc pe care începând din 1652 a existat Mânăstirea Sărindar, în timp grav avariată de cutremure și în 1893 demolată. Pe locul ei s-a construit o fântână, s-a postat Statuia Libertății și din 1911 s-a construit Palatul Cercului Miltar, în 1916 ocupat de trupele Puterilor Centrale, care l-au devastat. Imediat după retragerea lor, palatul a fost reparat și în 1923 inaugurat oficial, în prezența Regelui Ferdinand I, a Reginei Maria, a Generalului Gh. Mărdărescu și alți demnitari. Sub comuniști a fost numit Casa Centrală a Armatei, în cadrul căreia a funcționat Teatrul Armatei, Ansamblul Artistic „Doina”, Clubul Sportiv „Steaua”, Asociația Sportivă „Armata București”, o Secție de Numismatică, cadrele militare și familiile lor se relaxau, participând la cercuri de muzică, dans, de pictură, etc. Palatul a fost afectat de cutremurul din 1977, între 1979-1989 a fost restaurat și a primit actualul nume. Azi palatul găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, Biblioteca Națională, înființată ca Biblioteca Ministerului de Război sub Al. Ioan Cuza, expoziții de artă românească permanente, în el se desfășoară conferințe, congrese, spectacole, concerte, etc.
În perioada 1911-1913 în București funcționau cca. 40 de săli de cinema și spectacol, toate în proprietate privată, unele deținute de actori, câteva pe actualul Bulevard Regina Elisabeta, unul din ele fiind Cinema Trianon, deschis într-o clădire din 1884, lipită de cea a Cercului Militar Național, cu parter și 2 etaje, primul etaj fiind decorat cu coloane, care susțin cornișa și arcadele ferestrelor prezentând grupuri de îngeri sculptați, al doilea etaj cu 5 statui, prezentând zeități: Artemis, însoțitî de ogarul său, Apollo, Afrodita, Heracle şi Orfeu purtând o cunună de lauri, în mâini ținând lira, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În 1929 în el a rulat primul film sonor din România. Sub comuniști a fost naționalizat și numit Cinematograful București, care a funcționat până în 2004, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit.
Pe cealaltă parte a bulevardului, o altă clădire monument istoric, azi găzduiește Teatrul Elisabeta și un restaurant.A fost construită în 1912, în stil eclectic cu elemente clasiciste, moderniste și art deco, pe terenul baronului austriac Jules de Waldberg. În ea au funcționat diverse instituții și Clubul Austro-Ungar. După Primul Război Mondial a fost amenajat Teatrul de reviztă „Palais de Glace” și la primul etaj Restaurantul Duval (1920), ulterior a funcționat și Cafeneaua-berărie Astoria. În perioada 1929-1948 a găzduit Micul Senat al României, la parter cu sală de ședințe, deasupra o bibliotecă și anexe.
Apoi clădirea a fost preluată de Ministerul Artelor, care a amenajat parterul pentru Cinematograful Orfeu și la primul etaj o sală de teatru. Sub comuniști parterul a devenit Oficiu Poștal, fostul teatru de la etaj sală de festivități a sindicatelor. Din 2013 clădirea a intrat în proprietate privată. Din cele 4 săli de la parter, 2 au fost ocupate de un restaurant și un bistro, celelate 2 fiind folosite pentru desfășurarea de evenimente. La al doilea etaj funcționează Teatrul Elisabeta, teatrul privat de comedie, cu o capacitate de 334 locuri, cele 2 săli ale foaierului fiind folosite și pentru diverse evenimente.
Cu fațada principală pe bulevard, ocupând și alte 2 străzi perpendiculare, se află Primăria Municipiului București, o clădire în stil neoromânesc, construită între anii 1916-1918, pe „maidanul lui Duca”, un teren viran situat vis a vis de Parcul Cișmigiu, care a fost preluată de armata germană de ocupație și folosită de Comandatura Generală Germană. După încetarea Primului Război Mondial în ea s-a mutat Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.
Fiind grav avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, postbelic a fost reconstruită, înălțată cu un etaj, extinsă în forma actuală și ocupată de Primăria Generală, sub comuniști devenind Sfatul Popular București și după 1989 Primăria Municipiului București. În perioada 2011-2016 clădirea a fost renovată, când Primăria a fost mutată temporar, revenind la terminarea lucrărilor.
O altă clădire monument istoric, ocupată azi de Arhivele Naționale, a fost construită în perioada 1885-1887, ca sediu a Monitorului Oficial, publicația oficială a statului român. Ulterior în ea a funcționat Secretariatul General al Consiliului de Miniștri. Din 1959 a intrat în administrația Arhivelor Naționale, inițial servind ca depozit și după demolarea Mânăstirii Mihai Vodă, care era sediul Arhivelor Statului, acesta s-a mutat în ea. În cadrul arhivelor, cu filiale în toată țara, se păstrează numeroase documente, cel mai vechi fiind un pergament din 1374 prin care Domnitorul Vlaicu Vodă dăruia Mânăstirii Vodița 3 sate, veniturile de la 8 pescării de la Dunăre și alte bunuri. De asemenea în sălile de studiu pot fi cercetate inscripții din cancelariile domnești medievale, Arhiva Casei Regale, Arhiva Comitetului Central P.C.R. și multe alte documente vechi.
În dreapta ei, pe colț, se află o altă clădire monument istoric, în care funcționează Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, Asociația Magistraților din România și Institutul Național de Expertize Criminalistice. A fost construită între anii 1929-1932, în stil art deco, cu subsol, parter, 6 etaje și mansardă, de Asociația Generală a Medicilor Veterinari din România, cu banii adunați din cotizațiile celor cca. 500 de membri și un împrumut de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, la inaugurarea Palatului Asociației Medicilor Veterinari participând și Regele Carol II al României. Pentru a se putea restitui împrumutul, palatul a fost închiriat Ministerului de Justiție, care a funcționat acolo până în 1937. Clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, apoi de bombardamentele din 1944 și pentru a putea fi reprarată, a fost iar închiriată. În 1948 a fost naționalizată și din nou ocupată de Ministerul Justiției.
Excursiile Monicăi 